Setea de poezie

Romania literară nr. 35/1999

Cronică Literară:
Setea de poezie de Alex. Ştefănescu

  O retorică a stării de grație

Poeta și publicista Crisula Ștefănescu a publicat recent, aproape simultan, două noi cărți: volumul de poeme Semne și piesa de teatru Ana si Satana. Ambele atrag atenția prin luminozitatea și prospetimea matinală a textului, ca și printr-o mereu activă inteligență artistică, datorită căreia cititorul este adeseori luat prin surprindere și întotdeauna cucerit.

   Crisula Ștefănescu s-a născut la 25 iunie 1949 la Caracal, în judetul Olt. În 1972 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București. Între 1972-1978 a fost profesoară de limba franceză în judetul Constanța, iar în perioada 1978-1980 - profesoară de limba română în București. Timp de doi ani - 1980-1982 - a stat fără slujbă, din cauză că a cerut să emigreze în Occident și a intrat în conflict cu autoritățile comuniste. A reușit, în cele din urmă, să emigreze și din 1982 până în 1992 a lucrat la Institutul de Cercetare al "Europei Libere", iar din 1992 până în 1995 - la "Europa Liberă", realizând emisiunea "Controverse-Confluențe Est-Vest". Este stabilită, în prezent, în Germania, în apropiere de München.
Prin versurile pe care le scrie, Crisula Ștefănescu se situează între Lucian Blaga și Magda Isanos. Nu este vorba de influențe, ci de o înrudire spirituală. Poeta are o permanentă sete de poezie. Nu poate trăi nici o clipă prozaic, nu se împacă deloc cu condiția de prizonieră a vieții de fiecare zi. Ea consideră o "înmlăștinare", o "împotmolire în neputință" împăcarea cu "indiferența zilelor pustii".

Cu ardoarea cu care un credincios îți spune rugăciunea, Crisula Stefănescu compune versuri, sperând ca ele să se încarce de poezie. Și miracolul se produce. Situație mai rar întâlnită, dorința de poezie precede poezia. Poeta stăpânește o retorică a stării de grație care nu functionează în gol, care sfârșește aproape întotdeauna prin a instaura starea de grație. Poemele au un ton teatral ("se aud", cum observă cu finețe Nicolae Florescu într-o scurtă prezentare), dar până la urmă declamația se dizolvă în lirism. Aceste poeme pot fi recitate de actori, dar și mai impresionant este să ți le imaginezi recitate. Să le auzi în minte. Un poem ca Tablou cu gară, de exemplu, poate constitui foarte bine textul unui spectacol interior:
"În gara pustiită intră un tren pustiu./ Nimeni nu urcă și nimeni nu coboară./ Din șine ruginite cresc vrejuri de dovleci/ și, prin cârcei, se prind timid de scară.// În gara pustiită intră un tren pustiu./ Nimeni nu urcă și nimeni nu coboară./ Lumina explodează în vrejul de dovleci./ E început de toamnă. Și e seară.
Specialitatea poetei o reprezintă descrierea îndrăzneață a ceea ce în general nu poate fi descris, întrucât aparține metafizicii. A ce miros îngerii? "Îngerii au venit - răspunde poeta - / și răspândeau parfum sfâșietor/ de tinerețe-n loc oprită". "Parfum de tinerețe-n loc oprită" - iată o idee poetică dintre cele mai subtile, care te face să te gândesti nu numai la puritate, ci și la un iz de putrefacție.
Cum este când mori? "Plânge-n mine tare teama - mărturisește poeta -,/ însă Moartea, cum e mama,/ blând mă leagănă la sânu-i,/ și-mi alungă, prin uitare,/ grijile și toată spaima." Rareori a mai reprezentat cineva atât de tulburător atitudinea maternă a Morții fată de alesul (în acest caz: aleasa) ei. În mod paradoxal, tocmai vitalitatea exuberantă o face pe poetă să aibă permanent conștiinta morții. În poemul Perspectivă ea cedează rolul de autor unui personaj - pictorul - și se transformă pe sine într-un personaj, pentru a se vedea de la distanță scufundându-se în neființă: "Un pictor mă pictează-n perspectivă:/ din ce în ce mai mică/ și mai îndepărtată./ Și totuși mai aproape,/ cu fiecare clipă de magicul/ 'A fost cândva, odată...'"

Nu există în poezia românească de dată recentă o mai inspirată reprezentare a familiarizării ființei omenești cu moartea. Poeta prelucrează într-o manieră rafinată o viziune naivă, specifică folclorului românesc: "E toamnă!/ Un soare atât de blând,/ că Moartea stă cu noi în berării/ și, de a toamnei frumusețe îmbătată,/ își uită coasa-n bălării." (München) Așa ceva se poate întâmpla la München numai când există acolo o româncă.

Teatru în versuri, azi!

Piesa de teatru Ana și Satana este o sinteză de genuri: dramă istorică, legendă, poezie populară, comedie neagră, parabolă și, mai presus de toate, poezie. Soțiile unor domnitori români refugiate în mânăstiri în vremuri de restriște își petreceau timpul țesând brocarturi grele, împodobite cu desene fastuoase, lucrate în fir de aur. Cu acele brocarturi (care pot fi văzute și azi în muzeele mânăstirilor) seamănă textul Crisulei Ștefănescu. Este un text cu o lucrătură savantă, baroc, fără legătură cu prezentul, în afară de o anumită experiență a scrisului care nu poate fi decât a unui autor de la sfârșitul secolului douăzeci. Personajele principale ale piesei sunt Vlad Dracula, Satana și Ana din legenda meșterului Manole. Satana de îndrăgostește de inaccesibila Ana - inaccesibilă, pentru că stă zidită într-un lăcaș sfânt, de care diavolul nu se poate apropia - și îi cere lui Vlad Dracula, închis în castelul-temniță de la Vishegrad, să-l ajute să o cucerească pe pământeancă. Drept răsplată, îi promite domnitorului sprijinul pentru a se reinstala în tronul Țării Românești și a se răzbuna pe trădători. După eliberarea sa, Vlad Dracula însuși se îndrăgostește de Ana și nu mai respectă înțelegerea făcută cu diavolul, astfel încât ratează șansa de a fi repus în drepturi cu sprijin ocult. Așezarea laolaltă a unor personaje despre care nu ne-am fi putut închipui că se vor întâlni vreodată, nici măcar în spațiul literaturii, îi permite autoarei să-și imagineze situații dintre cele mai insolite, de genul: Ana povestește, din perspectiva ei, legenda mânăstirii Argeș; diavolul îi mărturisește lui Vlad Dracula, pe un ton plângăret, cât de mult îl face să sufere dragostea lui imposibilă; Vlad Dracula încearcă să o seducă pe Ana pentru Satana, etc. Când se convinge că aliatul său de pe Pământ îl trădează, diavolul convoacă toate forțele întunericului pentru a-l ajuta să-l pedepsească pe trădător. Constituirea unei armate malefice este, la rândul ei, o secvență dintre cele mai expresive ale piesei, secvență compusă în registrul comicului macabru. 

În mod surprinzător pentru un cititor de azi, piesa este scrisă în versuri. Nu este vorba de o folosire mecanică a ritmului și a rimei, ci de un joc de eufonii și asonanțe, de o plimbare liberă a degetelor pe claviatura limbii române. Textul apare, de altfel, din punct de vedere tipografic, sub formă de proză. Cu atât mai mare este pentru cititor surpriza de a descoperi în această "proză" fraze melodioase:  "SATANA: De, ce să fac? Se pare că tot mai mulți spre mine se îndreaptă, plini toți de pofte și de vicii! Eu mi-s ca gheonoaia, care zboară din pom în pom, tot ciocănind în lemn; dacă-l găsește tare și vârtos, pleacă acolo unde e slab și găunos. Umblu și eu din om în om, cercând pe fiecare. Dacă-l găsesc în post și rugăciuni, nu suflu în tăciuni, dar de-l găsesc - și crede-mă că nu e greu deloc - plin de păcate și de vicii, atunci mă umplu și îl umplu de delicii." Dincolo de tehnica frazării există însă poezia propriu-zisă, densă și inactuală, care ar răvăsi sufletele cititorilor dacă cititori ai acestui gen de poezie ar mai exista azi. Iată, ca exemplu, un monolog al Anei, femeia-mânăstire: "Nu știu ce e cu mine. Parcă mai sunt și nu mai sunt în lume. Simt, nu știu cum, că secoli trec și-s tânără mereu. Mi-e carnea ca de piatră, de parcă-am fost de vie în piatră îngropată. Ieri am visat... Dar oare am visat? Că vânturi s-au pornit și-acoperișul mi-au zburat. Deasupra mea nu mai era nimic. Doar cerul gol, bolta înstelată. Și m-am simțit așa de rușinată, de parcă un ochi străin m-ar fi privit prin ochi de geam și aș fi fost cu totul dezbrăcată. Erau doi ochi ca doi cărbuni de jar, doi ochi ca doi luceferi. Și m-am înfiorat în carnea mea de piatră. E curios, dar m-am înfiorat ca o femeie ce simte-n preajmă aburi de iubire. Dar cum să mă-nfior? Sunt doar o mânăstire!" Scrisă într-un stil inteligent, fără nimic desuet, piesa Crisulei Ștefănescu ar părea totuși greoaie dacă ar fi pusă în scenă. Ea ar avea soarta filmului "de artă", despre care telespectatorii vorbesc respectuos chiar în momentul în care acționează telecomanda pentru a vedea un film polițist.

Crisula Stefănescu, Ana si Satana, piesă în cinci acte, București, Ed. "Jurnalul literar", 1999. 80 pag.

Crisula Ștefănescu, Semne, București, Ed. Albatros, 1999 (poeme). 62 pag.

Reîntoarcerea în Ithaca

Titu POPESCU - Cronica literară 

Reîntoarcerea în Ithaca 

Jurnalul literar octombrie- decembrie 2016

........

Crisula Ştefănescu

ilustrează celălalt segment al aducerii acasă a literaturii diasporei: cel întreprins de către scriitorii români din exil, care vorbesc din interiorul mişcării literar-culturale produse în afara graniţelor ţării.

  Ea însăşi poetă, Crisula Ştefănescu s-a dedicat propagării unor scriitori din exil, contribuind astfel la mai buna lor cunoaştere prin datele şi operele lor, ignorate cu totul în vremea comunistă a ţării. Lucrînd mai multă vreme la postul de radio Europa liberă, a putut urmări îndeaproape activitatea lui George Ciorănescu şi apoi a o face cunoscută în ţară. Astfel, la editura Brumar au apărut Însemnările zilnice din Parisul anilor 1950, care vin în completarea Paginilor de jurnal, apărute în 2003 la editura I.C.R.

   Tot printre cele mai recente realizări ale Crisulei Ştefănescu se numără volumul Exilul interior al scriitorului, fotografului şi gazetarului Dan Er. Grigorescu-Negropontes  (1917-1990), apărut la editura Vremea din  Bucureşti, în anul 2016.

     O altă apariţie recentă din scriitorii diasporei, îngrijită de Crisula Ştefănescu, este cea intitulată Poezie şi cunoaştere de Alexandru Busuioceanu, precedată de studiul îngrijitoarei ediţiei Al. Busuioceanu în corespondenţa dintre George şi Alexandru Ciorănescu.

      De altfel, lista ediţiilor îngrijite de Crisula Ştefănescu, dată în cuprinsul acestui volum, este de-a dreptul impresionantă. Dar şi poeta este prezentă în vitrinele librăriilor din ţară, cu volumul de poezii Darul domnului Borges, apărută tot la Brumar.

     Autoarea vede în poezie starea de ieşire din prozaismul vieţii de zi cu zi, din angoasele pe care ea le pricinuieşte. Poeta le opune universuri gingaşe, imprevizibile, dar şi speranţa unor fericiri la îndemînă. Ea, rupînd nevăzute lanţuri, aude hohotul vieţii, însă simte totodată o stare de incertitudine care nu poate fi sondată decît poetic (Sau poate nu era al ei.../ Dar dacă nu,/ atunci al cui era?).

     Contemplîndu-şi propriul cadavru, imaginează un dialog controlat de nelinişti existenţiale: ,,Ce faci aici?” l-am întrebat/ cu glasul sugrumat de groază./ Îmi adun puteri pentru drum”/ mi-a răspuns liniştit./ ,,Care drum?” a murmurat/ partea din mine/ care pornise între timp spre cer".

     Ea se simte îngreunată de amintiri/ dintr-o altă ţară,/ dintr-o altă lume,/ dintr-o altă viaţă, căci s-a născut departe, departe/ într-o ţară aparte,/ unde fiecare bărbat/ sacrificînd ce iubeşte,/ tînără soţie,/ înalţă,/ cu inima frîntă,/ o ctitorie.

     Chiar ,,îngrijorarea” poetei se rezolvă prin invocarea credinţei în metempsihoză: Cine-şi va mai aminti de mine,/ care am venit în Eichendorf/ într-un costum strîns pe trup,/ cu părul galben pai,/plină de speranţe şi vise,/ şi voi pleca neştiută într-o zi/ şi neînsoţită de niciun alai?.

    Poeziile Crisulei Ştefănescu sînt feminine prin scurtimea lor, care dau glas unei emoţii de moment, prin sinceritatea lor, care nu ezită să ia în calcul nedovedite credinţe. De fapt, însăşi editarea lor are un înţeles conciliant, fiind aşezată cartea sa de poezii sub semnul poeţi români contemporani. Demersul scurt al poeziilor sale se învecinează cu experienţa directă a poetei şi cu alunecarea ei firească spre fantastic (un ,,dar” al domnului Borges!), ca în ,,convorbirea” cu marele scriitor argentinian  (Cum am găsit amîndoi amuzantă/ o posibilă deghizare a dumitale/ într-un poet cu nume mare,/ am vrea să-ţi facem un dar:/ numele satului care te-a adoptat/ şi de unde, spune Joseph,/ înaintaşii lui s-au strămutat). Cînd însă poezia ia calea narativităţii (ca în Mesteacănul, Caracalenii, Zi de carnaval), autoarea consimte la introducerea unor segmente prozaice, versuri fără relief. Însă, în general, ele izvorăsc dintr-o stare de sinceritate, declarată şi argumentată. Autoarea are harul de a face din ostentaţia sincerităţii starea de graţie care o individualizează; un exemplu de sinceritatea suverană: Sînt invadată de chipurile/ şi de vocile celor pe care i-am cunoscut,/ lumea mea se alcătuieşte din lumile lor/ şi viaţa mea, din vieţile lor,/

sînt îmbibată de ei/ ca fagurele de miere,/ ca buretele de apă.

.... De aceea, ea este bîntuită de incertitudini, se avîntă pe terenuri gingaşe, pe care le aşează egal în pagini. Acum, îşi poate reproduce alergătura fără sens/ dintre neant şi infinitşi trăieşte intens şi sintetic o zi de gîlceavă cu mine, care se dilată la întreaga-i viaţă, fiind născătoare de poezie sinceră şi lucidă, căci viaţa/ pe care o iubesc la nebunie,/ întocmai ca iubirea e o taină/ pe care n-o vom dezlega vreodată.

Sergiu & Ioana Celibidache - Secretele unei mari iubiri

O recenzie semnată de Winfried Rösler, apărută în Das Orchester, a cărții Geheimnisse einer grossen Liebe/Secretele unei mari iubiri publicată la editura Langen Müller, München 2012, la 100 de ani de la nașterea lui Sergiu Celibidache, însoțită de traducerea cronicii în limba română.

http://www.dasorchester.de/de_DE/journal/showarticle,35086.html

rezension

Stefanescu, Crisula Sergiu & Ioana Celibidache Geheimnisse einer großen Liebe Verlag/Label: Langen Müller, München 2012 Rubrik: Bücher erschienen in: das Orchester 10/2012, Seite 58

    Ganz unerwartet kommt diese Neuerscheinung wohl nicht auf den Buchmarkt: jene über den berühmten rumänischen, 1996 verstorbenen Dirigenten Sergiu Celibidache, dessen Geburtstag sich 2012 zum 100. Mal jährt. Es handelt sich dabei nicht eigentlich um eine Biografie über den einstigen Chefdirigenten der Berliner und der Münchner Philharmoniker, schon gar nicht um ein Werk über seine Interpretationskunst; sondern eher um ein locker gefügtes, kaleidoskopartiges Bild über ein Zusammenleben, geschildert aus der Sicht der Ehefrau, der Malerin Ioana Celibidache. Der Text basiert auf fünf ausführlichen Interviews, die die rumänische Journalistin Stefanescu im Jahr 2011 in Paris mit Ioana Celibidache führte, kurz vor deren Tod im Jahr 2012.

Bei aller Vielfalt der angesprochenen Motive aus dem Leben der beiden geht es, wie der Buchuntertitel anzeigt, auch immer wieder um das Thema Liebe. Fügt man die verstreuten Hinweise hierzu in einen etwas festeren Rahmen, so ergibt sich in etwa folgendes Bild: Das Paar, beides rumänische Staatsbürger, lernt sich 1950 in Buenos Aires kennen. Ioana, die zwölf Jahre jüngere Frau, wird ihm, dem Dirigenten, obwohl selbst in zweiter Ehe lebend, nach Wien folgen, bei ihm bleiben, obwohl ihr Ehemann 15 Jahre lang nicht in die Scheidung einwilligen wird. 45 Jahre lang wird dieses ungewöhnliche Künstlerpaar zusammenleben, ohne dass es Affären gab, wie Ioana betont; eine Beziehung, basierend auf Liebe, gegenseitigem Respekt, Humor, natürlich auch mit Meinungsverschiedenheiten; mit gemeinsamen künstlerischen Projekten wie dem Ausbau der Mühle in Neuville und dem Bau einer Villa in Lipari auf Sizilien; mit gemeinsamer Arbeit etwa an einem Kinderbuch. Das Paar hat einen Sohn, Serge, auch Milky genannt, heute Verwalter des Erbes seines Vaters.

      Natürlich erfährt man etwas über den Dirigenten Celibidache – etwa über die Kränkung, als die Berliner Philharmoniker 1954 Karajan zu ihrem Chefdirigenten bestellten; über die großen Erfolge bei den Münchner Philharmonikern und anderen großen Orchestern; über die Fähigkeit, alles auswendig dirigieren zu können; seine Weigerung, CD-Aufnahmen zu machen; seine Fähigkeit, Konzerte in magische Klangereignisse umzuwandeln.
Aber das vorliegende Buch ist natürlich vor allem auch eines über Ioana Celibidache selbst. Da blitzt vieles auf von ihrer unbändigen Lebenslust, ihrem Weltbürgertum, ihrer Vorliebe für das Paris der Nachkriegszeit. Es ist ein grenzüberschreitendes, die ganze Welt in sich aufnehmendes Leben, das da gelebt wird – mit irgendwelchen bürgerlichen Maßstäben ohnehin nicht zu messen. Staatsbürgerschaften werden den Celibidaches von überall her angeboten; als weltberühmter und einer der bestbezahlten Dirigenten haben er und seine Frau ohnehin überall Zutritt, sei es zu Staatspräsidenten oder zur Hocharistokratie. Und das glänzend aussehende Paar weiß auch diese Welt perfekt zu repräsentieren.

So entsteht, gewissermaßen fast unbeabsichtigt, aus dem langen Interview das Bild einer polyglotten, weltumspannenden, künstlerisch überreich gefüllten Welt, die sich nahtlos in die Tradition einer alten europäischen Hochkultur einreiht.
Winfried Rösler

http://www.dasorchester.de/de_DE/journal/issues/showarticle,35086.html    

                                                       Recenzie

    Pe piața cărții, această nouă apariție despre celebrul dirijor român Sergiu Celibidache, decedat în 1996, și de la a cărui naștere s-au împlinit o sută de ani, nu este chiar neașteptată. De fapt, nu este vorba de o biografie a celui care a fost celebrul dirijor al orchestrelor simfonice din Berlin și München și nici de o lucrare privind arta sa interpretativă, ci mai degrabă  de o schiță caleidoscopică a unei vieți împreună, văzută din perspectiva soției sale, pictorița Ioana Celibidache.

   Textul se bazează pe cinci interviuri pe care jurnalista Crisula Stefănescu le-a avut la Paris în cursul anului 2011 cu Ioana Celibidache, cu puțin înainte de moartea acesteia în 2012.

   Așa cum arată și subtitlul volumului, în scenele din viața celor doi revine mereu tema iubirii. Dacă am aduna într-un cadru mai  compact informațiile risipite pe parcursul cărții, am obține o imagine care ar arăta cam așa: soții Celibidache, români amândoi, se cunosc la Buenos Aires în 1950. Ioana, cu 12 ani mai tânără, îl va urma pe dirijor la Viena și se va căsători în cele din urmă cu Sergiu, pentru a doua oară, după ce primul ei soț va refuza timp de 15 ani să accepte  divorțul. Un cuplu neobișnuit de artiști, care va ființa timp de 45 de an, fără relații extraconjugale, după cum accentuează Ioana, o relație bazată pe dragoste, pe respect reciproc, umor, dar, normal, și cu divergențe de opinii; cu proiecte  artistice comune, cum ar fi renovarea morii de la  Neuville sau construcția vilei de pe insula Lipari din Sicilia; sau lucrul împreună la o carte pentru copii. Perechea are un fiu, Serge, numit și Micky, astăzi administratorul moștenirii tatălui său.

   Normal că cititorul află câte ceva și despre dirijorul Sergiu Celibidache: despre cât de ofensat a fost atunci când Filarmonica din Berlin îl  va alege pe Karajan ca dirijor; despre marile succese cu Filarmonica din München și alte mari orchestre ale lumii; despre capacitatea de a dirija  orice lucrare fără a avea partitura în față; despre refuzul de a permite înregistrări CD; despre talentul de a transfigura un concert într-o magică revărsare de sunete.

       Cartea  vorbește însă, înainte de toate, despre Ioana Celibidache, despre  nemărginita ei poftă de viață, despre cosmoplitismul ei și dragostea pentru Parisul de după război. O viață neîngrădită, tinzând să-și asume întreaga lume și care n-ar putea fi măsurată în cunoscuta normalitate de zi cu zi. Lui Celibidache i se oferă peste tot cetățenie; fiind o celebritate și unul dintre cei mai bine plătiți dirijori din lume, lui și soției sale Ioana le sunt deschise toate ușile, de la președinți de stat până la înalta aristocrație. Și această pereche strălucitoare știe să reprezinte perfect lumea din care face parte. Astfel, aproape pe neobservate, din acest lung interviu, apare imaginea unei lumi poliglote,  cosmopolite, îmbibate de cultură, care se aliniază unei vechi tradiții culturale europene.

 

             

Călătorii- cronica dnei Cristina Manole la Călătorie cu liftul.

Autoarele mulțumesc Cristinei Manole ( Bedros Horasangian) pentru entuziasta cronică la Călătorie cu liftul.
Din păcate, numele meu fiind scris în cronică cu H (Hrisula),  recenzia nu poate fi accesată  pe net, unde numele meu apare cu C (Crisula).

OBSERVATOR CULTURAL Nr. 880, 14 07 2017

CĂLĂTORII - Cristina Manole

Un alt tip de călătorie prin timp și spațiu găsim într-un volum semnat de două doamne: Călătorie cu liftul. Cronica unei emigrări. 5 iunie 1980 – 21 iunie 1982 (Editura Vremea, 2017, cu o prefață amical corectă și concis explicativă a istoricului Matei Cazacu, stabilit la rîndul lui de decenii la Paris). Este vorba despre un corpus epistolar: mama, Hrisula Ștefănescu, și fiica, Monella Kaplan, îi scriu de zor (în intervalul amintit în titlul cărții) unui soț și unui tată, Andi Ștefănescu, plecat în Germania (Bundesrepublik, evident, nu DDR-ul Angelei Merkel) şi care urma să-și recupereze, să-și reîntregească familia. Dacă scrisorile tatălui s-au rătăcit din cauza unor conjuncturi, cele ale mamei și ale fiicei s-au păstrat. Şi le putem citi acum. Scrisorile celor două eroine evidenţiază o stare de spirit și radiografiază lumea românească a anilor ’80, cu dorința de a pleca din țară sau de a nu te lăsa călcat în picioare şi învins de mizeriile unui sistem, cu lipsurile inerente unei lumi date peste cap ideologic, economic, sub toate aspectele. Și, cu toate acestea, vedem că se trăiește… Se merge la filme, la teatru, disperarea nu-și arată colții, chiar dacă așteptarea e teribilă și incertitudinile rod zi de zi. Totuşi, tonul scrisorilor e viu și proaspăt, copila crește și e atent îngrijită de o mamă iubitoare (simpatică informația conform căreia micii Monella, în vîrstă de zece ani, i se citește, serile, din Platon!!?). Avem și poze din epocă (e straniu că nu știm chipul acelui cunoscut şi simpatic actor, Andi Ștefănescu, ajuns și crainic la Europa Liberă, ceea ce, evident, produce necazuri la București). Citim surîzînd uneori, sînt consemnate micile tribulații cotidiene ale anilor ’80, cu bucuria provocată de o ciocolată, de achiziţionarea unui ciorap sau a unui pulovăr, de un film sau de o carte, dar și cu inerentele mizerii – înţelegînd prin asta lipsuri de tot felul, contactul contondent-amenințător cu autoritățile (cu amestecul de insinuări și falsă amabilitate, cu propuneri de șantaj și durități la care erau supuși toți cei care urmau să părăsească România), datul afară din serviciu, problemele locative şi financiare. Sînt consemnate, desigur, reacțiile prietenilor, ale familiei, ale vecinilor. Revin în fața ochilor noștri cuvinte precum „formulare“, „anchetă“, „pachet“, „declarație“ sau „Str. Iorga“ – aceasta din urmă, un bine cunoscut loc de penitență pentru toți cei care voiau să plece, locul unde se depuneau actele pentru cei care voiau să emigreze. Cris și Monella visau să ajungă în Statele Unite. Ursita a vrut altfel. Mamă și fată sînt eroinele unei cărți care s-a scris în timp ce ele au trăit-o. Pe 29 aprilie 1982 îşi ridică pașaportul, pe 21 iunie pleacă din țară, pe 4 septembrie 1982 ajung la München. Radio Europa Liberă schimbă destinul unei familii reunite. Cei care se ocupă de istoria recentă a României ar putea să acorde atenție și acestui volum. Epistolar doar în aparență. Am reținut și două bancuri din epocă, pe care, din păcate, nu am spațiul necesar să vi le spun…