https://linia1.ro/note-de-lectura-pacatul-frumusetii/?fbclid=IwAR3A2Os82wZ7xJQdykvBuUTAE1NKQJMdJiTcfC9XR8P5hmqy9N0MLasTmPc

 Note de lectură

Crisula ȘTEFĂNESCU:  Păcatul frumuseții

    

De curând am primit în dar din partea poetului, jurnalistului și editorului Dumitru Sârghie romanul lui Pan. M. Vizirescu (1903-2000), PĂCĂTOASA, apărut anul acesta la editura Arena Artelor,  pentru care țin să-i mulțumesc în mod deosebit. 

Din prefața criticului literar Nicolae Scurtu, dar și postfața semnată de Dumitru Sârghie, cel care a descoperit romanul și îngrijitorul ediției, aflăm mai multe detalii privindu-l pe Pan. M. Vizirescu, utile pentru înțelegerea acelor împrejurări excepționale în care a fost scrisă cartea și care-i conferă o aură la fel de tainică, de misterioasă, precum cea a atmosferei romanului.

Condamnat de regimul comunist la scurtă vreme după instaurare, în procesul jurnaliștilor din 1945, conștient de ceea ce-l aștepta, Pan. M. Vizirescu ia hotărârea să se ascundă, o decizie primejdioasă, dat fiind faptul că prinderea sa ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Va sta ascuns peste douăzeci de ani, în așteptarea unor vremuri mai clemente,  timp în care meditează asupra unor teme esențiale ca religia, politica, frumusețea, dragostea. Romanul Păcătoasa, scris între 1953-1954, este și el rodul acestor meditații, când, ca să mă folosesc de cuvintele lui Nicolae Scurtu,  Pan. M. Vizirescu “recompune cu grijă, respectând  o cronologie a faptelor lui Iisus, momente unice și irepetabile privind devenirea noastră”.

Acțiunea cărții se petrece pe parcursul a câtorva zile la Ierusalim, în preajma sărbătoririi Paștelui, când orașul are de luptat atât cu seceta și arșița, cât și cu puhoaie de oameni, sărăntoci, pelerini, dar și oameni de vază care se îndreaptă spre cetatea sfântă cu turme de animale și cămile încărcate cu marfă, sperând să facă o afacere bună, să încheie un gheșeft, și să ia parte și sărbătorirea  Paștelui. Orașul colcăie de viață și ai impresia citind aceste prime pagini ale romanului că ești acolo, în Ierusalim sau pe drumul care duce spre cetatea sfântă, în acele momente când omenirea avea să trăiască unele din cele mai dramatice momente ale sale, zilele premergătoare venirii lui Iisus la Ierusalem, sosirea și apoi crucificarea și învierea sa.

Cartea, scrisă la persoana a treia, este împărțită în două părți, cea de doua fiind ceva mai mare decât prima, și fiecare dintre ele este structurată pe capitole al căror titlu rezumă conținutul, ceea ce face să se citească ușor, interesul sporind de la un capitol la altul. Pesonajele romanului, complexe, se definesc în relațiile dintre ele, dar mai ales prin atitudinea lor față de Iisus, pentru că în ultimă instanță rolul lor nu este altul decât acela de a dezvălui o altă fațetă a Învățătorului, a Tămăduitorului, a Omului Lumină, a Mântuitorului.  

În cetatea Ierusalimului s-a auzit de minunile săvâșite de Iisus și s-a  dus vestea că s-ar putea să apară, însoțit de apostolii săi, la sărbătoarea Paștelui, așa că este așteptat din varii motive. Printre cei care-i așteaptă înfrigurați sosirea este și Almanasar, un asirian de vază venit tocmai din Damasc pentru a-l ruga pe Iisus să îl ajute cumva pe regele său care suferă de o boală îngrozitoare și pe care vracii n-o pot vindeca. 

Drumurile sale în Ierusalim se vor intersecta cu ale Iuditei, o femeie de o tulburătoare frumusețe, rămasă fără mamă de mică și care crește astfel ca o sălbăticiune, dominată de instincte puternice. Mama vitregă, care nu intră în tiparele știute, nu vrea să se amestece în relațiile dintre fiică și tată, ci se ține deoparte, indiferentă la evoluția Iuditei, dar tatăl, fariseul Gherșom, un aspru păzitor al legii, de o inflexibilitate violentă, o supraveghează în schimb pe Iudita îndeaproape. Când descoperă temperamentul vulcanic al fiicei sale, o va căsători cu Rafain, băiatul vecinilor, pe care Iudita, deși îi apreciază bunătatea, nu-l iubește  și nu-l va iubi niciodată, considerându-l prea molâu, ca pe unul care nu este în stare s-o supună și s-o stăpânească. Iudita, răscolită de “o patimă ce arde”, va ceda ca femeie tentațiilor, mai ales când Rafain pleacă în afara Ierusalimului să-și vândă marfa și dispare fără urmă. Iudita păcătuiește din nou și din nou, dat fiind faptul că  aproape că nu există bărbat care s-o vadă și să nu fie cutremurat de frumusețea ei, care să n-o dorească, să n-o vâneze, în ultimă instanță. 

Dar există un păcat al frumuseții? Este oare frumusețea un îndemn la păcat? se întreabă autorul, încercând să răspundă la această întrebare care, pe lângă tema principală, aceea a venirii lui Iisus, mi se pare neîndoios una din cele mai tulburătoare ale cărții. Dacă frumusețea a fost identificată cu binele și urâtul cu răul, poate fi totuși frumusețea, în anumite circumstanțe, un păcat? 

Învinuită de “preacurvie” când păcătuise de fapt cel mai puțin pentru că prin inimile lor, a ei și a asirianului Almanasar,  trecuse o mare iubire și când, deși “dragostea vinovată fusese aproape gata să-și primească jertfa”, nu și-o primise, atrasă și prinsă într-o capcană, nevinovată de data aceasta, cum spuneam, Iudita este adusă la judecată în fața Mânuitorului.  Și asistăm, în acel moment, la o deosebit de complicată probă la este supus Iisus ca să potolească furia mulțimii întărâtate, ațâțate, ca haita de vânat.   Chemat să judece procesul Iuditei, Iisus spune clar: “N-am venit să judec lumea, ci s-o izbăvesc”. Nu are însă încotro și va trebui să judece, iar în procesul prin care se hotărăște destinul Iuditei se pune la încercare și modul de a judeca al lui Iisus, pentru că El este cel venit “nu să strice legea, ci s-o întărească”. Ori Moise poruncise prin lege ca “pe unele ca Iudita să le omoare cu pietre “; așa că dacă o iartă, înseamnă că nesocotește legea, iar dacă o condamnă, că ia asupra sa o moarte de om. Va urma un lung moment de cumpănire în urma căruia Iisus se adresează mulțimii dezlănțuite cu acele cuvinte binecunoscute: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”

Delirul ucigaș al mulțimii se potolește pentru moment, fiecare știindu-se mai mult sau mai puțin păcătos. Gherșom, tatăl Iuditei, în schimb, este incapabil de iertare. Nici măcar a propriei sale fiice. Atunci când aceasta, arsă de remușcări, va îngenunchea plângând în hotote lângă patul lui, implorându-i iertarea pentru a putea trăi, pentru a putea merge, izbăvită, mai departe, Gherșom i-o refuză.  Pentru el, cinstea și onoarea lui, ca și legile, sunt mai presus de orice; nimeni nu avea dreptul să-i acorde iertarea, iar celui care i-o acordase, Iisus, Gherșom îi contestă autoritatea. Contestându-i-o, îi contestă și decizia.

Dacă personajele masculine din roman sunt în mare destul de aspru conturate, mai mult din umbre și pete întunecate, cu mici excepții, într-un puternic contrast cu Iisus, mai toate personajele feminine - ceea ce mi se pare remarcabil - sunt luminoase. Autorul le pictează cu tandrețe, cu înțelegere, cu bunătate. Chiar defectele până la urmă pot deveni calități și păcatele se pot șterge. Parcă există însă un regret al lui Pan. M. Vizirescu că virtutea poate face să dispară de pe chipul femeii “lăcomia ochilor, jocul șăgalnic al privirii, zâmbetul înăbușit al răsuflării voluptoase…” Iudita din prima parte a romanului apare mult mai vie decât cea care prin iertare își recapătă virtutea. Pentru că virtutea în lipsa iubirii pare că nu valorează mare lucru. Iudia își va aștepta bărbatul, pe Rafain, dar inima ei e la drum cu Almanasar (care se întoarce la Damasc ducând cu el chipul lui Iisus imprimat pe un prosop alb de in), singurul pe care l-a iubit și căruia, fără să i se poată dărui trupește, i s-a dăruit cu sufletul. Ce înseamnă să “preacurvești”? A fi obligată să trăiești o viață fără iubire și să-ți dărui trupul unui bărbat numai pentru că i-ai fost dată prin lege nu e la urma urmei un păcat? Și încă unul și mai mare? 

O carte valoroasă, un roman ca un lung poem, care se citește cu graba cu care viața se scurge prin fața ochilor noștri. Un imn de slavă adus Celui care a venit să ungă lumea cu milă și bunătate, luând în spatele său toate poverile și păcatele ei. 

     

 

   Constantin VOINESCU - Cartea pe care o citesc: „ÎN ȚARA MINUNILOR” de Crisula ȘTEFĂNESCU, editura Aius, 2022.

Într-un ritm alert, vioi, cu un stil direct, spontan, fără zorzoane inutile, dar expresiv prin concizie, Crisula Ștefănescu transpune în portativ literar însemnările jurnalului său american din 1986, când Radio Europa Liberă, unde lucra, i-a acordat o bursă de studii politice și de aprofundare a limbii engleze, la Univerity of Virginia, din Charlottesville.

Structura de rezistență a atractivei construcții literare o constituie solida cultură a autoarei, interesul său sporit de a cunoaște, raportările pe care le face la Europa și la România, capacitatea de a procesa obiectiv și inteligent valul de informații, detaliile picante ale șederii în America și nu în ultimul rând ironia și autoironia de tonalități calde, subtile și învăluitoare. Îi studiază pe Marx, Brecht și Merton, oscilând cu aceeași teamă între „faptul că n-am să pot să-i înțeleg sau că am să-i înțeleg”, drept care își amintește de întrebările formulate într-un banc: „Ce e un comunist? Cineva care citește operele lui Marx și Lenin. Ce e un anticomunist? Cineva care înțelege operele lui Marx și Lenin.”

Studiul intensiv, presupunând participare la cursuri, la seminare și la discuțiile libere de la Cafeteria, dar și neîntrerupte lecturi bibliografice urgente, alternează cu vizionarea unor filme, ale căror subiecte și distribuții sunt comentate cu vervă, cu vizite la muzee și biblioteci, la librării, cu expoziții și vizite în familiile colegelor sale americane.

Nimic din ceea ce vede și asimilează nu rămâne necomentat în jurnal, semn al înțelegerii obiective a realității, a filtrării acesteia prin lentile proprii. Totul este luat ca atare din mediul american al vremii și pus într-o balanță ale cărei talere dovedesc discernământ critic, prelucrare obiectivă a esențelor și așezarea lor în șirul de cunoștințe anterioare, întru plina de folos întregire a propriului statut intelectual. La un seminar se discută despre Gorbaciov și cele două sarcini prioritare (atenție! n.n.) ale sale: „...pe de o parte să consolideze IMPERIUL sovietic, sarcină foarte dificilă, dat fiind fermentul de reformă din celelalte țări comuniste, și, pe de altă parte, încercarea de EXPANSIUNE, foarte riscantă, din aceleași motive (subl. noastră).”

O galerie diversă de personaje prind contur literar în acest jurnal, pornind de la profesori, studenți, prieteni, colegi și colege și terminând cu pitoreasca figură a polonezului Piotr, un ghinionist predestinat, ale cărui încurcături existențiale, fructificate în registru umorisitic, dau farmec și culoare relatărilor autoarei.

Ceea ce citim în recenta apariție editorială, la AIUS Craiova, sub titlul „În țara minunilor” este literatură memorialistică de bună calitate, probând virtuțile unei remarcabile scriitoare (poetă, prozatoare, eseistă, critic) lângă celelalte preocupări ale sale, cum ar fi ediția critică despre Alexandru Busuioceanu, apărută în 2010, la Editura Brumar, ca să ne rezumăm la atât.

   

Articolului doamnei Ani Bradea despre Alexandru BUSUIOCEANU din Tribuna 478/1 august 2022, în care este prezentat și volumul POEZIE ȘI CUNOAȘTERE, ediția a II-a, publicat anul trecut la AIUS, și de a cărui editare m-am ocupat, a fost preluat de către o publicație românească din Spania.

 Mulțumiri domnului Nicolae Marinescu pentru semnalarea apariției romanului BONSAI, editura Aius, 2022,  la TeleU.

 

   Cronică la volumul DARUL DOMNULUI BORGES, editura AIUS, 2022

                       Victor RUSU   Jurnal de lectură

Poezia registrului afectiv de (auto)exilat

Scriitoarea română Crisula Ştefănescu trăieşte şi continuă să creeze şi să activeze intens în domeniul culturii, artei şi literaturii, într-un sat bavarez din apropiere de Munchen.

S-a născut şi a trăit în România până la vârsta de 33 de ani, când emigrează în Germania, împreună cu soţul ei, scriitorul Andi Ştefănescu.

În ţară, a absolvit Facultatea de Filologie A Universităţii Bucureşti, după care a funcţionat ca profesoară de limba franceză şi română, până în anul 1982, când emigrează şi se stabileşte în Munchen, unde va lucra ca redactor pentru emisiuni de cultură la postul de radio „Europa Liberă”, până la ieşirea la pensie.

Scriitoarea Crisula Ştefănescu are o bogată şi valoroasă bibliografie: peste douăzeci de cărţi de poezie, teatru, literatură pentru copii, un roman epistolar, de interviuri, traduceri şi ediţii prefaţate, alcătuite şi îngrijite, ale unor scriitori de origine românească, mai puţin cunoscuţi în ţara de baştină.

Informaţiile sumare pe care le deţinem despre viaţa şi activitatea de creaţie a Crisulei Ştefănescu ne permit să afirmăm că volumele sale s-au bucurat de receptivitatea şi consideraţiile analitice, pertinente ale unor prestigioşi exegeţi. Astfel, redutabilul critic şi istoric literar Alex. Ştefănescu apreciază cu justeţe că „Poezia sa atrage atenţia prin luminozitatea şi prospeţimea matinală a textului, ca şi printr-o mereu activă inteligenţă artistică, datorită căreia cititorul este mereu luat prin surprindere şi întotdeauna cucerit”, iar marea poetă Ana Blandiana mărturiseşte cu candoare şi persuasiune că „Ceea ce m-a tulburat din prima clipă în versurile Crisulei Ştefănescu a fost ciudata concomitenţă a neostentaţiei şi a capacităţii de a obseda”. Alexandru Ciorănescu precizează cu exactitate tematica poeziei autoarei în discuţie: „Temele sunt caracteristice: tristeţea, frica, furtuna, absenţa, moartea, suferinţa, adică ceea ce depune o ceaţă şi un întuneric peste frumuseţea luminoasă a vieţii”. Pe Titu Popescu l-a „... frapat stilizarea dezinvolturii sale de a-şi asuma feminitatea”... Într-„o poezie a senzualismului bucuros să se derobeze de asperităţi, esenţializându-se în imagini frumoase, într-o caligrafie a contururilor încordate”. Cunoscutul şi apreciatul critic literar Tudorel Urianu consideră argumentul că „originalitatea poeziei Crisulei Ştefănescu” este oferită de „calofilia stilului şi o anumită angoasă generată de curgerea inexorabilă a timpului” şi „Versurile sale deschid porţi de reflecţie spre marile adevăruri ale vieţii”.

După acest succint, esenţializat periplu prin exegeza (desigur, mult mai bogată) pe care am avut-o la dispoziţie, vom formula şi noi câteva consideraţii critice.

Înainte de toate, remarc pregnanta unitate tematică şi stilistică a poemelor incluse în sumarul volumului „Darul domnului Borges”, care îţi generează puternica impresie că fac parte dintr-un singur poem mai amplu, segmentat doar din raţiuni de ordin formal, grafic, în mai multe piese lirice, cu un titlu, de cele mai multe ori explicit.

Tema majoră, dominantă, tutelară o constituie statutul social, condiţia „străinului”, a (auto)exilatului, cu un accent privilegiat pe amplul, dramaticul, tensionatul registru afectiv al acestuia, totul sub semnul înalt, generos, al iubirii de oameni exprimată/sugerată în multitudinea ipostazelor sale.

Într-adevăr, sunt uşor identificabile în demersul liric al Crisulei Ştefănescu şi motive tematice, cum scrie Alexandru Ciorănescu, „... caracteristice: tristeţea, frica, furtuna, absenţa, moartea (timpul n.n.), suferinţa”..., dar ele derivă din filonul tematic viguros, arborescent, relevat de noi, precum, la rădăcinile pivotante, fascicole de rădăcini dezvoltate în jurul rădăcinii-pivot, din perspectiva statutului de „străin”, de (auto)exilat.

Versuri memorabile îi inspiră poetei motivul recurent al tristeţii şi suferinţei „dezrădăcinării”, al dorului tipic românesc după „ţara de unde a venit”: „...Voi rămâne de-a pururi/ cu inima sfâşiată/ după ţara ca o pâine caldă/ scoasă de bunica din ţest”. Sau: „Pe malul Vilsului am stat/ şi-am plâns c-un plânset disperat,/în timp ce alături, undeva,/ se auzea o piatră cum creştea/ şi încet, încet,/ precum o lespede/ acoperea/ până şi amintirea mea”. Şi: „... pe buze îmi rămâne gustul/ tăcerilor pline de scrum”.

De tristeţe şi suferinţă „străina” încearcă să se protejeze apelând deliberat la forme de evaziune din realitatea stresantă, dezolantă, precum visul şi amintirile: „Oh, cât amar de lume! (a lăsat în urma sa, plecând doar cu obiecte generatoare de amintiri şi vise, în „Valiza cu vise”, cu care a emigrat n.n.)/ Şi pe fundul unei valize,/ scoase din albume,/ dintre flori presate,/ ca nişte icoane cu sfinţi,/ pozele şterse de vreme/ ale bieţilor noştri părinţi”. Sau răscolitorul final al antologicei poezii „Între două lumi”: „Între două lumi/ sufletul meu visează/ vise năucitoare/ şi-mi spune poveşti/ în limba fără de seamăn/ a străbunilor mei”.

Curgerea inexorabilă a timpului îi inspiră poetei versuri înfiorate de undele subiacente ale unui autentic, vibrant lirism: „Când clipa trece.../ ca vulturul,/ ce-şi strânge prada-n gheare/ în zbor spre cuibul/ unde-l aşteaptă puii,/ eu ţin de viaţă./Ţin de viaţă cu atâta disperare,/ că simt, când clipa trece,/ cum fiecare fir de păr mă doare”. Sau: „Timpul îmi ucide amintirile./ Trecutul se şterge treptat./ E decolorat acum şi mut”. Şi: „Misterioasă,/ abruptă cădere din timp./ Timp despărţitor./ Zid de netrecut./ Unde?”

Sentimentul timpului în implacabilă, tiranică trecere, trăit profund, aproape obsesiv, cheamă irepresibil în aria sa de vibraţii etern omeneşti gândul morţii, al „lumii de apoi”, „a celeilalte vieţi”, ca în credinţele tradiţionale şi în Sfintele scripturi: „Mă poartă în braţe un înger mare, orb,/ Mă ţine-n braţe cum pomul ţine un altoi,/ ca mortul care-şi duce viaţa/ la Judecata de apoi”. Sau: „În clipa din urmă/ mă vei găsi/ în camera mea .../ Împietrit/ vei auzi,/ din ce în ce mai slab,/ tocurile pantofilor mei/ îndepărtându-se/ pe caldarâmul cerului”.

Conştiinţa că, în cele din urmă, moartea va fi inevitabilă produce vise terifiante, de coşmar, viziuni fanteziste, înspăimântătoare, ce amintesc de ciclul de „monştri” născuţi din „somnul raţiunii”, al spaniolului Goya: „Tăcerea mugeşte undeva departe,/ precum un animal de spaimă-n abator/ şi mi se face frică,/ o frică fără margini,/ să nu mor în somn.../ şi-n clipa în care m-or pune în mormânt/ să mă trezesc din somnul greu/ într-un sicriu cu grijă sigilat”.

Uneori, enunţul poetic este înnobilat cu carate expresive în plus de inserţia unei mici alegorii, ce materializează fast un moment de strălucire al inteligenţei artistice al autoarei: „...Cântă de-acum prea multe viori./ Tata şi-astupă urechile/ Şi se acoperă cu flori”.(Vers superb, cu plurale sugestii ale morţii, de mare fineţe şi rafinament). Sau: „... Spectacol de bufoni,/ de arlechini şi de pitici, (Spectacolul vieţii, conform cunoscutei idei „viaţa ca teatru”)/ care de care mai umflat de vanitate,/ mai devorat de înfumurare/ şi mai înspăimântat de moarte”.

Dar am identificat în volum şi câteva poezii întregi cu statut estetic de parabolă existenţială puternică, pe tema în discuţie, precum „În interiorul mesteacănului”, p. 71, „Jucându-mă de-a v-aţi ascunselea”, p. 67 şi chiar antologica, unanim, mult apreciată poezie „Mesteacănul”, p. 68.

După cum „Înghiţitorul de săbii”, p. 63, poate fi citită ca o remarcabilă baladă a morţii, caligrafiată cu o fineţe stilistică amintind de baladele şi baladiştii ai prestigiosului Cerc de la Sibiu: „Stă pe marginea unei fântâni,/ într-o dimineaţă de iarnă când ninge,/ ia o sabie în mâini şi în piept şi-o înfige.// Stă pe marginea unei fântâni,/ într-o dimineaţă de iarnă când ninge,/ strânge zăpada în pumni şi, din ea,/ un mac stacojiu se prelinge”.(Din nou un vers sugestiv, ce mi-a amintit finalul unei balade de Radu Stanca: „A doua zi, regina zăcea/ Cu sabia înfiptă-n ea”...n.n.).

Nu puţine sunt poeziile în care discursul liric ia turnura unor versuri de factură gnomică, sapienţială, în vecinătatea aforismului: „Scopenhauer, prezent şi el aici,/ spunea cândva, şi pe bună dreptate,/ că viaţa şi visele sunt filele aceleiaşi cărţi./ Eu unul merg şi mai departe/ şi zic că visele se prelungesc/ şi după viaţă şi trec şi-n moarte,/ că le-avem şi aici, în Paradis./ Eu cred că moartea însăşi/ îşi are partea ei de vis”... („Cină cu Joseph von Eichendorff”, p. 95).

Nenumărate alte versuri pot fi citite, însă, decupate din context, ca veritabile, izbutite maxime, cugetări sau aforisme: „De ce să nu clădim castele pe nisip?/ Nisipul e doar piatră spulberată/ care ar putea să redevină piatră”... Sau: „Să iei mereu cărarea inimii!/ Numai cărarea ei nu minte!” Şi: „... Trecutul e totdeauna prea strâmt,/ viitorul, perpetum semn de întrebare”. Şi încă: „... Moartea din dragoste/ pare să fie cea mai frumoasă”. Precum şi: „La locul unde ai văzut lumina zilei/ nu poţi nicicând gândi/ ca de-un pământ ingrat”. Sau: „Tristeţea trece lin în bucurie/ şi viaţa trece aşa uşor în moarte”.

În sfârşit, un poem lapidar cu valoare de cugetare „paradoxistă” (Florentin Smarandache) „Parabola nebuniei”: „Când orbul e condus de un orb,/ surdul de un surd,/ prostul, de un prost,/ se spune atunci/ că lumea are un rost”.

Am insistat în relevarea versurilor de factură gnomică, sapienţială, pentru că avem convingerea fermă că o cultivare mai asiduă, chiar programatică, a unor enunţuri de această natură, ar conferi un plus de consistenţă şi strălucire scrisului poetei Crisula Ştefănescu, care, indubitabil, face parte din nobila stirpe a celor aleşi, a creatorilor de reală vocaţie şi autentic talent.

                      Revista CALIGRAF, anul XXI, Nr. 21/22 (116/117), 2022 

 

DANIELA ȘONTICĂ - 30 DE SCRIITORI ROMÂNI DIN EXIL

A apărut! „30 de scriitori români din exil (1945 - 1989)”, editura Basilica.
Cuprinde, așa cum 30 de biografii-portrete și 9 interviuri edificatoare în conturarea acestora (a unora) cu oameni care i-au cunoscut pe unii dintre scriitorii noștri care, în perioada comunistă, au luat calea exilului, precum și (interviuri) cu istorici și critici literari cunoscători fenomenului. Mulțumiri criticului literar Iulian Boldea, semnatarul prefeței, precum și intervievaților: Marilena Rotaru, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Grigore Ilisei, Crisula Ștefănescu, Tudor Nedelcea, Adrian Lesenciuc, Flori Bălănescu, Liliana Corobca!