Crisula Ștefănescu: “ÎN ȚARA MINUNILOR: Pagini de jurnal american”.          

               

De pe site-ul editurii AIUS aflu că tocmai a sosit de la tipografie volumul “ÎN ȚARA MINUNILOR: Pagini de jurnal american”.

Editura îmi face surpriza de a prezenta și celelalte cărți ale mele apărute anul trecut la AIUS prin munca dedicată a redactorilor și prin gentilețea celor care s-au aplecat asupra cărților și le-au prezentat în postfețe cuprinzătoare sau succint, dar sesizând, nu mai puțin, ceea ce era esențial.

Caldele mele mulțumiri merg către Nicolae Marinescu, directorul editurii, doamna Mihaela Albu, inițiatoarea colecției “Cărțile exilului”, domnul Dan Anghelescu, care a avut amabilitatea de a semna postfața la “În Țara Minunilor”, domnul Jan Cornelius pentru inspirata prezentare a aceluiași volum, domnul Petrișor Militaru, cel care în repetate rânduri a vorbit la TV despre cărțile apărute la Aius, doamnele Bela Sorina și Mihaela Chiriță, ce au supravegheat îndeaproape întregul parcurs al cărților, precum și fiica mele, Monella Kaplan, autoarea coperților și susținătoare neobosită a proiectelor mele.

Crisula Ștefănescu- Jan CORNELIUS: Al doilea e Chaplin, editura Tracus Arte

O carte care amuză, instruiește, inspiră și care, pe mine una, m-a făcut pe deasupra și nostalgică, readucându-mi în minte întâmplări similare trăite de mine sau de prieteni apropiați, cu mulți ani în urmă, în țara tinereții mele, o țară puțin “paranoia”, cu reacții adesea excesive, greu de înțeles azi de cei care n-au trăit acele vremuri, unde realitatea, viața, bătea imaginația. Cum ar fi întâmplarea din Prolog, cu care începe cartea lui Jan Cornelius. O neanunțată vizită a autorului la un prieten în apropiere de graniță, privită cu suspiciune de un grănicer, are urmări puțin spus neplăcute: prietenul nefiind acasă ca să-i confirme spusele, autorul își petrece ziua închis într-o celulă a poliției; celulă care, printr-o simetrie care ne cam dă de gândit, reapare și în Occident, când suspectat, de data aceasta de autoritățile elvețiene, că n-ar fi posesorul unei vize valabile ca să le străbată teritoriul, va fi dat jos din tren și închis, din nou, într-o celulă.

Mereu atent la faptele, la lucrurile și oamenii din jur, descoperind partea lor absurdă sau amuzantă, inedită sau fascinantă, decupând adesea, după cum și precizează undeva, experiențe strict personale, Jan Cornelius ne aduce în fața ochilor imagini debordând mereu de prospețime.

Bun cunoscător al lumii unde s-a născut și a trăit o bucată bună de viață, autorul descifrează imediat ceea ce unui occidental de multe ori îi scapă. La Havana, într-un magazin imens, pe trei etaje, unde singura marfă constă în 5 șuruburi, Jan Cornelius nu se sperie; a mai văzut cândva undeva așa ceva… și a învățat să identifice magazinele nu după mărfuri, ci după lipsa lor. Astfel, în mijlocul Havanei, într-un magazin unde se găsesc numai cartoane cu ouă, autorul identifică imediat, după cârligele de pe perete, că e vorba de o măcelărie, în care însă în loc de carne se vând ouă, găinile cubaneze, după cum scrie Jan Cornelius cu nedezmințitu-i umor, fiind singurele care, “cu abnegație și hărnicie… își depășiseră planul socialist de producție.”

Formulări scurte și concise capătă valoarea unor aforisme. “În camere mici se scriu operele mari”, spune Jan Carnelius vizitând la “Ambos mundos” camera 501, aproape minusculă, în care a locuit Hemingway în anii ’30, cel care, convins, pe atunci, că “lumea-i un loc minunat pentru care merită să lupți”, avea ulterior să renunțe la ea, nu știm cât de ușor sau de greu, sinucigându-se.

Titlul volumului, Al doilea Chaplin, este dat de o povestire intitulată chiar așa: în anii 20 la Hollywood de caută un imitator al lui Chaplin. Apar nenumărați candidați și, fără ca nimeni să știe, printre ei se strecoară și Chaplin, care își dă toată silința să se imite pe el însuși cât poate el mai bine. În zadar! Nu va ocupa decât locul doi! Originalul a pălit în fața imitației… Trist, nu?

Nici povestea cu casa din Timișoara a lui Johnny Weissmüller nu e mai puțin fascinantă.

Jan Cornelius cotrobăie în “imensa groapă a timpului” și scoate de acolo întâmplări, fapte, personaje care îl fac să-și amintească mereu cu duioșie de vechea patrie, pe care nu o poate uita, care l-a marcat adânc și a devenit un termen aproape permanent de comparație cu lumea de azi, în care se mișcă, nu mai puțin provocatoare.

Călător neobosit, Jan Cornelius poartă cu sine valize pline cu amintiri și aproape fiecărei întâmplări noi îi găsește un echivalent sau un corespondent, o similaritate cu ceva ce a trăit cândva. În fața noastră se naște astfel, se configurează, o rețea deasă de oameni, fapte, întâmplări, personaje, din care ne vom desprinde cu tristețe la sfârșitul cărții. Am vrea să mai stăm acolo, descifrând, dezlegând noduri.

Dar mai bine vă las să citiți singuri, să nu vă stric plăcerea, dezvăluindu-vă secrete ce se cer descoperite de fiecare în parte.

Nu-mi rămâne, deci, decât să-i mulțumesc lui Jan Cornelius pentru excelenta sa carte care mi-a adus câteva fericite ore de viață și să-l felicit din toată inima!

          CRISULA ȘTEFĂNESCU:  IN MEMORIAM George CIORĂNESCU - Ion NEGOIȚESCU

Sâmbătă 6 februarie 1993, la ora 10,30, se stingea din viață la München George Ciorănescu. În aceeași zi, tot la München, încetase din viață, la ora 5 dimineața, Ion Negoițescu.

Două plecări legate printr-o misterioasă și dureroasă coincidență. Amândoi, vârfuri ale spiritualității românești. Ion Negoițescu, prezent în viața culturală din țară timp de peste 40 de ani, cunoscut confraților și cititorilor.

George Ciorănescu, absent, și nu din vina sa, pentru o perioadă de peste 40 de ani, neintegrat în cultura din țară, la fel ca și Vintilă Horia, la fel ca Ștefan Baciu sau Alexandru Busuioceanu.

Amândoi, și Ion Negoițescu și George Ciorănescu, în exil, și-au dedicat o mare parte din activitatea lor scoaterii țării din comunism și impunerii valorilor românești ca autentice valori europene.

În ultimii ani, câte plecări, tot atâtea iremediabile pierderi. Ne părăsesc înțelepții într-un moment în care, prin prezența lor, prin sfatul și cuvântul lor ar fi putut fi de mare folos. Să nu uităm că ei au cunoscut o altă realitate a României, aceea la care Nicolae Steinhardt se referea ca fiind forma paradisiacă a condiției omenești.

(Fragmente din textul de mai sus au fost difuzate în emisiunea Controverse, Confluențe Est-Vest, a Europei Libere în cadrul unui program special din 11 februarie 1993)

Foto: Andi Stefănescu.

În fotografie: Andrei Săvulescu, George Ciorănescu, Crisula Ștefănescu, Aurelio Răuță, Annelie Ute Gabanyi, Elena Siupiur.

EUGEN DRĂGUȚESCU: Generozitatea talentului. Ediție alcătuită și îngrijită de Crisula Ștefănescu.

Postfață Mihaela Albu, Editura Aius, 2021.

    Având minunata idee de a da publicității – iată! – încă un volum din seria inițiată la editura Aius, “Cărțile exilului”, Crisula Ștefănescu aduce în atenție o altă personalitate importantă a exilului românesc, pictorul Eugen Drăguțescu. 

  În cazul de față, neobosita cercetătoare pune la îndemâna cititorului o corespondență purtată între pictorul și graficianul Eugen Drăguțescu și, precum în volumul anterior, alți doi exilați (unul la München, redactor la Radio Europa Liberă – George Ciorănescu – și celălalt în Tenerife, profesor de literatură comparată la Santa Cruz – Alexandru Ciorănescu). 

  Așadar, în această „lume aparte” a trăit și Eugen Drăguțescu (19 mai 1914 - 31 martie 1993), artist plastic, pictor și grafician, stabilit în Italia, la Assisi, și apoi la Roma.   

  Crisula Ștefănescu își justifică demersul – publicarea scrisorilor dintre cei trei exilați – prin „puținătatea informațiilor despre aceste personalități ale culturii românești care și-au petrecut o bună parte din viață în afara granițelor țării.” 

  Și pe bună dreptate. În plus, dacă despre Alexandru Ciorănescu s-a scris mai mult în ultimul timp (eu însămi i-am dedicat un număr – 11 – din revista Antilethe, câteva pagini fiind consacrate și fratelui său, George), dacă familia Ciorăneștilor are acum casa de la Moroieni intrată în circuitul muzeal, despre pictorul Eugen Drăguțescu nu se cunoaște aproape nimic astăzi, în țară, de către publicul larg, ci doar, probabil, în lumea artiștilor plastici. „Cu toate că în ultima vreme se încearcă recuperarea și integrarea creației sale în universul cultural românesc, totuși procesul mi se pare încă destul de lent și neconvingător”, afirmă autoarea volumului.  Necunoașterea acestui talentat artist devine astfel o justificare a publicării cărții alcătuită (în prima parte) din „cele treizeci și patru de scrisori din arhiva George Ciorănescu pe care le-am adunat și transcris în 2003”, cum aflăm din „Cuvântul înainte” al autoarei, scrisori care dau seamă despre activitatea celor trei români constrânși de condițiile istorice să trăiască și să creeze pe pământ străin, dar permanent cu țara în suflet și cu dorința mereu vie de întoarcere.  […]         

    Pe lângă scrisori, o a doua parte a volumului cuprinde câteva amintiri – „Eugen Drăguțescu în vizită la Constantin Brâncuși” – care vin, desigur, și în atenția cititorilor interesați îndeosebi de marele sculptor. Din capul locului aflăm că aceste vizite au fost în număr de patru – în 1946, 1949, 1952 și 1954. Dincolo de aprecierile privind marile lucrări brâncușiene văzute în atelierul artistului, Drăguțescu îl evocă și pe omul Brâncuși, cel care, de la a doua întâlnire și-a dovedit „o bunătate părintească”, demonstrând totodată în conversații că „avea o inteligenţă şi un fel de a povesti cu totul originale în lansarea argumentelor.” Felul în care îl evocă pe Brâncuși ni-l aduce astfel aproape, îl „înomenește”, dacă putem spune așa, dincolo de aura pe care artistul o avea încă din viață: „Îşi conducea vorbirea senin cu vocea lui mică, dar de o fermecătoare claritate, odihnindu-şi parcă ideile vaste pe fiecare cuvânt spus.” 

     Iar cu ultima imagine (cu care se termină și relatarea celor patru vizite) – „Curăţa curtea, gata să dea foc frunzelor strânse în căpiţă în faţa atelierului, în Impasse Ronsin, nr. 11” – Eugen Drăguțescu încununează imaginea „înomenirii” maestrului, apropiindu-ni-l sufletește, dincolo de genialitatea artei sale. 

  Alegând să încheie cartea cu această simbolică imagine, Crisula Ștefănescu trimite – subtil – și la omul Eugen Drăguțescu, invitând cititorul să-l cunoască prin trăirile vieții, dar mai cu seamă prin opera sa, în care a urmat – instinctiv – sfatul marelui sculptor: „Trebuie să munceşti mult, mult de tot. Să-ţi arăţi ţie în primul rând şi numai după aceea altora, că în tine e ceva, că ai ceva de spus”. 

  Documentele restituite cu generozitate cititorului român de către Crisula Ștefănescu demonstrează nu numai munca neobosită și prolificitatea excepțională a artistului Eugen Drăguțescu, dar și faptul că „avea ceva de spus”. Și a spus! 

  Ilustrațiile care însoțesc cartea nu sunt decât câteva invitații la a le căuta și cunoaște pe cât mai multe, răspândite cu generozitate (și) în cărțile compatrioților săi. Unele dintre acestea îi aparțin lui George Ciorănescu, iar scrisorile puse nouă, acum, la dispoziție, ne dezvăluie începutul acestei fructuoase colaborări. 

  Și astfel, într-un fel, volumul de față este și o demonstrație a comunicării și comuniunii dintre mari spirite pribege, silite de o istorie vitregă să trăiască departe de țară, dar să creeze românește cu „gândul întoarcerii /.../ pururi treaz în conştiinţa fiecăruia (cum se exprimase în 1948, la început de exil, așadar, N.I. Herescu, în ziarul Uniunea Română): pentru ziua întoarcerii, fie- care trebuie să se pregătească. În ziua aceea, fiecare – dar absolut fiecare, fără excepţie – va avea de dat socoteală în faţa poporului român.” 

  Scrisorile și amintirile restituite prin cartea Crisulei Ștefănescu demonstrează încă o dată că Eugen Drăguțescu, Alexandru și George Ciorănescu, alături de Alexandru Busuioceanu și încă mulți alții au „dat socoteală” la ceasul istoriei, îmbogățind, prin opera lor, cultura română. 

    Mihaela Albu 

(Fragment din Postfață)

 IN MEMORIAM FLORIN MANOLESCU

Cu ocazia împlinirii, pe 11 ianuarie, a 79 de ani de la nașterea regretatului critic literar Florin Manolescu (1943-2015), iată aici o scrisoare pe care mi-a adresat-o cu ani în urmă, în 2011.

Stimată Doamnă Crisula Ștefănescu,

îmi amintesc cu multă plăcere de întîlnirea de anul trecut, de la Tîrgul de carte Gaudeamus, cînd ați avut amabilitatea să-mi dăruiți ultimele dvs. cărți. Zilele acestea le-am citit, începînd cu Darul domnului Borges. Și mi-am dat seama, surprins, că din pricina proiectelor la care eu însumi m-am înhămat în ultimul timp, n-am mai ținut cam de multă vreme în mîna un volum cu poeme. Cartea dvs. m-a spălat de păcatul acesta. Am citit-o pe nerăsuflate și am avut senzația certă că poeta Cris von Eichendorff, născută în Noaptea de Sânziene, este o prezență autentică, oriunde s-ar afla. Chiar și într-un mesteacăn, sau poate mai ales în Mesteacănul, care este unul din poemele dvs. cele mai puternice și mai subtile, în măsura în care este poemul unui anumit destin.

Cîteva cuvinte de recunoștiință și pentru volumele care se referă la Alexandru Busuioceanu și la George Cioranescu. Le-am citit și pe ele, cu creionul în mîna, așa încît, într-o viitoare ediție a Enciclopediei exilului, nu numai că le voi semnala, așa cum se cuvine, dar le voi și pune la contribuție în articolele consacrate Ciorăneștilor și lui Busuioceanu. De altfel, față de Ciorănești nutresc sentimente speciale, între altele și pentru că de comuna Moroeni, în care s-au născut, mă leaga relații de familie. Am fost și eu de cîteva ori în casa pe care Alexandru Ciorănescu a donat-o Muzeului Literaturii. Să sperăm că atunci cînd Primaria o va părăsi, se va putea vorbi, cu adevărat, de o casa memorială.

Mulțumindu-vă încă o dată pentru cele trei cărți, pe care nu știu dacă altfel mi le-aș fi putut procura, va rog să primiți expresia gîndurilor și sentimentelor mele celor mai bune.

F. Manolescu

19 februarie 2011

   Mă bucur dă descopăr pe pagina doamnei Andreea Opriș o postare pentru care țin să-i mulțumesc în mod deosebit. Mi-a făcut mare plăcere să văd că o muncă de câțiva ani, pentru a aduce în atenția cititorilor activitatea Fundației Regale Universitare Carol I, n-a fost zadarnică!

   GEORGE CIORĂNESCU și exilul românesc. Documente din arhiva FUNDAȚIEI REGALE UNIVERSITARE CAROL I.

   Ediție îngrijită de Matei Cazacu și Crisula Ștefănescu, o prețioasă sursă documentară în legătură cu activitatea Fundației. Documente provenite din arhiva personală a exilatului român George Ciorănescu, secretar general al instituției, extrem de importante mai ales în contextul în care arhiva fundației nu va mai putea fi nicicând recuperată, aceasta arzând.

     Ziua Culturii Naționale este un bun prilej de a ne reaminti și de valoroasa activitate culturală a românilor din exilul anticomunist. Iar activitatea Fundației Regale Universitare „Carol I” (1951-1973) - cea mai importantă instituție de cultură a românilor din afara granițelor în anii respectivi - în pofida numeroaselor lipsuri materiale, este un reper în acest sens.

O activitate, de altfel, în strânsă legătură și cu Mihai Eminescu, pe care l-a celebrat cu diverse ocazii și la a cărei publicare a ediției critice a poeziilor sale (îngrijită de Victor Buescu, poet, traducător și lector de limba română la Universitatea din Lisabona) a contribuit financiar.

O postare lungă, dar care a surprins totuși puțin din ce a însemnat Fundația în afara României comuniste, după ce în interiorul țării a fost desființată, iar biblioteca sa a fost transformată în Biblioteca Centrală Universitară, denumire păstrată până astăzi.  

Fundația Regală Universitară „Carol I”:

• fondată pentru prima dată în România, în 1891, de regele Carol I, venerabila instituție, care jucase un rol fundamental în viața culturală românească, a fost desființată de autoritățile comuniste în 1948 și reînființată la Paris, în februarie 1951;

• inițiativa redeschiderii sale a aparținut regelui Mihai, care a trasat această responsabilitate Comitetului Național Român (așa-numitul Guvern al României în exil), în noiembrie 1949, condus atunci de generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru democrat al României;

• pentru înființarea sa, Comitetul Național Român a colaborat îndeaproape cu Asociația Profesorilor Universitari de la Paris, al cărei președinte era profesorul Petre Sergescu (1893-1954, matematician, profesor universitar, rector al Politehnicii din București, membru corespondent al Academiei Române, secretar al Academiei Internaționale de Istoria Științelor). Conducerea Fundației a fost asigurată de profesorul Sergescu până la decesul acestuia, în 1954. A fost succedat de Constantin Marinescu (1891-1982, istoric, profesor universitar, director al Școlii Române din Franța, membru corespondent al Academiei Române) și de Virgil Veniamin (avocat, profesor universitar).

• nu trebuie uitați nici consilierii Fundației, diplomați, profesori universitari, oameni de cultură, preoți (și nu numai), între care - Raoul Bossy, Sever Pop, Basil Munteanu, Constantin Brăiloiu, Alexandru Busuioceanu, Emil Turdeanu, Aurel Decei, Matila Ghyka, Constantin Cesianu, Constantin Marinescu, George Caranfil, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Ciurea, Sanda Stolojan, Alexandru Cretzianu, Mircea Eliade, Dumitru C. Amzăr, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Dumitru Găzdaru, Sabin Manuilă, preoții Vasile Boldeanu și Cosma. Un loc aparte l-au avut și secretarii săi generali: George Ciorănescu, Emil Ciurea, Neagu Djuvara, Theodor Cazaban și Constantin Cesianu.

• organizată în opt secții (Istorie, Limbă și Literatură, Arte, Filosofie, Juridică, Economică și Socială, Științifică, Medicină și Tehnică), a desfășurat o bogată activitate care, în linii mari, a constat în:

- sprijinirea studenților români cu rezultate foarte bune, prin oferirea de zeci de burse;

- editarea de lucrări importante ale românilor din exil, precum și ale unor autori străini - câteva exemple: ”Vie musicale d`un village” (Constantin Brăiloiu), ”Fructul de a trăi” (Alexandru Busuioceanu), ”La Republique Populaire Roumaine contre la culture française” (Marcel Fontaine), ”Jurnal de copilărie” (Vintilă Horia), ”Românește” (Virgil Ierunca), ”Însemnările unui țăran deportat din Bucovina” (Dumitru Nimigeanu), ”Povestea vorbelor” (Mihai Niculescu), ”Regulile ortografice ale limbei române” (Sever Pop), Ediția critică a poeziilor lui Mihai Eminescu (îngrijită de Victor Buescu);

- editarea de reviste culturale proprii, dublată de distribuirea gratuită a acestora către biblioteci franceze și europene. Fundația a avut 3 publicații. O revistă literară, ”Revue des Études Roumaines”, în limba franceză, dedicată problemelor de filologie, istorie, filosofie, artă și drept. O alta, ”Revista Fundației Regale Universitare Carol I”, consacrată cultivării limbii și literaturii române, continuatoare a ”Revistei Fundațiilor Regale” desființată de comuniști. Și un buletin științific, în limba franceză, cuprinzând comunicările și rezultatele cercetărilor în domeniul științelor abstracte.

- înființarea, prin achiziții și donații, a unei biblioteci românești, alcătuită atât din cărți vechi și noi despre România, cât și din cărți scrise de românii din exil;

- organizarea de conferințe și sesiuni științifice, respectiv de cursuri susținute deopotrivă de profesori și intelectuali români din exil și străini referitoare la cultura română și la cea universală. În acest sens, merită amintite cursurile universitare românești săptămânale organizate de Fundație în cadrul Institutului Catolic (Universitatea Liberă) din Paris.

- participarea la manifestări științifice internaționale (câteva exemple - Congresul de limbă și literatură modernă din Florența, Congresul de Bizantologie din Palermo, Congresul Orientaliștilor din Istanbul, Congresul de Arheocivilizație din Paris);

- sprijinirea financiară a activității Institutului de Studii Românești de la Sorbona, centru francez preocupat de cultura română, precum și a Bibliotecii Române din Freiburg, în anumite momente;

- transmiterea de cărți românilor aflați în tabere de refugiați;

- înființarea unei discoteci românești, prin fotocopierea partiturilor celor mai cunoscute cântece populare și imnuri patriotice;

- organizarea de expoziții de pictură și de evenimente care să marcheze sărbători naționale (1 Decembrie, 24 Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, Ziua Eroilor) sau care să comemoreze/omagieze personalități române (Mihai Eminescu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga, George Enescu, Grigore Gafencu etc.).

Unul dintre cele mai importante momente a fost marcarea centenarului formării României moderne, din 1959, prin organizarea unei mari reuniuni a intelectualilor români și străini, la Paris. Intitulată „Cultura română în comunitatea europeană”, manifestarea a constat în aproape 80 de comunicări științifice, împărțite în sesiuni de studii, menite să pună în valoare principalele momente și personalități ale culturii române în diferite domenii: istorie, filologie, științe sociale și juridice, filosofie, artă și literatură. 

Așadar, Fundația a avut în centrul preocupărilor sale explicarea fenomenelor și a evenimentelor istorice românești, salvgardarea și promovarea conștiinței naționale și a culturii autentice, nealterate de propaganda comunistă, precum și susținerea tinerilor și a intelectualilor români obligați să ia calea exilului.

„Nu ne putem întoarce în România cu mâinile goale”, afirma Petre Sergescu într-o cuvântare pe care o ținea cu prilejul primei manifestări publice a Fundației, în care îi sublinia menirea. Cu alte cuvinte, la momentul eliberării statului român de comunism, intelectualii din afara granițelor apreciau că aveau obligația morală de a relua activitatea culturală în interiorul țării, ceea ce presupunea că până atunci ea trebuia continuată și promovată în străinătate, iar noi generații cultivate în spiritul tradiției.

 

EUGEN DRĂGUȚESCU: GENEROZITATEA TALENTULUI. Ediție alcătuită și îngrijită de Crisula Ștefănescu, Editura AIUS, 2021.

„Cineva s-ar putea întreba care ar fi motivele pentru care m-am gândit să public scurta corespondență dintre pictorul și graficianul Eugen Drăguțescu și cei doi frați literați, George și Alexandru Ciorănescu, deoarece, la prima vedere, conținutul scrisorilor pare să intereseze mai degrabă pe cercetătorul literar decât pe cititorul obișnuit. (...) Alături de scrisori, în partea a doua a volumului, am inclus amintirile lui Eugen Drăguțescu despre Constantin Brâncuşi. (2) Ele au fost difuzate de la microfonul postului de radio «Europa Liberă» la 27 iunie 1965, în cadrul Programului WESTERN CULTURE, al cărui realizator era George Ciorănescu, pe atunci director-adjunct al Secţiei Româneşti.”

CRISULA ȘTEFĂNESCU

Cartea poate fi achiziționată de pe:

http://aius.ro/59-c-r-ile.../generozitatea-talentului-528