Cu Monella când avea 10 ani și-i plăcea să se îmbrace cu lucrurile mele!
Două ilustrații din CĂLĂTORIE CU LIFTUL, editura Vremea, 2017.
duminică, 23 decembrie 2018
luni, 17 decembrie 2018
Homo Sovieticus de Alexandr Zinoviev, tradus de Andi.
Instantaneu. Răsfoind Homo sovieticus, romanul lui Alexander Zinoviev, tradus de Andi Stefanescu. Volumul a apărut la editura Vremea și a fost prezentat la Gaudeamus, București, 2018.
 |
| Crisula Stefanescu |
Un fragment din manuscrisul romanului BONSAI
CAII BUNICULUI
După ce le luaseră bunicilor cu forţa pământurile, "ăştia" le-au luat şi vitele, pe care bunicul, spre deosebire de mulţi gospodari din sat, le creştea ca pe copiii lui, fără să le muncească până cădeau jos şi fără să le bată. Caii, mai ales. Caii erau pasiunea bunicului. Nu i-ar fi atins cu biciul pentru nimic în lume, iar duminica îi punea la droşcă şi pleca pe la rubedenii, în satele învecinate, mai mult să se mândrească cu ei decât să-şi vadă rudele. Era fudul bunicul, mândru de acareturile lui, de casa mare de cărămidă roşie, cu scară largă de piatră pe care urcai ca să ajungi la cerdacul alb cu coloane. Când se ducea, destul de rar de altfel, la cârciumă, după ce bea un pahar-două, le dădea peste nas celorlalţi: „Mă, voi dormiţi pe saltea de paie, iar eu de puf.” Îl porecliseră Puflea, dar bunicul nu se supăra. Îi plăcea porecla lui.
Când au venit să-i ia, caii au început să sfornăie, de parcă ar fi ştiut ce-i aştepta. Săreau în două picioare şi nu se lăsau duşi din curte. Bunicul a luat biciul şi i-a bătut în faţa „ălora”, cu o sălbăticie de a fost nevoie să intervină lumea să-l oprească. „Să nu afle cât îi iubeşte”, a spus bunica, „şi să se răzbune pe ei pentru râca pe care i-o purtau cumva lui. Apoi s-a ascuns în pătul să nu-l vază nimeni şi a plâns ca un copil.”
„Nu trebuie să-ţi ştie lumea slăbiciunile, copilă, că se folosesc de ele să-ți facă rău", îmi spunea bunica atunci când mai crescusem şi credea ea că pot să înţeleg. „Mai ales să nu destăinui nimănui ce ţi-e ţie drag!”
Noaptea, bunicul se strecura în curtea gospodăriei colective, îşi ţesăla caii şi le ducea de mâncare. Într-o zi a venit ordin de sus, de la conducerea de partid, că, dat fiind că se trece la mecanizarea agriculturii, iar caii vor fi înlocuiţi de tractor, să fie rezolvată urgent problema lor, să nu mai mănânce mâncarea degeaba, ca nişte trântori. „Cum?” s-au întrebat nedumeriţi sătenii. „Cu bâta!” a venit răspunsul.
Oamenii s-au cutremurat de oroare şi n-au făcut nimic. Peste câteva zile a sosit o nouă telegramă. Li se cerea la raionul de partid un număr de piei care să corespundă cu numărul de cai din gospodăria colectivă. Când a auzit, bunicul a pregătit o găleată cu ovăz, ascuns de el undeva într-o şură, să nu ştie nimeni, că le confiscaseră şi grânele, a amestecat înăuntru mătrăgună şi a plecat învăluit în ceaţa nopţii. Şi-a ţesălat caii îndelung, le-a mângâiat grumazul şi le-a sărutat boturile umede, apoi le-a pus în faţă găleata. Bunicul a stat lângă ei, alintându-i şi spunându-le pe nume până au adormit pentru vecie. Ultima imagine, pe care au luat-o cu ei, a fost a bunicului. Poate au plecat întrebându-se de ce făcuse bunicul asta, dar a doua zi, când au văzut din cer cum ceilalţi cai au fost încărcaţi în camioane şi duşi la abator, loviţi cu bâta în cap şi jupuiţi de vii, continuînd să mişte şi încercând să se ridice în picioare şi după ce pieile le fuseseră întinse deja la uscat pe gard la soare, au înţeles cu siguranţă că bunicul făcuse ceea ce făcuse din iubire.
- Sper că şi bunul Dumnezeu a înţeles asta! spune bunica şi oftează.
Stăm amândouă afară în cerdacul cu coloane albe. Deasupra fântânii se ridică o lună imensă, ireală.
- Vezi omul din lună? mă întreabă bunica în şoaptă.
- Da, bunico. Paşte nişte mioare.
- Da, de unde! Uită-te mai bine! E bunică-tău cu caii lui! Câteodată îl strig: „Ilie! Ilie!”, dar el stă aşa într-o parte şi nu-mi răspunde. În ziua în care îmi va face semn cu mâna, înseamnă că mi-a venit şi mie sorocul. Sper să ajung alături de el şi nu prin alte părţi, că de… eu am fost mai afurisită la viaţa mea. Spre deosebire de bunică-tău, care era bun. Şi tare milos. Maică-ta cu el semăna. Amândoi buni să-i pui la rană. Numai că oamenii buni sunt victime uşoare. Cad victime propriei bunătăţi.
Foto: Detaliu din tabloul Stârpitorul balaurului de Silviu Purcarete.
Când au venit să-i ia, caii au început să sfornăie, de parcă ar fi ştiut ce-i aştepta. Săreau în două picioare şi nu se lăsau duşi din curte. Bunicul a luat biciul şi i-a bătut în faţa „ălora”, cu o sălbăticie de a fost nevoie să intervină lumea să-l oprească. „Să nu afle cât îi iubeşte”, a spus bunica, „şi să se răzbune pe ei pentru râca pe care i-o purtau cumva lui. Apoi s-a ascuns în pătul să nu-l vază nimeni şi a plâns ca un copil.”
„Nu trebuie să-ţi ştie lumea slăbiciunile, copilă, că se folosesc de ele să-ți facă rău", îmi spunea bunica atunci când mai crescusem şi credea ea că pot să înţeleg. „Mai ales să nu destăinui nimănui ce ţi-e ţie drag!”
Noaptea, bunicul se strecura în curtea gospodăriei colective, îşi ţesăla caii şi le ducea de mâncare. Într-o zi a venit ordin de sus, de la conducerea de partid, că, dat fiind că se trece la mecanizarea agriculturii, iar caii vor fi înlocuiţi de tractor, să fie rezolvată urgent problema lor, să nu mai mănânce mâncarea degeaba, ca nişte trântori. „Cum?” s-au întrebat nedumeriţi sătenii. „Cu bâta!” a venit răspunsul.
Oamenii s-au cutremurat de oroare şi n-au făcut nimic. Peste câteva zile a sosit o nouă telegramă. Li se cerea la raionul de partid un număr de piei care să corespundă cu numărul de cai din gospodăria colectivă. Când a auzit, bunicul a pregătit o găleată cu ovăz, ascuns de el undeva într-o şură, să nu ştie nimeni, că le confiscaseră şi grânele, a amestecat înăuntru mătrăgună şi a plecat învăluit în ceaţa nopţii. Şi-a ţesălat caii îndelung, le-a mângâiat grumazul şi le-a sărutat boturile umede, apoi le-a pus în faţă găleata. Bunicul a stat lângă ei, alintându-i şi spunându-le pe nume până au adormit pentru vecie. Ultima imagine, pe care au luat-o cu ei, a fost a bunicului. Poate au plecat întrebându-se de ce făcuse bunicul asta, dar a doua zi, când au văzut din cer cum ceilalţi cai au fost încărcaţi în camioane şi duşi la abator, loviţi cu bâta în cap şi jupuiţi de vii, continuînd să mişte şi încercând să se ridice în picioare şi după ce pieile le fuseseră întinse deja la uscat pe gard la soare, au înţeles cu siguranţă că bunicul făcuse ceea ce făcuse din iubire.
- Sper că şi bunul Dumnezeu a înţeles asta! spune bunica şi oftează.
Stăm amândouă afară în cerdacul cu coloane albe. Deasupra fântânii se ridică o lună imensă, ireală.
- Vezi omul din lună? mă întreabă bunica în şoaptă.
- Da, bunico. Paşte nişte mioare.
- Da, de unde! Uită-te mai bine! E bunică-tău cu caii lui! Câteodată îl strig: „Ilie! Ilie!”, dar el stă aşa într-o parte şi nu-mi răspunde. În ziua în care îmi va face semn cu mâna, înseamnă că mi-a venit şi mie sorocul. Sper să ajung alături de el şi nu prin alte părţi, că de… eu am fost mai afurisită la viaţa mea. Spre deosebire de bunică-tău, care era bun. Şi tare milos. Maică-ta cu el semăna. Amândoi buni să-i pui la rană. Numai că oamenii buni sunt victime uşoare. Cad victime propriei bunătăţi.
Foto: Detaliu din tabloul Stârpitorul balaurului de Silviu Purcarete.
vineri, 19 octombrie 2018
MESTEACĂNUL
Prinsese viață dintr-o sămânță
dusă de vânt la întâmplare,
în colțul grădinii dinspre stradă.
Nu ocupase locul altcuiva, acolo, în livadă.
Avea alături un liliac și un brad și trandafiri
ce-și întinseseră în voi rugurile pe un gard.
Prinsese viață dintr-o sămânță
dusă de vânt la întâmplare,
însă creștea văzând cu ochii
și răspândea în juru-i aer misterios,
de mare sărbătoare.
Prin crengile bătute în smaralde,
lumina se cernea purificată și cu reflexe colorate,
iar iarba-n juru-i strălucea, bătută în diamante.
Când vântul se strecura prin ramuri,
cu mormăieli ursuze,
el își șoptea iubirea prin mii și mii de frunze.
Îndrăgostit de ploaie, de păsări și de cânt,
înfipt acolo-n tină, spre ceruri aspirând,
își înălțase coroana deasupra multor case
de unde privea mândru, puțin copilăros,
la oamnenii, mărunți, ce-l admirau de jos.
Simțea prin vine o sevă grea de viață
când zeci de păsări, dis-de-dimineață,
adăpostite în vâlvătaia-i verde,
se întreceau să dea, spre faima lui, concerte.
Nu se făcuse prin nimic față de nimeni vinovat
și se credea de toată lumea iubit și admirat.
Au trecut anii! Era atât de sus
încât vedea pădurea la margine de sat.
Privea copacii, unii în alții înghesuiți,
cu un aer curios, de însingurat.
Adesea auzea venind dinspre pădure,
un zgomot ascuțit, cumva scrîșnit,
dar neștiind ce este un ferestră sau o secure
nu se simțea deloc neliniștit.
Era o zi de toamnă, la fel ca celelalte,
când sub coroana-i de aur s-au oprit
vreo zece oameni care din ochi l-au cântărit
și ramurile i-au legat cu frângii roz,
apoi au scos un fier ciudat,
cu dinții mari și foarte zgomotos.
Arsura lui în prima clipă doar l-a descumpănit.
Iar păsările...?
Unde zboară?
De ce îl părăsesc?
De ce l-au părăsit?
Și multă vreme a continuat,
prin rădăcină,
să hrănească,
într-o zădărnicie îngerească,
văzduhul,
unde duhul își căuta,
tot pipăindu-și rana,
trunchiul și corona.
marți, 12 iunie 2018
PE PLAJA STÂNCOASĂ
Prinsă-n clepsidra timpului
femeia nisipurilor curge
din prezent în trecut
pe plaja stâncoasă
și vântul o frământă cu degete fierbinți
luând chipul bărbatului de odinioară
al cărui nume stă topit în inima ei.
I se strecoară în trup prin porii deschiși
făcând-o să tremure de o dorință
azi aproape uitată
o dorință din nopțile acelea
femeia nisipurilor curge
din prezent în trecut
pe plaja stâncoasă
și vântul o frământă cu degete fierbinți
luând chipul bărbatului de odinioară
al cărui nume stă topit în inima ei.
I se strecoară în trup prin porii deschiși
făcând-o să tremure de o dorință
azi aproape uitată
o dorință din nopțile acelea
ce nu se vor repeta niciodată.
© Crisula Stefanescu
NOI
Noi, capetele unui pod.
Noi doi ca zi și noapte
uniți prin tot
și despărțiți prin toate.
Noi doi ca zi și noapte
uniți prin tot
și despărțiți prin toate.
© Crisula Ștefanescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)