Paxos-Apus de soare

Foto  Crisula Ștefănescu

Alexandru Lungu SEMNE BUNE (vol. SEMNE)

ARGO nr. 20

Alexandru LUNGU

SEMNE BUNE

   Cunoscută cititorilor noștri (debut în ARGO 10), Crisula Ștefănescu a publicat recent a doua sa carte: Semne (Ed. Albatros, Buc. 1999, 62 pg). Este o etapă împlinitoare a poeziei sale, dintru început ferită de stridențe și modelată din umbre și transparențe melodioase. O rostire limpede și fluentă, oglindind un "respect " -am spune- duios față de puterea și vraja cuvântului. 

    Predomină reflexele unei cumpene între păcat și mântuire: adieri și tresăriri metafizice în chenare de elegie și rugă. Fiorul religios, departe de a fi formal și declarativ-emfatic, dăruie o vibrație originală multora din poemele Crisulei Ștefănescu.

UN GLAS DIN DIASPORA de Barbu Cioculescu (observații pe marginea vol. Vraja orei, Semne, Ana și Satana)

Luceafărul nr 41/24 noiembrie 1999

UN GLAS DIN DIASPORA

de BARBU CIOCULESCU

    Ca și mersul reformelor politice, întregirea literaturii naționale prin absorbția celei din diaspora s-a efectuat cu pași mici, șovăielnici, pe nisipurile mișcătoare ale unei tranziții cu momente de calamitate, notificând starea de perplexitate/turbulență a unei societăți extrase tocmai dintr-o prea îndelungată, maladivă somnolență.

   Operația s-a efectuat, totuși, cu o recoltă privită la început de unii cu mefiență, de alții cu generoase bonificații, pentru ca, după un deceniu, producția literară a scriitorilor români sau de expresie românească de altunde să devină un câștig cotidian al vieții noastre artistice, avidă, la rândul ei, să se înscrie în circuitul universal.  Cazul cel mai interesant, cel mai instructiv, mai lesne de supus analizei a aparținut poeziei și dramaturgiei, din motive opuse, cu punctul sinergic în mijloacele de expresie, respectiv pe tabla relației tradiție-inovație.

   Mai simplu, fiecare exilat a luat cu sine limba vorbită -cultă și populară- a momentului rupturii și, într-o altă ordine, a fost supus stimulilor traiului și gândirii într-o altă limbă. Indiferent de curentul aparținător, artistul desțărat a dus cu sine un depozit de timp, spațiu și limbă și a suferit o traumă, diferind de evoluția lucrurilor de acasă și de traumele de mai înainte, aspect sub care literatura care s-a născut de aici se  înscrie nu numai ca un capitol aparte, complementar în ansamblul literaturii noastre, dar și ca un cert element de comparație, în care comună rămâne tematica eternă a artei.

    Vom afla, astfel, în cele două volume de versuri ale scriitoarei din diaspora, Crisula Ștefănescu - Vraja orei, din 1998, și Semne, din 1999- o certă conștiință lirică, registrul unei formații de mediu modernism, zăcământul liric eminescian, blagian, al liricii interbelice și al anilor șaptezeci, cu o puternică personalitate feminină, aceasta în seria dotărilor la vedere și imediat analizabile.

    Despre ceea ce am numi starea în lume, poeta se pronunță chiar în poezia cu care se deschide  Vraja orei: "Intimidată de pădure,/ pământ și aer, foc și vânt, /mă joc, uitând de toți și toate,/cu-ncețoșata germinare/a lumii noastre/prin cuvânt." (Intimidată de pădure) Ductul este modern, piesele lexicului aparțin tradiției interbelice, persistente, de altminteri în lirica noastră feminină până în deceniile șapte-opt, când au sucombat asaltului naturalist al optzecismului.

    Când, în poemele sale, întâlnești construcții de genul:  "munți de tăceri", "îngeri triști", "bolnave viori", "vis senzual", "ceas de vrajă", "dor de depărtări", în suită cu forme originale, surclasând lenea materialelor, într-o dinamică depășitoare: (precum "Pasăre cosită de vânt/într-o amiază de vară,/între cer și pământ legănare, /între cer și alt cer/ o eroare - Autoportret), situezi poetul în categoria celor care și-au învins condiția debuturilor. Iar dovada o constituie nu doar poemul cu care se închide Vraja orei (Dezrădăcinare: "Fără iubire,/ fără țară,/ fără mamă,/ fără limbă,/ fără tată,/ fără bunici,/ fără trecut,/ fără copilărie,/ fără casă,/ fără prieteni,/ fără vecini,/ fără dușmani,/ fără rădăcini,/ fără speranță,/ fără tei,/ fără dorință de viață,/ fără voi toți, dragii mei."), ci volumul următor, Semne.

   Aici, notația elegiacă se maturizează o dată cu personalizarea insului liric, în puternică ascensiune: "Eu trec prin viață ca printr-o vamă/ între două ținuturi/ care se cheamă, poate, la fel." Metafora capătă contur, rotunjime, către viziune: "Era în asfințit./Eram pe-un drum acoperit cu pietre mari de râu,/o funie-mi trecusem peste brâu/și-ndurerată trăgeam un înger după mine,/ un fluture enorm, fragil, /cu fața străvezie de copil." (Trăgeam un înger după mine).

    O profundă și muzicală senzorialitate, pe deplin feminină, celebrează bucuria de a fi, chemarea iubitului, cu notații mistice și un foarte viu sentimet al firii, al trecerii vremii, hotărnicind un eu vulnerabil: "În timp ce alergăm/ se face iarnă/, soarele ploaie,/ ploaia, la rândul ei, zăpadă,/ Ne cresc pe tinerețe noduri/ și din pădurile de spaime/ ies animale mari de pradă/. În timp ce alergăm se face iarnă".

    Un Tablou cu gară devine parabolă existențială, cu acute străfulgerări ale luminii, prin zădărnicia clipei: "În gara pustiită intră un tren pustiu./Nimeni nu urcă și nimeni nu coboară./Din șine ruginite cresc vrejuri de dovleci/și, prin cârcei, se prind timid de scară/ În gara pustiită intră un tren pustiu./ Nimeni nu urcă  și nimeni nu coboară./Lumina explodează în vrejul de dovleci./ E început de toamnă. Și e seară."

   Poeta, absolventă a Facultății de Filologie din București, profesoară de limba franceză în județul Constanța și de limba română la București, emigrează în Occident în anul 1982, spre a deveni cercetător analist la Institutul de cercetări al postului de radio Europa Liberă, iar ulterior, redactor, tot acolo, al emisiunii "Controverse-Confluențe Est-Vest".

   Un mai bun cunoscător  decât noi al evoluție sale lirice și mai ales al personalității scriitoarei, Alexandru Ciorănescu numește temele liricii ei -tristețea, frica, absența, moartea, suferința - "adică ceea ce depune o ceață și un întuneric peste frumusețea luminoasă a vieții".  Și, "formal, o lungă levitație, ca și imaginația". Ne mai vorbește și despre o anumită dualitate a poetei, decelabilă în cele două volume, dar pe care noi o marcăm mai cu seamă în piesa ei de teatru Ana și Satana, poem dramatic în care Vlad Dracula apare îndrăgostit de Ana meșterului Manole, întrupată în mănăstire, stranie tramă care merită o cercetare aparte.

frumoasa cartea lui dan er. grigorescu/bedros

   Primesc de la domnul Bedros Horasangian, prin amabilitatea doamnei Silvia Colfescu, următorul mesaj: "Mereu scoate bune Mme Silvia. Ar fi frumos să ajungă textul meu și la dna Crisula Stefanescu. Cele bune să se adune, Bedros"

Să dea Domnul! Mulțumim!

Cristina Manole (Bedros Horasangian)

Lecturi

Octav Moșescu –Restituiri boeme, Tracus Arte, 2017

Pagini alese din literature rusa a secolului XIX- Corint, 2017

Dan Er.  Grigorescu Negropontes – Imagini și cuvinte, Vremea 2017

Favilli & Cavalo-Povești de seară pentru fete rebele, Litera, 2017

 

             Povești adevărate și inventate

    Dan Er. Grigorescu Negropontes (1917, Bîrlad - 19.II.1990, Paris) este fiul unui faimos general român, Eremia Grigorescu. Care, în momente de răstriște pentru destinul României din Primul Război Mondial a spus neted cotropitorilor de țară, Pe aici nu se trece! Și localități, altfel obscure, din Moldova, precum Mărășești, Mărăști și Oituz au intrat în filele de vitejie ostășească ale românilor. Dan Er. Grigorescu, și Negropontes după mamă, o veche și bogată familie aparținînd aristocrației autohtone, ni se relevă într-o actualitate care-l ignoră, autorul unui volum intitulat, simplu și la concret „Imagini și cuvinte. Scrieri alese” (Editura Vremea, 2017, ediție îngrijită exemplar de jurnalista – fostă la Europa Liberă- și memorialista actuală, Crisula Ștefănescu, care ne oferă și un cuprinzător necesar Cuvînt înainte la prezentul volum). Așa descoperim o personalitate complexă, plină de calități artistice căruia sucelile istoriei i-au marcat destinul. Căci, cel pe care-l știam doar un distins și prețuit artist fotograf – și un constant colaborator al lui Dan Hăulică, care l-a promovat cît a putut, prețuitor fiindu-i și scriitorul-vînător Mihail Sadoveanu, care l-a și ajutat de cîteva ori pe fiul de general cu dosar cu bube, dincolo de faptul că tatăl a devenit între timp și nume de stradă în București, așa au fost vremurile, așa a fost mereu încurcată istoria românilor – se dovedește a fi fost și prozator și publicist și militant anticomunist. După ce în 1974 se stabilește la Paris și poate scrie și spune ce vrea. În țară îi apăruseră, cum necum, cîteva albume – Delta Dunării, Voroneț, Brâncuși, Paris, mult apreciate la vremea lor. Dar libertatea oferită de Occident față de teroarea, temerile și frica din România erau altceva. Textele strînse în aceste volum sunt diverse. Povestiri și articole scrise în Franța și publicate în reviste ale exilului românesc, precum Apoziția de la München sau difuzate de Radio Europa Liberă.

    Prozele denotă spirit de observație și o fină prelucrare a materialului epic - Șapte cai și un mînz este o mică bijuterie - din care nu lipsesc secvențele cu anchete, declarații scrise etc. prin care instaurată de comuniști și suportată cu stoicim și oportunism de un întreg popor sunt devoalate. Articolele, paradoxal, sunt mai culturale-ideatice (mereu apare portretul lui Mihail Sadoveanu, cumva retușat de povestitorul-comentator, fiecare om avînd și slăbiciuni pozitive, cum i s-a întîmplat lui Dan Er. Grigorescu în relația amical-vânătorească cu Ceahlăul literaturii române în perioada în care nu se practica filotimia față de dușmanii poporului).

  Mai avem și fragmente din volumul de debut  Melange – mici eseuri și introspecții pe teme etico-morale - publicat în franțuzește în 1945 la București, o emoționantă scrisoare către Luli Sturza – se va scrie vreodată istoria exilului românesc? Voi comenta cît de curînd Jurnal-ul lui Ion Rațiu - și cîteva inedite care, alături de splendidele  fotografii alb-negru ce însoțesc volumul dau conturul și măsura vieții unui om. A unui artist.  Care și-a trăit destinul frumos, cum a fost și ca un distins și elegant bărbat. Faptul că-i plăcea să stea la taifas secret cu lucrurile, care i se destăinuiau, i se revelau și îi șopteau adevăruri și taine – apud Crisula Ștefănescu-, ni-l pot face un apropiat prin timpul și spațiul care oricum ne-a despărțit.   

5 poezii din volumul SEMNE, Ed. Albatros 1999.

RUGĂ

Dă-mi, Doamne, iarăși dorul de-a trăi.

Zidită, așa cum sunt, în spaime

mi s-a înfipt adânc în carne

indiferența zilelor pustii.

Trimite-mi, Doamne, îngeri galbeni,

imenșii nuferi de lumină,

înmlăștinarea mea să aibă

justificarea ei divină.

Trimite-i, Doamne să se roage

în aerul încremenit,

împotmolirea-n neputință,

prin ruga lor, să ia sfârșit.

TABLOU CU MEDUZE

În visul meu, orgii de galben mut.

Te strig, mă strigi,

cuvântul e de lut.

Ni se sfărâmă jalnic între buze.

Pe gura arcuită a țipăt dorm meduze.

ÎN TIMP CE ALERGĂM

În timp ce alergăm

se face iarnă,

soarele, ploaie,

ploaia, la rândul ei, zăpadă.

Ne cresc pe tinerețe noduri

și din pădurile de spaime

ies animale mari pradă.

În timp ce alergăm se face iarnă...

PERSPECTIVĂ

Un pictor mă pictează-n perspectivă

din ce în ce mai mică

și mai îndepărtată.

Și, totuși, mai aproape,

cu fiecare clipă,

de magicul  "A fost cândva, odată..."

TABLOU CU GARĂ

În gara pustiită intră un tren pustiu.

Nimeni nu urcă și nimeni nu coboară.

Din șine ruginite cresc vrejuri de dovleci

și, prin cârcei, se prind timid de scară.

În gara pustiită intră un tren pustiu.

Nimeni nu urcă  și nimeni nu coboară.

Lumina explodează în vrejul de dovleci.

E început de toamnă. Și e seară.

Titu POPESCU- Poezie și teatru

Jurnalul literar 7-8/aprilie 2000

Titu POPESCU

  Poezie și teatru

   Am o lectură relativ restrânsă a poeziei Crisulei Ștefănescu- aceasta și din cauza prezenței ei parcimonioase în publicistica literară. Am descoperit-o în revista poetului Alexandru Lungu, de la Bonn, ARGO (a cărei apariție tocmai ne-a fost anunțată că a fost suspendată), deci între pagini care se alcătuiau cu o anume pretenție. M-a frapat stilizarea dezinvolturii sale de a-și asuma feminitatea. Era o poezie a senzualismului bucuros să se derobeze de asperități, esențializându-se în imagini frapante, într-o caligrafie a contururilor încordate. Când am avut ocazia de a i-o spune, m-a avertizat că acolo se găsește o vârstă mai fragedă a trăirilor sale lirice. De aceea, cele două cărți primite- una de poezie, una de teatru- le-am citit sub semnul unui avertisment.

    Semne (Ed. Albatros, 1999) cuprinde un set liric compact,  preocupat în special de felul cum cronologia influențează strategia exprimării. Relația este divulgată de la început: "Trec din cuvânt în alt cuvânt/ca dintr-o vară în altă vară/și-aș vrea să-mi crească rădăcini/ și să rodesc spre seară."  Dar această relație nu mai stă sub semnul victoriei temperamentale, ci sub cel al nostalgiei recuperative. Nostalgia implică timpul în reflecția asupra vieții, în jurul adevărului inexorabil al trecerii: "Eu trec prin viață ca printr-o vamă/ între două ținuturi/ care se cheamă poate la fel." Experiența este resimțită, feminin, ca o împresurare: "Merg în cerc, încet, spre sud,/sudul cercului mă strânge/și din cer picură sânge."

    Lamento-ul timpului îi populează disperările și cu semnale lansate în transcendent, chemând ajutoare în care ne este din ce în ce mai dor să credem. Vin în sprijin "îngeri-căprioare", dar trăirea lirică nu poate evita puternica teamă existențială care face legătura între macro și micro univers: "Toate cuvintele au fost spuse./Toate ororile au fost săvârșite./Toate lumile au fost inventate./Mâinile noastre se sărută speriate." Poezia devine letopisețul acelor evenimente personale în timpul cărora "se face iarnă" și care desfigurează mai vechile încrederi: "Ne cresc pe tinerețe noduri/și din pădurile de spaime/ ies animale mari de pradă."

   Tonul este, în general, de o sobrietate limpede, uneori coborât în constatări: "Fără păcat și fără rău,/ noi am uita de Dumnezeu."

Observarea restrângerilor impuse de timp nu este atât de inspiratoare precum erau odinioară proclamațiile de personalitate. Corectitudinea clară a versului de acum este corespondentul, în noua etapă, a coborârii tensiunii din etapa precedentă.

    Tema divinității interogate intră de drept în registrul liric al marilor neliniști. Interogația nu are dramatism, ci formulări exacte în limitele nostalgicului: "Și-ntimp ce-ademenită de viziuni sacrale,/eu, Doamne orbecăi întru încredințare,/ în jurul meu e atâta taină sfântă,/ că toate lucrurile plâng și cântă". Postularea miracolului de a fi determină întreaga trenă a deducțiilor trăite în ecourile interiorității, inclusiv unele reminiscențe ale poeziei senzualismului. "Auzi carnea cum foșnește, o auzi acum, iubite?"- dar și aceasta pe proiecția eternității: "Vei avea și veșnicia ce secunda ne-o va da". Elegia timpului se toarnă aproape de la sine în regrete de romanță. Acestea sunt uneori formulate deasupra cutiei de rezonanță a coincidențelor "atâta tihnă și vâltoare,/ atâta patimă și-atâta nepăsare".

   Câștigând în gravitate, poezia a pierdut ceva din culoare. Adevărul de acum elimină ludicul provocator. Echivalențele preferă acum relația livrescă: "Mă plimb prin orașul copilăriei ca printr-o litografie îmbătrânită" sau înscenarea letalului: "Tata-și potrivește crucea și adoarme iară",  picturalitatea redusă la perspectivă: "Un pictor mă pictează-n perspectivă/ din ce în ce mai mică și mai îndepărtată" sau romantismul solitudinii: "și mi-a vârât deodată-n suflet/icoane de singurătate".

   Poezia recuperării se servește acum de caligrafia care limpezește estetic întrebările, relevă neliniștile, cristalizează apelurile; adică le face vizible în magma sufletească ce le conține. Într-un fel, caligrafia este suverană și aceasta l-a determinat pe Nicolae Florescu- după cum mărturisește pe ultima copertă a cărții - să audă în "simplitatea calmă" a acestei poezii "sunetul cântului."

  Cu această carte a Crisulei Ștefănescu se statornicește trecerea începută în volumul anterior Vraja orei (Ed. Jurnalul literar, 1998) de la "neliniștile trupului" (Cornelia Ștefănescu) la fascinația timpului.

    O experiență poetică în genul dramatic este piesa în cinci acte Ana și Satana (Ed. Jurnalul literar, 1999). Replicile sunt înțesate cu asonanțe, rime interioare, ritm, dar așezate în fluxul continuu al prozei, care păstrează mai bine firescul zicerii îngrijite. Textul piesei este de o curățenie... poetică; interesant experiment: acesta servește minunat transmiterea gândurilor prin replici. Vioiciunea corespondențelor  poetice dinamizează schimbul de replici, potrivindu-le în jocul alternanțelor rostirii.  Ele se așează una pe tăietura celeilalte, ca un mozaic al oralității, ca un joc rafinat al dialogului. Autoarei îi reușește experiența rară de a deduce dramaticul din elementele poeticului. Ceea ce a scris aici Crisula Ștefănescu este mai mult și altceva decât o piesă în versuri, fiindcă a știut să elimine balastul de convenționalitate.

    Piesa exploatează contaminarea a două motive mitice -mitul faustic și mitul jertfei manoliene- pe fundalul istoric al vremii lui Vlad Țepeș. Construcția dramatică folosește ingenios aceste coincidențe de motive asamblate într-o viziune originală.  Planurile glisează între realul atestat și imaginarul mitologic, între trecut și prezent - fiindcă există multe trimiteri la situații și evenimente imediate. Această referire directă, în contextul dramatic al unei istorii revolute extinse în mit, este posibilă numai prin suplețea limbajului, care găsește rezolvări fericite pentru toate intențiile auctoriale. Sensul puterii, păstrarea demnității, logica istoriei, puterea iubirii și a sacrificiului, limitele raționalului, poezia simțurilor, raportul individului cu lumea -sunt câteva din acestea. Totul se traduce dramatic prin situarea inventivității lingvistice  în concretul scenic al tramei imaginate.  Efectele sunt de cea mai mare intensitate -poetice, compoziționale, fantastice, incisive, livrești, sentențioase, burlești, comice, politice în cele din urmă.

    Piesa este, în totul, o reușită, una dintre rarele noastre valori dramaturgice din 90 încoace.