PE PLAJA STÂNCOASĂ

Prinsă-n clepsidra timpului
femeia nisipurilor curge
din prezent în trecut 
pe plaja stâncoasă
și vântul o frământă cu degete fierbinți
luând chipul bărbatului de odinioară
al cărui nume stă topit în inima ei.
I se strecoară în trup prin porii deschiși
făcând-o să tremure de o dorință
azi aproape uitată
o dorință din nopțile acelea

ce nu se vor repeta niciodată.

© Crisula Stefanescu

NOI

Noi, capetele unui pod.
Noi doi ca zi și noapte
uniți prin tot
și despărțiți prin toate.

© Crisula Ștefanescu

PODUL ROȘU SAU INTUIȚIILE POEȚILOR

Cu mai mulți ani în urmă, în drum spre Paris, mi-am însoțit un prieten la Luxemburg. Prietenul meu, regizor, se întâlnea cu directorul Centrului Cultural să discute despre spectacolul pe care urma să-l monteze în anul următor, când Luxemburgul și Sibiul aveau să fie capitale culturale europene, iar eu îmi propusesem ca în timpul pe care îl aveam la dispoziție să fac o scurtă plimbare prin orașul vechi. La poarta Centrului Cultural ne-a întâmpinat un tânăr cu un pulover deșirat la gât care ne-a urat bun venit și ne-a spus că suntem așteptați de director în restaurant. După prezentările de rigoare, m-am scuzat și, așa cum plănuisem, am ieșit cu gândul să dau o raită prin cetate.
- Nu vreți să vă arăt Centrul Cultural?
Era tânărul cu pulover deșirat. Am acceptat. În curte era o expoziție de stele, stelele țărilor care făceau deja parte din Comunitatea Europeană și ale celor care urmau să fie primite.
- Vreți să vedeți sala de teatru?
Tânărul a scos de la brâu o legătură de chei imensă, a descuiat o ușă, apoi încă una.
- Sunteți Cerberul Centrului! am spus în glumă, privind spre inel.
- Cam așa! a răspuns el cu un surâs.
A intrat într-un fel de peșteră enormă, pe măsura cheilor, și, aprinzând lumina, mi-a spus:
- O parte din zidul cetății a fost inclus de arhitect în sala de teatru.
Ideea funcționa și era într-adevăr impresionantă. Ruinele acoperite de sticlă pătrundeau adânc în sala de 240 de locuri și creau o atmosferă extraordinară, neîntâlnită nicăieri în altă parte.
- Centrul Cultural este o fostă închisoare militară complet restaurată, m-a lămurit Gilles, care mi se prezentase între timp.
După ce mi-a arătat și "capela pușcăriașilor", fostele chilii devenite camere pentru artiști, ne-am îndreptat spre bisericuța St. Jean, din incinta Centrului Cultural și aici m-a întrebat ce am de gând să fac în continuare.
- Aș vrea să mă plimb prin orașul vechi.
- Sunteți prima oară la Luxemburg?
- Nu, am mai fost cu ani în urmă. Numai pentru câteva ore, dar mi-a plăcut foarte tare orașul. Am scris de altfel și o poezie care se cheamă chiar așa "La Luxembourg", i-am mărturisit eu pe neașteptate, citându-i la întâmplare câteva versuri: "Un pod ca un blestem în roșu lega un mal de celălalt / Prăpastia părea trucată, când brusc, am început să cad..."
Gilles s-a uitat la mine într-un mod curios.
- Știați povestea?
- Ce poveste?
- A podului roșu.
- Nu...
- Nu?
- Nu! Sigur!
- Arhitectul care a făcut podul și l-a dorit, exact cum ați scris, să lege, să adune, să unească. L-a proiectat roșu ca pe o explozie de bucurie. Când a fost gata, a devenit însă un punct de atracție pentru sinucigași. Un adevărat magnet! Arhitectul a refuzat să mai proiecteze ceva și s-a retras din viața publică. În ziua în care însăși soția arhitectului s-a aruncat de pe pod, administrația orșului a hotărât să ridice pereți de plexiglas ca să împiedice astfel sinuciderile. Astăzi podul roșu, așa cum ați văzut, este acoperit lateral de panouri de celuloid pentru ca nimeni să nu se poată arunca în vid.
Am tăcut amândoi o vreme. Nu știu la ce se gândea Gilles, dar mie mi-a venit imediat în minte Legenda Meșterului Manole, cum creația își cere mai devreme sau mai târziu tributul.
- Și arhitectul? am întrebat în cele din urmă, ce s-a întâmplat cu arhitectul?
- Arhitectul a ajuns un cloșar. A putut fi văzut mulți ani, zdrențăros, umblând tăcut prin gară. Îl căutau studenții de la arhitectură când aveau nevoie de ajutor. Pentru o sticlă-două de bere le făcea proiectul, sperând poate ca ei să aibă mai mult noroc decât el.
- Mai trăiește? am întrebat fără să știu de ce.
- N-am idee, mi-a răspuns Gilles, dar trebuie să știți mai bine decât mine! Întotdeauna m-au fascinat intuițiile poeților.
Rămasă singură, am mai rătăcit prin Centrul Cultural, am văzut o expoziție de manuscrise, printre care unul extraordinar de la Alba Iulia, și apoi m-am îndreptat din nou spre biserică. Exact când am intrat, lumina s-a stins. O călugăriță, tot cu un inel de chei, s-a apropiat de mine.
- Voiam să mă rog pentru liniștea cuiva, i-am spus.
- Veniți altădată, mi-a propus ea cu un zâmbet blând, dar implacabil.
Am ieșit și am revenit în curtea Centrului Cultural. Un domn în costum încuia o ușă. Mi-a auzit pașii și s-a întors. Era tot Gilles!
- Poimâine e Paștele și avem în față un weekend lung. Ei, ce-ați hotărât?
- Am să revin altădată să revăd orașul vechi.
- Vă așteptăm!
În acel moment l-am zărit și pe prietenul meu. Era îngrijorat să nu mă fi rătăcit prin cetate.
- N-am mai fost nicăieri. Mi-a arătat Gilles Centrul Cultural.
- Se pare că directorul adjunct e un tip foarte original, a comentat prietenul meu cu un surâs.
Acasă am recitit poezia din care-i recitasem lui Gilles. Îi citasem greșit, corect era: "ca un destin în roșu", în loc de "ca un blestem în roșu". Dar poate nu fusese decât una din acele intuiții ale poeților, în care credea Gilles, și fără de care nu aș fi aflat povestea podului roșu.

© Crisula Ștefanescu

DORMIND

Cum dorm așa alunecată între perne
cu trupul ca de-o boală grea atins,
ai crede poate că somnu-i tot ce mi-a rămas
din pământescul nostru paradis.
Nu știi că în fiecare seară când mă culc
mă rog să nu mă rătăcesc în vis
și să ajung departe în vreun loc
din care n-aș putea

în zori

la tine să mă-ntorc.

© Crisula Ștefanescu

LEBĂDA

     Eram de câteva zile într-un spital așezat la marginea unui lac. Într-o noapte când nu puteam dormi, m-am apropiat neliniștită de geam și am privit afară. Era înnorat și nu se vedea aproape nimic; totul era înfășurat într-o pătură groasă de ceață fumurie. Apoi, brusc, razele lunii au străpuns norii. Și atunci am zărit-o... Lebăda! Plutea pe suprafața apei, enormă, albă și plină de grație; divinitate coborâtă din imaginație sau vis, unduindu-și gâtul lung ca un semn de întrebare. O urmăream din camera de spital cu fruntea lipită de geam și odată cu liniștea pe care o răspândea în mine se contura și presimțirea însănătoșirii. Dacă există o asemenea pasăre, mi-am spus, atunci mai există și speranță.
Când am sosit în Germania, cu ani buni în urmă, am locuit o vreme pe Lohengrinstrasse, într-un cartier al München-ului unde străzile poartă nume de compozitori sau opere. Am citit în acele zile povestea lui Lohengrin, care, potrivit legendei, ar fi sosit la Antwerp pe râul cu același nume într-o barcă trasă de o lebădă, pentru a concura la mâna Elsei, Prințesa de Brabant. A cucerit-o, dar, spre a-i fi soț, a pus și el o condiție, și anume: ca prințesa să nu-l întrebe niciodată de nume sau obârșie. Prințesa acceptă, dar, din curiozitatea specific feminină, își încalcă promisiunea chiar în noaptea nunții. Lohengrin îi răspunde la întrebări, numai că, imediat, reapare lebăda care-l adusese și Lohengrin dispare la fel de miraculos cum venise.
Legenda a aprins imaginația multora. În Bavaria, Ludwig al II-lea avea să-i ridice unul din cele mai încântătoare monumente: Castelul de la Neuschwanstein - în nemțește Schwan înseamnă lebădă. Sensibil și cu imaginație, încă de copil Ludwig desena obsesiv această pasăre misterioasă despre care se spune că alungă bolile și răul. Când, pe la vreo treisprezece ani, ascultă pentru prima oară o operă a lui Wagner, se îndrăgostește de muzica lui, iar după ce aude "Lohengrin" nu va mai putea fi smuls din vrajă niciodată.
Se spune că Ludwig al II-lea s-ar fi sinucis, înnecându-se în lacul Starnberg. Eu una mă îndoiesc... Sunt aproape sigură că atunci când nu era nimeni în preajma regelui, la fel ca în legendă și la fel de misterios, lebăda a reapărut și l-a luat în barca în care se afla Lohengrin. Și poate și Wagner...

©

CÂNTECELE SINGURĂTĂȚII -volum în pregătire

 © Crisula Ștefanescu

IDENTITATE VIRTUALĂ

Între mine cea de ieri

și cea de azi,

o identitate virtuală

sprijinită pe o falsă continuitate,

la fel de iluzorie ca dintre noapte și zi,

dintre viață și moarte.

NOR DE TRISTEȚE

 Îmbrățișarea noastră, voluptate

care nu se epuizează niciodată

cum adevărul nu se epuizează în filozofie

și viața în moarte.

Și totuși, oricât ne-am cuprinde,

între mine și tine

un deșert.

Rămânem fiecare

în cea mai strânsă îmbrățișare

o oază de singurătate

și în mine se naște

un enorm nor de tristețe

care se cerne peste noi

ca o pulbere albastră.

FLUX ȘI REFLUX

Scormonesc în straturile memoriei

și stările mele de spirit alternează.

Flux și reflux.

Spuma mării inundă țărmul.

Valurile se sparg și se retrag

într-o veșnică amețitoare neodihnă

ducând cu ele clipe pierdute

uitate

netrăite.

Nici un drum nu se așează pe deplin înapoi:

firimituri de scoici,

cioburi colorate,

vremelnic depozitate de timp,

chipuri imprimate pe un limb

de nisip.

PREA TÂRZIU

M-am tot pregătit să trăiesc mai târziu,

mai târziu, mai târziu,

până s-a făcut prea târziu.

Și-acum,

între o așteptare și alta,

între o speranță și alta,

între o spaimă și alta,

încerc în zadar să smulg o amintire

unui trecut alb.

PERETELE DE GHEAȚĂ

Vocea lui suna egală

ca a unui bancher

vorbind la telefon

despre criza mondială.

Mi-am ridicat privirea speriată.

Aburii de cafea,

șerpi de ceață,        

ridicau între noi un perete de gheață

și vocea lui se strecura în inima mea

asemenea unei muzici

de culoarea vântului.

Undeva,

poate doar în imaginația mea,

două umbre întunecate

erau spulberate

pe o șosea

care ducea departe, departe...

ZĂDĂRNICIE

 Cât aș vrea să-mi sfarm dureroasele limite

între care Tu, Doamne, m-ai întemnițat.

Sunt ca un pom

plantat într-o oală de pământ.

Nu am unde să-mi întind rădăcinile

și de unde să-mi trag seva.

Ramurile îmi cresc în zadar,

florile se scutură înainte de a lega rod.

NEDUMERIRI

A sosit vremea când

îmi pun întrebări,

întrebări foarte simple,

cele mai multe

din două-trei cuvinte:

cine sunt,

de unde vin,

unde-am să plec.

Și stau buimacă,

cu ochii larg deschiși,

fără să pricep

cum, după o viață întreagă,

nu găsesc nici un răspuns

la întrebări așa de simple.

BĂRBATUL ACESTA STRĂIN

 Ușor el se apropie de sufletul meu

și îmi susură la ureche cuvinte

cum în căușul muntelui

susură izvorul atunci când se naște,

cuvinte sălbatice cu iz amar de pelin.

Bărbatul acesta străin de unde mă cunoaște?

Cine-i bărbatul care-și forțează intrarea în sufletul meu

cu vorbe pe care deși nu le-am auzit niciodată

îmi sunt cunoscute și mai aproape

decât toate vorbele pe care le-am auzit vreodată?

CERCURI MAGICE

 Lumea-i făcută din cercuri magice

care se întretaie.

Iubitule, fii cercul meu magic

care să mă cuprindă

cum țărmul înlănțuie marea;

inel de lumină,

să-mi mărginească

spaimele și singurătatea;

spicul plin de sevă

unde se ascunde bobul de grâu;

un pârâu în care peștișorul

albastru e un strop de mercur.

regele de pe tabla de șah

și eu jucătorul nevinovat

care nu va fi făcut niciodată

șah-mat.

Iubitule, fii trupul

care să-mi cuprindă inima

ce bate pentru amândoi.

TIMP PLIAT

Timpul s-a pliat.

Din cutele lui răsar fugare amintiri,

clipe pe care mi se pare

că le-am trăit în alte vieți,

și, pentru câteva secunde.

simt miracolul acelor existențe.