Catchy, 30 September 2015

     L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie

   Pictoriţa Ioana Celibidache, soţia şi marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepţia unui interviu acordat lui Iosif Sava şi a câtorva apariţii, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existenţa ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoştea şi dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el. Până la moartea ei, în ianuarie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuşi un interviu Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă“, revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia din mai 2011. Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbeşte despre relaţia ei cu fostul mare dirijor.

„A fost un coup de foudre“

„Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva… nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit!

Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. […] A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc.

După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. – Am plecat definitiv!) De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» – dar era ca o floare – «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. […] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el.“

                             Sergiu și Ioana Celibidache

            CULTURA / seria a III-a / nr. 26 / 20 iulie 2017 

            IN MEMORIAM AUGUSTIN BUZURA

  CRISULA ȘTEFĂNESCU: CONVORBIRI CONFIDENȚIALE LA RADIO EUROPA  LIBERĂ

    Îmi este cu neputință să îmi imaginez că Gusti a plecat dintre noi. Cu numai câteva săptămâni în urmă ne-am văzut la Bookfest, respectând acel ritual, din fiecare vară, de a ne întâlni la târgul de carte și de a merge apoi să mâncăm undeva împreună și să stăm de vorbă despre ce s-a mai întâmplat în anul care s-a scurs. Și acum, deodată, aflu că... Nu, nu pot încă să pun, în ceea ce-l privește, verbele la timpul trecut. Cum abia pe 13 iulie, adică a doua zi după înmormântare, am aflat că Gusti nu mai este, am nevoie de timp pentru a realiza toată grozăvia. 

 L-am cunoscut pe Augustin Buzura la München, în decembrie 1988. Eram pe atunci cercetător analist la secția de cercetare a Europei Libere și mă ocupam de cultură și de fenomenul de dizidență în cultură. Secția de cercetare scotea un buletin informativ, sub forma unei reviste în limba engleză, unde erau publicate lucrările noastre, care comentau evenimente recente sau analizau evoluții politice, fiind o sursă de prima mână pentru informarea mass mediei occidentale, ambasadelor, universităților. Trebuia să fim la curent cu ceea ce se întâmpla zi de zi în România și, în cei zece ani cât am lucrat în secția de cercetare, am stat de vorbă cu foarte mulți oameni de cultură care veneau din țară. Informația pe care ne-o ofereau era confidențială, nu puteam să o folosim în lucrările noastre, unde trebuia să cităm surse, dar ne ajuta să înțelegem mai bine ceea ce se întâmpla, să avem o imagine cât mai nuanțată și mai aproape de realitate. Cum cei pe care îi întâlneam urmau să se întoarcă în țară și să fie luați la întrebări de Securitate, aveam grijă să nu-i expunem, așa că aceste convorbiri aveau loc de obicei acasă sau în câte un restaurant nefrecventat de români, fără să înregistrăm. Despre prezența la München a unui om de cultură din țară știau, de multe ori, foarte puțini. Publicasem în buletinul informativ mai multe lucrări despre Augustin Buzura și îmi doream să îl cunosc personal. Cred că Anneli Ute Gabanyi a fost cea care a „mijlocit” întâlnirea noastră și îmi amintesc perfect, ca și cum ar fi fost ieri, că în seara de 9 decembrie 1988 la ușa apartamentului nostru a sunat Augustin Buzura în carne și oase. Au trecut de atunci aproape 20 de ani și încă am clară în minte această întâlnire. Cred că am fost pentru Augustin Buzura o surpriză toată familia noastră. Am stat la masă și apoi de vorbă până aproape de miezul nopții, ne-am uitat la televizor și Andi, redactor la secția de știri, l-a pus la curent cu ultimele noutăți. Am vorbit de parcă ne cunoșteam de o viață despre cele mai recente evenimente politice, dar și despre soția sa și cei doi copii, Ada și Adrian, despre oamenii cu care se văzuse în Occident, dar și despre lucrurile care îl frământau până la obsesie. Urmarea a fost că până la plecarea sa în țară, ne-am văzut de mai multe ori, uneori din inițiativa lui Augustin Buzura, puțin dezorientat într-o lume căreia nu reușea să-i descifreze mecanismele, spre deosebire de cea de-acasă, căreia, ca să folosesc propriile sale cuvinte, „i le descifrase mai mult sau mai puțin”. 

  Discuțiile purtate în 1988 s-au continuat cu cele din anul următor, când ne-a vizitat din nou, în momente cruciale pentru noi toți, de maximă tensiune și fierbere, când istoria avea să facă o mare cotitură, pe care încercam să ne-o imaginăm fără să bănuim că va fi mai surprinzătoare decât puteam noi să întrevedem din evenimentele care se succedau amețitor. Am descoperit în acele momente, dincolo de scriitorul cunoscut, preocupat până la obsesie de binele breslei și al cetății, și pe un altul, greu de descifrat la prima vedere, temător în fața unui viitor incert din care se putea naște o lume extrem de diferită de cea de până atunci, la care urma să se adapteze din mers și pe care trebuia din nou să o priceapă în toate articulațiile sale. Augustin Buzura se arăta foarte preocupat de soarta literaturii române, extrem de interesat de ceea ce s-ar putea face pentru impunerea ei în străinătate, se gândea la ce strategii ar trebui adoptate, ce rol ar putea juca exilul în promovarea spiritualității românești. Am vorbit despre cenzură, despre dificultățile pe care le întâmpina ca scriitor în procesul publicării, când îi lua mai mult timp să publice o carte decât să o scrie, despre categoriile de cititori existente.   Am vorbit despre cenzură, despre dificultățile pe care le întâmpina ca scriitor în procesul publicării, când îi lua mai mult timp să publice o carte decât să o scrie...  și relațiile scriitor-cititor, despre curaj și onestitate, profesionalism și atitudine civică. Îl obseda o întrebare căreia nu putea să-i dea un răspuns clar, decisiv: „ce este mai util pentru societate, cartea, cărțile sau gazetăria?” Înclina, evident, spre carte, deși nu excludea faptul că într-un climat de libertate, într-o democrație, o presă, unde să se schimbe cu adevărat opinii, o presă funcționând după criterii firești, ar putea fi într-adevăr utilă. Considera însă, în acel moment, când în țară gazetăria era doar un simulacru, că prin romanele sale spusese mai mult decât toți gazetarii la un loc, că spusese exact ceea ce trebuia spus despre cenzură și dictatură, că făcea politică prin ceea ce scria, că își făcuse pe deplin datoria. Punea mare preț pe rostirea adevărului ca mod de a educa: „adevăr, adevăr și iar adevăr”. Vedea scrisul ca pe o misiune, o „țăcăneală ardelenească”. „Mi-am zis”, mi se destăinuia Gusti, „că între a-mi face eu cheful în literatură, deci a scrie ceea ce aș fi tentat, și a scrie ceea ce e necesar, trebuie să aleg varianta a doua. Am scris ceea ce am considerat că ar fi necesar să scriu”. 

  Au fost mai multe asemenea discuții confidențiale. Una dintre aceste convorbiri a fost publicată la editura Polirom, sub titlul „Teroarea iluziei”. Celelalte au supraviețuit sub forma unor însemnări sau înregistrări făcute, bineînțeles, cu acordul lui Gusti. Am dat de ele nu demult, strângând material pentru o carte de convorbiri realizate la Radio Europa Liberă. Fragmentele de mai jos pe care le ofer cititorilor revistei sunt inedite. Acum, când Augustin Buzura nu mai este printre noi, nu știu cum aș putea să-l mi-l mai apropii încă o dată și să mi-l reamintesc pe Gusti decât în acest fel: citându-l nostalgic așa cum mi-a apărut atunci când l-am cunoscut. 

  Prima discuţie confidenţială cu Augustin Buzura, 9 decembrie 1988. Augustin Buzura a venit pentru prima oară în vizită la noi acasă şi am stat peste trei ore de vorbă. Am discutat mai ales despre ce s-ar putea face pentru cultura română, pentru impunerea ei în Occident, nu numai ca o formă de apărare a acelor scriitori foarte expuşi în momentul de faţă în ţară, dar şi ca o chestiune de prestigiu pentru spiritualitatea românească. Suntem amândoi de părere că este necesar ca numele scriitorilor să circule cât mai mult în afara graniţelor. Am vorbit despre „o strategie” care ar trebui pusă la punct, pentru că există totuşi destui scriitori români în Vest care ar putea face ceva în acest sens. Pentru moment, datorită circumstanţelor politice, datorită confuziei care se face între popor şi regim, România „se bucură” de o presă extrem de proastă în Apus, dar cum politica este schimbătoare, s-ar putea ca în curând situaţia să fie alta. Am fost de acord că ar trebui să se înceapă prin a se traduce masiv din literatura română. Augustin Buzura este de părere că aici nu se face aproape nimic pentru cei din ţară. Se referă nu la Radio Europa Liberă, ci la intelectualii din exil care au legături cu marile cotidiene și edituri din Occident. Ana Blandiana este într-o situaţie foarte dificilă și, dacă nu i se acordă un premiu sau numele ei nu este menționat în marile cotidiene, spune Buzura, în ţară nu se poate face nimic pentru ea. Ar trebui ca tot exilul să se mobilizeze pentru a-i apăra pe cei pe care cade năpasta. S-ar putea vorbi cu Anneli Gabanyi, Herta Müller, Heitmann, Ilisei.   Stăm apoi de vorbă despre cenzură. Îmi spune cât de importantă este relaţia personală a scriitorului cu cenzorul, dar şi un anume „şiretlic” al scriitorului, care introduce unele pasaje în carte „cu scopul evident de a atrage atenţia cenzorului”, urmează „târguiala” cu cenzorul şi în final, în anumite condiţii, rămâi cu cartea cum ai vrut de fapt de la început. 

  Convorbire confidenţială cu Augustin Buzura, 27 decembrie 1988.  Augustin Buzura este pentru a treia oară la noi acasă. Am discutat din nou pe îndelete despre şansele literaturii române în ţară şi în Occident. Discuţia a pornit de la precizarea lui Augustin Buzura că a ţinut să ne întâlnim din nou din „interes”: a vrut să mă vadă ca să-l ajut să înţeleagă ce se întâmplă cu el sau cu lumea din Occident. Mecanismele celei de-acasă crede că „le-a descifrat mai mult sau mai puţin”. Răspunsul meu a fost că nu ştiu în ce măsură i-aş putea fi de folos pentru că o anumită timiditate, naivitatea şi optimismul meu, părerea bună pe care o am în general despre semeni, mă împiedică să am o imagine obiectivă a lumii. Buzura îmi spune că el nu suferă de niciuna dintre aceste „boli”, aşa că să încercăm să dăm de firul lucrurilor şi să le aflăm noima împreună. Este uimit nu numai de faptul că occidentalii nu înţeleg dimensiunea grozăviei din România în momentul de faţă, dar se întreabă cum de este posibil ca oameni care au suferit în țară şi au trecut printr-o mulţime de încercări, care trebuie să-i fi marcat sau ar fi trebuit să-i marcheze, îi reproşează lui că nimic „nu mişcă” în România. 

   În acest context, s-a referit la Ion Negoiţescu şi la Bujor Nedelcovici, cu care, înţeleg, ar fi avut discuţii destul de aprinse. În ceea ce mă priveşte, îi spun, pe Negoiţescu îl cunosc destul de vag. Despre Bujor Nedelcovici am scris când i-a apărut „Le Second Messager” şi-l simt apropiat prin faptul că am scris despre el, dar mai mult nu ştiu. Lui Buzura i se pare că în Occident românii au început să sufere de o „supradimensionare”, în sensul de supraapreciere sau supraevaluare – asta raportat la individ. În special scriitorii. Adică scriitorul să se vadă mult mai „înalt” decât este în realitate. „Şi mi se pare de neconceput”, îmi spune Buzura, „ca un scriitor cu experienţă să nu-şi dea seama de adevărata lui dimensiune”. Deslușesc destulă amărăciune în spusele sale și înțeleg că este rodul discuțiilor pe care le-a avut aici, în Apus, cu confrații. „Iar ceea ce mi se pare caraghios de-a dreptul”, conchide Buzura, „este ca atunci când încerci să urci Everestul, şi nu reuşeşti decât până la o mie de metri, să acuzi Everestul de propriile-ţi neputinţe şi să nuţi vezi propriile limite. Eu cred că ştiu sau măcar am încercat să mă lămuresc despre ceea ce reprezint. Valoarea mea se defineşte în contextul şi în raport cu cititorii mei”. 

                                           

                                                    Crisula Ștefănescu de vorbă cu Augustin Buzura, München, 1989.        

Augustin Buzura, Crisula & Andi Ștefănescu, München, 1989

 ÎN INIMA MEA

În inima mea locuiește o pasăre

cu limba de foc.

Penele ei sunt flăcări

de la care uneori mă aprind și ard

până nu mai rămâne din mine

decât un pumn de cenușă.

Ultima oară când am ars,

a rămas un pumn de țărână.

Din volumul Darul domnului Borges, Ed. Brumar, 2010

 Crisula ȘTEFĂNESCU:   MIHAI DIMITRIE STURDZA LA EUROPA LIBERĂ 

REVISTA BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE, Anul 5, Nr. 10 , iulie-decembrie 2020, p. 107-116. 

Evocare MIHAI DIMITRIE STURDZA LA EUROPA LIBERĂ 

    Abstract: This is a very personal evocation, as Mrs. Delia Balaican asked me to talk about Mihai Dimitrie Sturdza from the perspective of someone who was in his immediate vicinity for about ten years at the Radio Free Europe. I met Mihai Sturdza in 1985, when he came from Paris to Munich for an interview to fill a vacancy in the Free Europe Research section. Mr. Sturdza was employed and assigned to the same office as me. Our research papers were published every two weeks in Report on Eastern Europe and sent to major Western dailies, embassies, politicians and political experts on Eastern European issues. In 1992, following a restructuring of the Radio, we both switched to Broadcasting, where Mr. Sturdza was given the task to write especially for the Political Program. Mihai Sturdza lost his father when he was about four years old, being raised by his mother, who had instilled onto him a certain delicacy and sensitivity. As a teenager, he was imprisoned for refusing to denounce an alleged antistate conspiracy and he often told me about the horrible, unimaginable famine that political prisoners had suffered in communist prisons. The abundance in which the West lived seemed to him almost indecent when compared to the poverty in which the people lived in Romania in the years before Ceausescu's fall. Mihai Sturdza was a tall, presentable man, well dressed, who moved with innate distinction, spoke little and always had a smile in his eyes. It was his discretion that I appreciated and which he cherished as well in those around him. I would like to mention his extraordinary modesty. He never spoke of his princely origin and behaved like an absolutely normal man, without self sufficiency or arrogance. 

           Keywords: Mihai Dimitrie Sturdza, evocation, Radio Free Europe, princely origin. 

Fig. 1, Mihai Dimitrie Sturdza – portret făcut acasă la familia Ștefănescu, München, 1989. Arhiva personală Andi și Crisula Stefănescu 

      Pe Mihai Dimitrie Sturdza l-am cunoscut în anul 1985, când a venit la München pentru un interviu în vederea ocupării unui post liber în Secția de Cercetare a Europei Libere. Eram singură în birou când ușa s-a deschis și a apărut directorul Departamentului de Broadcasting, Vlad Georgescu, care, după ce m-a salutat, s-a tras înapoi și a lăsat să intre înaintea sa un bărbat impozant și distins, de vreo 50 de ani. Normal ar fi fost să-l însoțească Annelie-Ute Gabanyi, șefa Secției de Cercetare, dar Mihai Dimitrie Sturdza venea la recomandarea expresă a lui Vlad  Georgescu cu care era prieten și care-i făcea onorurile casei! După prezentările de rigoare, domnul Sturdza - pentru că așa aveam să-i spun o viață - a rămas cu mine în birou pentru următoarele câteva zile, a vizitat secțiile radioului, inclusiv Biblioteca, și a avut interviul pentru care venise. 

 La începutul anului 1986, trimisă de Radio, am plecat la o specializare în Statele Unite, unde am urmat cursuri de politologie la University of Virginia, în Charlottesville, și acolo am aflat din scrisorile primite că Mihai Dimitrie Sturdza, angajat între timp, fusese repartizat în același birou cu mine. Așa că atunci când am revenit la München, l-am găsit instalat pe domnul Sturdza la masa de lucru din fața mea; și așa avea să rămână ani și ani de zile, în pofida schimbărilor ce vor surveni în carierele noastre, ale amândurora. La Radio Europa Liberă, munca în Secția de Cercetare începea la 8,30 dimineața, când fiecare dintre noi trecea pe la căsuța lui poștală de unde își lua File-ul, un teanc de hârtii xeroxate, de diverse culori, însumând vreo două sute de file, majoritatea în englezește, care cuprindea știrile agențiilor de presă, articolele de fond ale marilor cotidiene occidentale, lucrările publicate de secțiile de cercetare în ziua respectivă, precum și Monitoring-ul românesc, cu transcrierea emisiunilor de la Radio București din ultimile 24 de ore, dar și un Monitoring Reports, cu știri sau emisiuni monitorizate la radiourile celorlalte țări din Europa de Est, traduse în englezește și publicate sub forma unui caiet de vreo 20 de pagini. Până la prânz, așezați față în față, la birourile noastre, citeam File-ul, comentând ceea ce ni se părea mai interesant, exclamând neîncrezători sau surprinși, când dădeam de câte o informație mai neobișnuită, selectând și punând deoparte, în dosare, anumite articolele care consideram că ne-ar putea fi de folos. Venea apoi la rând lectura presei, a ziarelor și revistelor care ne soseau cu regularitate din țară. Cum eu mă ocupam cu precădere de cultură, iar domnul Sturdza, de subiecte cu caracter politic, diplomatic și economic, fiecare se apleca, cu prioritate, asupra a ceea ce corespundea domeniului său. Dacă însă descopeream ceva care ar fi putut să-l intereseze pe celălalt, puneam deoparte respectivul articol sau i-l semnalam imediat. 

  Lucrările noastre erau publicate într-un buletin al Radioului, Report on Eastern Europe, care apărea la fiecare două săptămâni. În ultimii trei ani în afară de aceste lucrări, împreună cu domnul Sturdza şi Paul Gafton, pregăteam, prin rotaţie, și un Daily Report, o prezentare zilnică, în engleză, a evenimentelor politice din ţară, într-o formă extrem de concentrată, aproape nişte pastile; trei-patru ştiri care să nu depăşească zece rânduri fiecare și să fie gata până la ora nouă dimineața. Când eram responsabili cu aceste rapoarte zilnice, veneam de obicei devreme, pe la șase dimineața; cele câteva ştiri necesitau lectura în regim de urgență a telegramelor de presă internaţionale, a Monitoring-ului şi a presei româneşti. 

 Buletinele respective şi lucrările noastre erau trimise marilor cotidiene occidentale, ambasadelor, politicienilor, politologilor și experţilor în probleme est-europene. Deși foarte ocupați și uneori sub stress, mai ales când aveam de scris o lucrare până la prânz, totuși ne luam din când în când timp și pentru cărți și reviste care erau doar indirect legate de activitatea noastră la radio. Mi-amintesc de pildă că, într-o zi, prin 1987, în preajma sărbătorilor de iarnă, domnul Sturdza mi-a adus de acasă toată colecția „Revistei Muzeelor şi Monumentelor pe 1984-1985”, de care am fost captivată și am citit-o cu nesaț. Preocupările sale legate de heraldică și istorie mi-au stârnit interesul și stăteam adesea de vorbă despre lucruri care mie îmi erau mai puțin sau aproape deloc cunoscute; despre partidele istorice, perioada interbelică, despre polemicile de dinainte și de după căderea comunismului. Unele cărți le-am citit la recomandarea sa expresă, altele le-am căutat în urma unor discuții, dorind să mă pun la curent, să înțeleg anumite fenomene sau evenimente al căror sens era mai greu de descifrat. Învățasem în țară o istorie distorsionată, mincinoasă, deficitară și încercam din mers să ordonez și să înțeleg lucruri trecute, citind cărțile pe care le găseam la biblioteca Radioului sau, după ’90, cumpărând din țară, în special memoriile unor oameni politici. 

  În 1992, în urma unei restructurări a Radioului, am trecut împreună cu domnul Sturdza la Broadcasting, fiind preluați amândoi de către Nicolae Stroescu-Stânișoară, în acel moment director al Departamentului. Mie mi-a fost încredințată o emisiune nouă, de 50 de minute, Controverse - Confluențe, Est-Vest, iar domnul Sturdza a primit sarcina să scrie în special pentru Programul Politic, dar și alte programe, de câteva ori fiind și invitatul emisiunii de care mă ocupam. Noile circumstanțe ne-au despărțit însă, dat fiind că la Broadcasting nu exista un birou liber, astfel că am fost repartizați fiecare cu altcineva. Despărțirea s-a dovedit însă de scurtă durată: noul meu coleg de birou a ieșit foarte curând la pensie și domnul Sturdza și-a reluat locul vis-à-vis de mine. Astfel, timp de aproape zece ani, până la mutarea radioului la Praga în iunie 1995, am fost mai mult decât colegi de Radio - ne-am petrecut aproape tot timpul împreună, zi de zi, în aceeași încăpere. Rândurile de față se alcătuiesc într-o evocare extrem de personală, în care orice accent privind persoana publică și opera celui care a fost Mihai Dimitrie Sturdza a fost exclus din plecare. Țin să subliniez acest lucru, deoarece atunci când doamna Delia Bălăican mi-a solicitat o evocare pentru „Revista Bibliotecii Academiei Române”, am fost invitată să scriu despre Mihai Dimitrie Sturdza din perspectiva celui care s-a aflat în nemijlocita sa apropiere la Radio Europa Liberă. Domnul Sturdza era un bărbat înalt, prezentabil, întotdeauna bine îmbrăcat. Se mișca cu o distincție înnăscută, vorbea puțin și cu un zâmbet în ochi. Nu l-am auzit niciodată ridicând glasul. Era de o discreție pe care aș putea-o califica drept "model", pe care i-am apreciat-o și pe care domnul Sturdza o aprecia la rândul său la cei din jur. La un moment dat, când erau alegeri în Franța, mi-a spus, așa, deodată: Dacă nu câștigă Mitterand, câştig eu. Dacă nu, trebuie să mai stau 2-3 ani aici. Nu am înţeles de ce, care era raționamentul, care erau motivele, dar nu l-am întrebat nimic. Dacă nu a venit cu explicația, însemna că atât putea să-mi spună. Până la urmă, a câștigat Mitterand ... Și eu! Pentru că am continuat să fiu colegă cu domnul Sturdza! Erau lucruri confidențiale și este pentru prima oară când amintesc de discuțiile noastre particulare. 

  Aș dori să menționez în mod special și extraordinara sa modestie, faptul că niciodată nu vorbea de obârșia sa princiară. Se comporta în relațiile cu ceilalți ca un om absolut normal, fără suficiență sau aroganță nobiliară, deși sunt convinsă că era mândru de descendența sa, cum mândru era și de urmași, de cei doi băieți și de nepotul său. Când Alessandro Cifarelli, întâlnindu-l pe culoar, îi striga de departe: Ce faci, Prințe?, domnul Sturdza îl bruftuluia amical: Lasă, domne, asta cu prințe! Părea să se simtă mult mai bine să fie abordat prietenește, ca în relațiile cu Vlad Georgescu, care i se adresa pur și simplu cu Mihalache… De Vlad a rămas atașat până la urmă. L-a vizitat la spital chiar cu câteva  zile înainte de sfârșitul atât de tragic al acestuia și mi-a povestit zguduit cum l-a găsit și cum a încercat să-i dea un pic de speranță, acolo unde medicii nu mai lăsau niciuna, gândindu-se că unde nu mai e nicio speranță, nu mai există nici putere de a lupta cu răul. 

  Rămas orfan de tată când avea vreo trei-patru ani, domnul Sturdza fusese crescut de mama sa, pe care am avut bucuria s-o cunosc după 90, când am venit în țară și am vizitat-o în apartamentul de pe lângă Parcul Tineretului, și de cele două bunici, care i-au transmis o anume delicatețe, sensibilitate, pe care nu știu în ce măsură o au sau cât de evidentă este în cazul bărbaților crescuți și sub aripa ocrotitoare a tatălui. Iubea nespus florile și se bucura că în biroul nostru erau plante, ba chiar adusese și dânsul vreo două de la Paris.  Când auzea ceva care nu-i plăcea, de multe ori nu spunea nimic, însă se înroșea la față. Iar când era felicitat sau i se făcea câte un compliment se înroșea până în vârful urechilor, ca o fecioară stânjenită, care nu știa ce să spună și atunci se bâlbâia ușor, tăgăduind: Ei, nici chiar așa! Vorbeam adesea despre copilăria și tinerețea noastră, petrecute într-o țară comunistă, fapt ce ne marcase mai mult decât credeam sau am fi vrut. În interviuri, domnul Sturdza a vorbit despre anii de detenție, când adolescent încă, la terminarea liceului, a fost închis pentru că refuzase să denunțe un presupus complot anti-statal - fictiv de altfel. Nu știu dacă a menționat însă un lucru despre care mie mi-a vorbit de mai multe ori: despre foamea înfiorătoare, de neimaginat, de care au suferit deținuții politici în temnițele comuniste și despre cât de impresionat a fost și cât de recunoscător le rămăsese acelor deținuți politici mai în vârstă, care-și rupeau câte o bucată din biata lor felie lor de pâine neagră, făcută din tărâțe, și o dădeau celor mai tineri spre a-i ajuta să supraviețuiască. Abundența în care trăia Occidentul îi părea aproape indecentă când o compara cu sărăcia în care trăisem noi și se trăia încă în țară în anii de dinaintea căderii lui Ceaușescu. Adesea, aproape de ora plecării, când începeam să vorbim despre masa de seară, își amintea de prânzurile din țară, de la moșie, din copilăria sa: de macaroanele cu brânză sau de cartofii la cuptor, feluri de mâncare aproape nelipsite de pe masă. Și îndeosebi de faptul că se mânca o singură dată pe săptămână carne, duminica, iar uneori, în mod excepțional, și în timpul săptămânii, dacă aveau oaspeți. Aș aminti aici și de gesturile mai mult decât amabile, aș spune grațioase, pe care le făcea. În pauza de prânz, care era de vreo două ore, domnul Sturdza pleca de obicei la Staatsbibliothek, pentru a consulta diverse documente care-i trebuiau pentru cărțile la care lucra. Nu de puține ori, la întoarcere, trecând pe lângă Käfer, intra și se întorcea la Radio cu două prăjiturele frumos ambalate pentru pauza de cafea de la ora patru. Așa cum, de fiecare dată, când revenea din vacanță sau din Franța, avea pentru mine o mică atenție, de cele mai multe ori vestiții biscuiți normanzi sau din Bretania, ambalați în acele cutii de metal, minunat decorate. 

  Dacă domnul Sturdza era încântat de Radio ca instituție, nu era prea fericit să fie departe de Paris, unde pleca ori de câte ori avea ceva mai mult timp liber. Odată chiar mi-a spus: Münchenul pe lângă Paris e ca un sat pe lângă o metropolă. Soția sa, Isabelle, venea din când în când și, cum ne căsătorisem în aceeași zi, mi-amintesc de o toamnă însorită când am sărbătorit împreună cu familia Sturdza 20 de ani de la nuntă la noi acasă. Am rămas în relații apropiate și după închiderea radioului la München. Ne-am văzut atunci când mai apărea prin capitala Bavariei, pentru a merge la bibliotecă sau să rezolve anumite treburi administrative, sau când ne duceam noi la Paris. Ne-am revăzut, bineînțeles, de fiecare dată când ajungeam în țară la târgurile de carte. Stăteam la taclale la o cafea, uneori la târg, alteori la o cafenea, de cele mai multe ori vis-à-vis de Biserica Rusească, nu știu de ce, dar acolo se stabilise locul nostru de întâlnire. Ne vedeam, normal, și la lansări. Mi-amintesc, între altele, de lansarea cărții lui Șerban Orăscu, Post-ceaușismul: o tranziție fără sfârșit, la Editura Vremea, cu care ocazie domnul Sturdza m-a prezentat doamnei Silvia Colfescu, care avea să-mi publice ulterior un roman epistolar și două volume despre Dan Er. Grigorescu-Negropontes, la a căror lansare a ținut să fie prezent. Sau de vizita mea la standul Editurii Simetria, unde apăruse FAMILIILE BOIEREȘTI DIN MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ, volumul I, carte al cărei coordonator și co-autor era și care fusese distinsă de Asociația Editorilor din România cu premiul „Cea mai frumoasă carte a anului”, lucru care-l făcuse foarte fericit. În încheiere aș vrea să amintesc însă de un alt gest al său, care spune mai mult decât toate vorbele patriotice rostite de unii și alții în diverse ocazii: Mihai Dimitrie Sturdza, integrat perfect în Franța, cu familie în Franța, a cerut în mod expres ca trupul să-i fie adus în țară și să fie înmormântat la Iași. Gestul său aș spune că transmite un mesaj clar pentru posteritate într-o epocă atât de cețoasă, de nesigură, de bizară…

 

Fig. 2, Mihai Dimitrie Sturdza, Enciclopedia istorică, genealogică și biografică, coperta, vol.I, București, Editura Simetria, 2004, „Cea mai frumoasă carte a anului”.

Fig. 3, Mihai Dimitrie Sturdza, Crisula Ștefănescu, În vizită la familia Sturdza, Paris, 1999, Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu

Fig. 4, Crisula Ștefănescu, Mihai Dimitrie Sturdza, București, Târgul de carte, mai 2011. Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu 

Fig. 5, În vizită la familia Sturdza. Mihai Sturdza, Isabelle Sturdza, Dimitri Sturdza, Andi Ștefănescu, Paris, 1999, Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu

Fig. 6, Regina Ana, Crisula Ștefănescu, Mihai Dimitrie Sturdza, în biroul de la Secția de cercetare a Radioului Europa Liberă, München, 1991. Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu

Fig. 7, Mihai Dimitrie Sturdza, Principesa Sophia, Crisula Ștefănescu, München, Radio Europa Liberă, 1991. Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu

Fig. 8, Principesa Sophia, Mihai Sturdza, Crisula Ștefănescu, Pincipesa Margareta, München, Radio Europa Liberă, 1991, Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu

                            Crisula ȘTEFĂNESCU München, noiembrie 2020

            

Mihai Sturdza în Cafeteria de la Radio Europa Liberă. Foto: Crisula Ștefănescu.

                                       

 

„Toţi marii exilaţi au lucrat pentru ţară”

Galerie foto (9)An omagial

Un articol de: Daniela Șontică - 18 Mai, 2021

Scriitoarea Crisula Ştefănescu trăieşte în Germania din 1982. Prin natura profesiei, redactor la Radio Europa Liberă, a cunoscut multe personalităţi române din exil sau din ţară, întâlnirile conducând la realizarea unor cărţi de convorbiri cu mari români: Alexandru Ciorănescu, Sergiu şi Ioana Celibidache, Ariana Negropontes, Augustin Buzura. A editat şi prefaţat volume de Alexandru Busuioceanu, corespondenţa dintre fraţii George şi Alexandru Ciorănescu, a tradus în engleză din poezia română contemporană.

 
O prezentare biografică a eroinei acestei pagini s-ar putea rezuma la câteva fraze standard: s-a născut la 25 iunie 1949, a absolvit Facultatea de Filologie a Univer­si­tății București, a fost profesoară de limbile franceză și română. În 1982, a emigrat în Germania, stabilin­du-se la München, unde a lucrat la postul de radio Europa Liberă până la mutarea acestuia la Praga, în 1995. Între 1983 şi 1992 a fost cercetător-analist în cadrul Institutului de cercetare al Europei Libere, acolo scriind și publicând peste o sută de lucrări în engleză despre personali­tăți și aspecte ideologice ale vieții culturale românești. Între 1992 şi 1995, a fost redactor al emisiunii de cultură „Controverse - Confluenţe Est-Vest”. Din anul 1995 tră­iește împreună cu soțul ei, scriitorul Andi Ștefănescu, într-un sat bavarez de lângă München. Crisula şi Andi Ştefănescu au o fiică, Monella Kaplan, care este cineast.

Un interviu neconvenţional de angajare

Dar Crisula Ştefănescu este un om mult mai interesant decât ar putea să ne arate câteva fraze de CV. Am provocat-o la un dialog pentru a afla varianta subiectivă a poveştii sale de viaţă. „Am ajuns la München într-un septembrie de aur, de o frumusețe care-ți bucura sufletul și care ne făcea și mai fericite pe mine și pe Monella, fiica mea, care așteptaserăm mai bine de doi ani reunificarea familiei. Soțul meu, Andi Ștefănescu, lucra deja la Radio Europa Liberă și cei de-acolo s-au bucurat de sosirea noastră, așa că, rând pe rând, ne-au invitat cu toții să ne cunoască. Am ajuns astfel și la George Ciorănescu, șeful secției de cercetare a Europei Libere, și respectiv Galatea Ciorănescu, soția sa, colegă cu Andi în Departamentul de Broadcasting. Ne-am plăcut reciproc, dar mai important a fost, cred, faptul că George Ciorănescu m-a plăcut! Discret, fără ca eu să-mi dau seama, realizase un adevărat interviu cu mine și, cum avea nevoie de personal, m-a propus direcției americane pentru angajare în secția pe care o conducea. Am fost invitată la un interviu oficial, de data aceasta, cu directorul radioului, Jim Brown, și așa am ajuns la radio”, relatează scriitoarea.
 
Între admiraţie şi iubire faţă de marii cărturari

Aşadar, începuturile vieţii la München au stat sub semnul prieteniei cu familia George şi Galatea Ciorănescu. Această prietenie avea să fie benefică şi să-i aducă mai târziu bucuria realizării unor cărţi valoroase, de tip document. Aminteşte Crisula Ştefănescu: „Locuiam foarte aproape de familia lui George Ciorănescu și am ajuns să ne vedem mereu, nu numai la radio, dar și în afara orelor de serviciu. Să nu spun zilnic, dar aproape, George Ciorănescu fiind, ca să mă folosesc de expresia unui bun prieten, «un adevărat ministru de externe al emi­grației românești». Fondator al cenaclului Apoziția, pe care l-a condus lună de lună timp de 25 de ani, și un stâlp al bisericii comunității din München, era mereu prezent în viața românilor ca inițiator sau animator al multor evenimente culturale. Seară de seară, casa Ciorănescu se umplea de lume, încât am avut ocazia, fiind prieteni de-ai casei de-acum, să cunosc multe persona­lități ale exilului. Bineînțeles și pe Alexandru Ciorănescu, care-și vizita destul de des fratele, fie pentru a participa la câte o ședință a Apo­ziției, fie pentru vreo emisiune la radio, sau pur și simplu pentru a petrece o vacanță în Germania, în Grecia sau Italia, unde frații Ciorănescu au fost de zeci de ori, îndrăgostiți fiind de literatura, de poezia, de peisajul și de soarele mediteraneean”.

Despre marele profesor Alexandru Ciorănescu a şi scris o minunată carte: „Între admiraţie şi iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu”, apărută la Editura Jurnalul literar, în 2000. Cum era Alexandru Ciorănescu, românul care este o legendă vie în capitala insulei spaniole Tenerife? Crisula Ştefănescu mi-a povestit cu farmec multe întâmplări şi mi-a oferit informaţii pentru un portret concludent pe care le voi include într-o viitoare carte. Pentru spaţiul acesta editorial am selectat câteva fraze edificatoare: „Ce-aș putea să vă spun despre Alexandru Ciorănescu? Cum să rezumi în câteva fraze o viață de om, și nu un om obișnuit, ci unul de excepție, poate «cea mai luminoasă figură a exilului spaniol», după cum îmi scria Luminița Marcu? Cum să mă încumet să vorbesc despre cineva care a scris peste 400 de cărți, unele mai groase decât niște ceasloave biseri­cești, esențiale pentru cultura franceză și spaniolă, plus mii de articole, studii, exegeze? Cum? Lilica Voicu-Brey a publicat Bibliografia intelectuală a unui comparatist, care numai ea, bibliografia - enumerarea a ceea ce a scris Alexandru Ciorănescu - însumează nu mai puțin de 550 de pagini! Alexandru Cioră­nescu era un munte și noi ne plimbam pe la poalele lui și nu-i zăream vârful. N-aveam cum. Numai mun­ții se văd între ei”.

O formă de patriotism

Care crede Crisula Ştefănescu că a fost rolul elitei româneşti din exil? „Toți marii noștri exilați au lucrat, de acolo de unde s-au stabilit, pentru țară. Chiar dacă nu direct, neavând acces la documente, fiind rupți de locul de unde și-ar fi tras seva, totuși s-au străduit prin mijloacele pe care le-au avut la dispo­ziție s-o facă cunoscută și respectată”, consideră scriitoarea.

La sine se referă cu modestie, cum îi stă bine unui intelectual cu spirit ales, povestind că în 1986 a fost trimisă de Radio Free Europe la o specializare în Statele Unite, iar acolo toţi se mirau că vine din România: „Știau de Ceaușescu, de Nadia Comăneci și de Dracula, dar un om normal, ca mine, nu mai întâlniseră. Și brusc am avut reve­lația că eu întrupez în ochii lor România și că, așa cum o voi reprezenta eu, așa le va rămâne lor ima­ginea acelei țări îndepărtate. Am simțit povara responsabilității și că am tras din răsputeri să nu fac nici radioul, nici Europa și nici România de rușine”.

Nu numai că n-a făcut ţara de ruşine, ci, prin emisiunile, cărţile de convorbiri, propriile volume de poezie, proză şi teatru, munca de editare a unor cărţi importante, traducerile, Crisula Ştefănescu a reuşit să aşeze câteva cărămizi la ceea ce numim imaginea României în lume şi imaginea culturii române din exil în propria ţară natală. (Ziarul LUMINA)

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/toti-marii-exilati-au-lucrat-pentru-tara-162682.html?fbclid=IwAR0_ryW5B-Tn-npc3ZE1Fz4UOpXNycs7Z3SMGDuBQcDIZwAfQIyyPvU57jo

 

CRISULA ȘTEFĂNESCU: INTERVIU CU ALEXANDR ZINOVIEV - VIITORUL ROMÂNIEI DEPINDE ÎN PRIMUL RÂND DE MILIOANELE DE OAMENI OBIȘNUIȚI

          

Interviul acordat de ALEXANDR ZINOVIEV pe 14 aprilie 1990 a fost publicat în revista TRIBUNA din Cluj,  nr. 21, 24. 5. 1990 

     Crisula Ștefănescu: Domnule Alexandr Zinoviev, v-am vizitat împreună cu scriitorul Augustin Buzura la începutul lui decembrie 1989, dacă vă mai amintiți. Mi-ați spus atunci că la prima călătorie în străinătate a lui Nicolae Ceaușescu sau în cazul sosirii lui Mihail Gorbaciov în România, Ceaușescu va fi “debarcat”, cum se spune, răsturnat, înlăturat de la putere, afirmație care implica faptul că securitatea sovietică, KGB-ul, nu ar fi total străină de modul cum s-au desfășurat și evoluează evenimentele în România. Cele întâmplate la două săptămâni după conversația noastră de la începutul  lui decembrie vă fac să gândiți altfel?

   Alexandr Zinoviev: Nu mi-am schimbat părerea, însă pot să adaug unele detalii. Cred că revoluția din România a fost în mod cert provocată de Uniunea Sovietică și poate chiar și de țările occidentale. Pentru Moscova era necesar ca Ceaușescu să fie înlăturat, pentru că dăduse dovadă de nesupunere și se pronunța împotriva perestroicii. Dar atunci când Moscova a luat această hotărâre, a făcut o mare greșeală, deoarece nu a ținut seama de situația internă din România. Revoluția nu a fost neașteptată, însă, atunci când a izbucnit, a devenit o ocazie unică pentru români de a schimba totul în țară. 

  Neașteptat pentru toată lumea, și chiar și pentru mine, a fost faptul că românii au folosit șansa oferită în propriul avantaj. Nu cred că procesul s-a încheiat. Deloc. E numai începutul. Și nu sunt sigur că procesul va reuși, însă oricum, personal, sunt mulțumit că românii au încercat să folosească cât mai bine posibil ocazia oferită. Ce se va întâmpla o să vedem mai târziu. 

      C.Ș.: Domnule Alexandr Zinoviev, pe 20 mai în România vor avea loc alegeri. Credeți că ele vor clarifica direcția pe care va apuca țara?

     A.Z.: Nu exagerați importanța alegerilor, ele nu sunt decât o parte relativ minoră a întregului proces, parte care nu se poate dovedi hotărâtoare. Rolul alegerilor este exagerat în societățile occidentale și cei de aici judecă situația din țările noastre din punctul lor de vedere. Alegerile sunt importante, însă nu de ele depinde totul...

(fragment)

                                 Crisula Ștefănescu & Alexandr Zinoviev

   CRISULA ȘTEFĂNESCU: IEȘIREA DIN  CRIZA MORALĂ  - INTERVIU CU CORNELIU COPOSU

     

 Interviul a fost transmis la Radio Europa Liberă în cadrul emisiunii Controverse-Confluențe Est-Vest la 26 august 1993.

                                                                                

        Crisula Ștefănescu: Domnule Corneliu Coposu, în ultima vreme se vorbește din ce în ce mai mult, mai insistent, despre o criză generalizată și  profundă a valorilor: a culturii, socială, politică, economică, criză generată în mare măsură de criza morală a societății. V-aș propune să ne oprim asupra cauzelor crizei morale. Care ar fi în opinia dumneavoastră  rădăcinile răului care macină societatea românească și nu-i permite să se îndrepte într-acolo unde speram noi în decembrie 1989.

     Corneliu Coposu: În opinia mea, criza generală care bântuie în societatea românească este, în primul rând, criza morală. Deși se pune mare accent pe criza economică, pe cercul vicios fără ieșire în care se găsește țara, opinia mea este că această criză e mai puțin importantă decât criza morală care s-a așternut peste societatea românească.

C.Ș. Care ar fi cauzele acestei crize?

C.C. Sigur, criza morală are origini îndepărtate. Este vorba de cei 45 de ani de dominație comunistă, de imprimarea în societatea românească, pentru două generații, a complexului de rea credință, a dedublării personalității. Este vorba de acele generații care acum se situează între 36 și 65 de ani.  Din complexul relei credințe, care a antrenat toată societatea românească, ieșirea este foarte dificilă.

C.Ș. Există remedii?

C.C. Există, desigur, remedii. Nu trebuie să ne apuce disperarea.  Remediile pentru lecuirea crizei morale ar fi educația pornită de jos, prin introducerea obligativității învățământului religios în învățământul de toate gradele. ...

(Fragment. Dintr-un volum în pregătire.)

                     Corneliu Coposu, Crisula Ștefănescu, Annelie-Ute Gabanyi