Alexandru BUSUIOCEANU: Poezie și Cunoașterea,  ediția a II-a, revăzută și adăugită. Ediție alcătuită și îngrijită de Crisula Ștefănescu, cu o postfață de Mihaela Albu. 

 Monella recitea ieri CĂLĂTORIE CU LIFTUL, nevenindu-i să creadă că anumite lucruri s-au întâmplat aievea. Răsfoind-o, am avut și eu, cumva, același sentiment. Aproape uitasem că prin 1980 aveam program TV numai două ore pe zi și că în fiecare marți ni "se dădea" o piesă de teatru. Cum intraseră într-un con de umbră și alte "binefaceri" din vremea aceea...

Mai jos, câteva scurte fragmente din carte.

* * *

Este marți. „Cea mai urâtă zi a săptămânii”, cum spune Monella „pentru că nici nu se apropie de duminică și pentru că nici piesa de la televizor nu este bună”.

Lumea parcă a înnebunit, cumpără tot. Nu se mai găsește ulei și zahăr. Au apărut bineînțeles și bancurile: „De ce zâmbește Gioconda așa enigmatic?” „Pentru că este în ulei!”

Nu găsești chiloți și pijamale! Nu știu ce-i nebunia asta...

Monella îi cerea lui Moș Niculaie nici mai mult nici mai puțin decât două pijamale, o pereche de cizmulițe de piele, desigur mulate pe picior, și... un diamant. Ei, diamant mai găseam eu, dar cum să mă descurc cu restul?

        

     Crisula Ştefănescu s-a născut la 25 iunie 1949. După absolvirea Facultății de filologie a Universității București, 1972, este profesoară de limba franceză și română. 

    În 1982, emigrează în Germania și se stabilește la München, unde lucrează la postul de radio “Europa Liberă” până la mutarea acestuia la Praga. Între 1983-1992 este cercetător-analist în cadrul Institutului de Cercetare al Europei Libere, unde scrie și publică pentru presa occidentală lucrări de analiză și sinteză despre evenimentele și aspectele ideologice ale vieții culturale românești și personalitățile ei. 

    În 1992 trece în Departamentul de Broadcasting al Europei Libere, unde, până în 1995, este redactor al emisiunii de cultură “Controverse - Confluenţe Est-Vest”. 

     În prezent, trăiește împreună cu soțul ei, scriitorul Andi Ștefănescu, într-un sat bavarez din apropiere de München. 

Crisula Ștefănescu a publicat peste douăzeci de cărți. (crisulastefanescu.com) 

POEZIE

1. VRAJA OREI, Editura Jurnalul Literar, 1998. Ilustrații, Dragoș Moldoveanu.

2. SEMNE, Editura Albatros, 1999.

3. POARTA CU SĂRUTURI/ THE GATE OF KISSES, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

Pentru volumul POARTA CU SĂRUTURI, poeziile au fost traduse de autoare împreună cu Monella Kaplan şi Emily Chalmers. Inta Moruss-Wiest şi Richard Wiest le-au dat forma definitivă. 

4. PLECAREA ȘARPELUI, Editura Galateea, Germania, 2005. Coperta, Dragoș Moldoveanu.

5. Darul Domnului Borges, Editura BRUMAR, 2010.

PIESE DE TEATRU 

1. ANA ȘI SATANA, Editura Jurnalul Literar, 1999 .  Piesa a stat la baza scenariului The Birth of the Vampire, scris împreună cu Andi Ştefănescu. În anul 2001, The Birth of the Vampire a fost prezentat în premieră la Los Angeles ca film de scurt-metraj, realizat de Monella Kaplan.

2. CERBERUL ȘI DEIANIRA, Editura BRUMAR, 2018.

ROMAN EPISTOLAR

1. CRISULA ȘTEFĂNESCU, MONELLA KAPLAN: CĂLĂTORIE CU LIFTUL - Cronica unei emigrări, Editura Vremea, 2017. 

CĂRȚI PENTRU COPII

 ȚUȚU. Uimitoarele aventuri ale motanului Țuțu povestite de el însuși. Ilustrații Polina Zinoviev, Editura Sedcomlibris, Iași, 2011.

 MITSOU, Les aventures extraordinaires d'un chat végétalien, varianta franceză a romanului pentru copii ȚUȚU, traducere Iulia Niculescu, editura L'Age d'Homme, Elveția, 2014.

 

INTERVIURI

1. ÎNTRE ADMIRAȚIE ȘI IUBIRE. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Editura Jurnalul Literar, 2000. 

   Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2021.

2. TEROAREA ILUZIEI (O convorbire cu romancierul Augustin Buzura), Editura Polirom,  2004. 

3. Sergiu & Ioana Celibidache. Geheimnisse einer großen Liebe, LangenMüller, München, 2011. (Sergiu & Ioana Celibidache, Secretele unei mari iubiri, Editura LangenMüller. De vorbă cu Ioana Celibidache.)

4. ARIANA NEGROPONTES, CRISULA ȘTEFĂNESCU: Dan Er. Grigorescu-Negropontes. EXILUL INTERIOR. Editura Vremea, 2016. (De vorbă cu Ariana Negropontes).

TRADUCERI

 Traduce în engleză poeți români contemporani și-i prezintă în cadrul cenaclurilor literare Together şi Apoziţia din München. 

 1. Ana Blandiana, volumul bilingv POEZII/POEMS.  Împreună cu Inta Moruss-Wiest şi Richard Wiest, buni cunoscători ai limbii române, a tradus 50 de poeme din poezia Anei Blandiana, volum care iese de sub tipar în ziua de 22 decembrie 1989. Traduceri din acest volum au fost ulterior incluse de Ana Blandiana în antologia “Balanţa cu un singur talger”, apărută în 1998 la editura DU Style. 

2. Octavian Paler, POEME/POEMS, la Editura Albatros, 1998. A selectat şi a tradus, împreună cu Emily Chalmers, poetă americană, între 1989-1990, douăzeci şi una de poezii.  

  OPERA DE EDITARE 

1. BASARABIA PĂMÂNT ROMÂNESC, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, Ediție îngrijită de Crisula Ștefănescu și Matei Cazacu.
2. George Ciorănescu, PAGINI DE JURNAL. PORTRETE. AMINTIRI. Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003. Volum alcătuit și îngrijiit de Crisula Ștefănescu. 
3. GEORGE CIORĂNESCU și exilul românesc. Documente din arhiva FUNDAŢIEI REGALE UNIVERSITARE CAROL I, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007. Ediție îngrijită de Matei Cazacu și Crisula Ștefănescu. 
4. ALEXANDRU BUSUIOCEANU, POEZIE ȘI CUNOAȘTERE, editura BRUMAR, 2010. Volum alcătuit și îngrijit de Crisula Ștefănescu. 
5. George Ciorănescu, CONFESIUNI ABSURDE, editura BRUMAR, 2010. Volum alcătuit și îngrjit de Crisula Ștefănescu. 

         6. CORESPONDENȚA Alexandru Ciorănescu-George Ciorănescu,1946-1964, Editura Bibliotheca, 2011.  Volum alcătuit și îngrijit de Crisula Ștefănescu.

          7.  Dan Er. Grigorescu Negropontes. IMAGINI ȘI CUVINTE. SCRIERI ALESE. Editura Vremea, 2017. Volum alcătuit și îngrijit de Crisula Ștefănescu.

ZIARUL LUMINA îmi face bucuria de a publica astăzi, 23 iunie 2021, un grupaj de poezii. Mulțumirile mele redacției ziarului și în special doamnei Daniela Șontică.

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/poezie-crisula-stefanescu-163488.html

Acasa › Educaţie și Cultură › Lumina literară şi artistică › POEZIE: Crisula Ștefănescu

 

Galerie foto (1)

Lumina literară şi artistică

Data: 23 Iun, 2021

     Crisula Ştefănescu s-a născut la 25 iunie 1949. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității București, 1972, este profesoară de limba franceză și română. În 1982, emigrează în Germania și se stabilește la München, unde lucrează la postul de radio „Europa Liberă” până la mutarea acestuia la Praga, în 1995.

 Între 1983 și 1992 este cercetător-analist în cadrul Institutului de cercetare al „Europei Libere”, unde scrie și publică peste o sută de lucrări în engleză despre personalități, evenimente și aspecte ideologice ale vieții culturale românești, multe preluate de presa occidentală.

 Între 1992 și 1995, este redactor al emisiunii de cultură „Controverse-Confluenţe Est-Vest”. Din anul 1995 trăiește împreună cu soțul ei, scriitorul Andi Ștefănescu, într-un sat bavarez, în apropiere de München.

Cărți publicate:

 Poezie: Vraja orei, Editura. Jurnalul literar, 1998; Semne, Editura Albatros, 1999; Poarta cu săruturi/The Gate of Kisses, Editura Institutului Cultural Român, 2004 (traducerea autoarei împreună cu Monella Kaplan şi Emily Chalmers); Plecarea Șarpelui, Editura Galateea, Germania, 2005; Darul Domnului Borges, Editura Brumar, 2010; 

Dramaturgie: Ana şi Satana, Editura Jurnalul Literar, 1999; Deianira, Editura Brumar, 2018; 

Proză: Călătorie cu liftul - Cronica unei emigrări, Editura Vremea, 2017 (coautoare: Monella Kaplan); 

Cărți pentru copii: Țuțu. Uimitoarele aventuri ale motanului Țuțu povestite de el însuși. Ilustrații Polina Zinoviev, Editura Sedcomlibris, Iași, 2011; Mitsou, Les aventures extraordinaires d’un chat végétalien, în traducerea Iuliei Niculescu, Editura L’Age d’Homme, Elveția, 2014; 

Interviuri:  Între admiraţie şi iubire, De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Editura „Jurnalul literar, 2000; Teroarea iluziei (O convorbire cu romancierul Augustin Buzura), Editura Polirom,  2004; Sergiu & Ioana Celibidache. Geheimnisse einer großen Liebe, LangenMüller, München, 2011; (Sergiu & Ioana Celibidache, Secretele unei mari iubiri, Editura Langen Müller. De vorbă cu Ioana Celibidache); Ariana Negropontes, Crisula Ștefă­nescu: Dan Er. Grigorescu-Negropontes. Exilul interior. Editura Vremea, 2016. 

  

CITEȘTE-MI ÎN PALMĂ

Citește-mi în palmă,
citește-mi în palmă,
să știu ce m-așteaptă,
să știu ce m-așteaptă
până-n cea din urmă,
cea din urmă zi
când voi fi în față,
față către față,
cu Cel care-o clipă,
o clipă ‘nainte,
din pulberea arsă,
din pulberea arsă,
la ce mă zidi?
La ce mă zidi? 

PASĂREA PHOENIX

Port în mine cimitire fără morminte,
suflete ce de trup s-au dezlipit
și gânduri ce s-au rupt de cuvinte.
Locuită de cei ce-au plecat,
trec așa cu ei toți prin lume
și-atât cât trăiesc, cât sunt vie,
precum Pasărea Phoenix
din trecutul meu ei învie.

GENEZA 

Lumea s-a născut dintr-un ou,
un ou însângerat de spaime 
și de singurătate,
pe când pământul nu era
și nu erau nici ape,
un ou așa de pur, neștiutor,
că s-a lăsat însămânțat de șarpe.

AMENINȚARE

Stau cu arătătorul rezemat de cer
și degetul meu așa rezemat
pare a fi o carabină,
cerul de el amenințat.
Timpul stă cu arătătorul de mine rezemat
și degetul lui pare o carabină.
Cât va putea oare timpul
arătătorul îndreptat înspre mine să țină
fără a apăsa jucăuș pe trăgaci? 

BOCET PENTRU LUT

Pietrele grele de mormânt
cum îi împiedică să treacă
din lumea lor în lumea noastră,
din vis și-n vis își fac fereastră
și poartă-naltă către noi.
Și vin cu aripi zdrențuite
de lungul drum ce îl străbat
și, tremurând de frig, în beznă, 
de teama că i-am fi uitat,
își plâng, sub chip de împrumut,
durerea lor, durerea noastră,
durerea de a fi de lut.

ARUNCĂTORUL DE CUȚITE

Pe placa destinului, rotitoare,
prinsă de mâini și de picioare,
aștept aruncătorul de cuțite.
Când apare, publicul izbucnește în urale.
Aruncătorul de cuțite 
își leagă la ochi o batistă
și-și azvârle cuțitele spre placa rotitoare
pe care-s prinsă de mâini și de picioare.

Cuțite zburătoare, cuvintele tale,
aruncate deloc la întâmplare,
se înfig nu în placa rotitoare,
ci în inima mea,
care sângerează și moare.
Spectatorii, în picioare, 
aplaudă îndelung măiestria ta. 

PLECAREA ȘARPELUI

Un nor străbate tăcerile încet
și-nvăluie cu trupu-i alb de fum,
nemailăsând în urma-i nici amintiri, 
nici drum.
Rămâi, îi spun, atâta puritate
N-au zorile când osândesc lumina 
să se nască
Și nici madonele în trupul lor ceresc.
Rămâi! îi spun. Dar norul trece.
Străbate încet tăcerile, încet
și-nvăluie cu trupu-i alb de fum,
Nemailăsând în urma-i nici amintiri, 
nici drum.

Șarpele lung ce încolăcit în mine doarme,
trezit din letargie, se întoarce 
spre norul care prin tăcere trece.
Cum pleci și tu? întreb copilărește,
când Șarpele de-abia se mai zărește.

POEZIA

În mijlocul frământărilor,
un moment de liniște și desfătare.
În toiul spaimelor,
un strigăt către cer și Dumnezeu. 
 

 

    https://jurnalul-literar.ro/archive/jl_apr_iun_2011.pdf

    JURNALUL LITERAR; aprilie-iunie 2011.

  Crisula ȘTEFĂNESCU: Încă ceva despre Alexandru Busuioceanu

    Anul acesta, 2011, în martie, se împlinesc 50 de ani de la moartea, la Madrid, a poetului şi criticului de artă Alexandru Busuioceanu. 

  În urmă cu 50 de ani, pe data de 3 iunie 1961, într-un program intitulat Free Opinions, al secţiei româneşti a postului de radio „Europa Liberă”, George Ciorănescu dedica o emisiune întreagă celui dispărut, prezentînd ascultătorilor evocările lui Mircea Eliade şi Vintilă Horia. Aceştia, cît şi George Ciorănescu, îl cunoscuseră personal pe Alexandru Busuioceanu. 

Se cunoşteau între ei, scriseseră fiecare despre ceilalţi şi se preţuiau reciproc. 

Vechi admirator, ca şi fratele său Alexandru Ciorănescu, al lui Alexandru Busuioceanu, George Ciorănescu tradusese, cu binecuvîntarea lui Busuioceanu, poemele din Nenumita lumină, precum şi celebrul articol program Poezie şi epifanism, cu un ecou imens în epocă, în care Busuioceanu dezvolta o nouă teorie estetică asupra funcţiei poeziei. Se recunoştea în aceasta o „modalitate de cunoaştere, cu nimic mai prejos decît cunoaşterea metafizică, mistică sau istorică”. „Pentru cunoaşterea poetică”, era de părere Busuioceanu, „metafora reprezintă un instrument la fel de precis ca şi cel al axiomei pentru matematici”. 

ICOANĂ

Cerul tău, ca un obraz de copil 

între mîngîierile sînului tău 

de miresme şi roade 

Trupul tău, snop de grîu

 cu cingătoare subţire de mac 

şi cicoare 

Părul tău, despletit în holde de grîuri 

în ape de soare spălat 

şi de rîuri. 

Glasul tău, în buciume lungi 

pe ponoare turmele tale chemînd 

de mioare 

Mîinile tale, ‘n podgorii de toamnă 

fluturînd înfloritele tale năframe de doamnă 

O! Mîndra mea, munţii, apele,

 văile răsunătoare, 

trupul tău răstignit cu braţele în cruce

 din zare’n zare. 

                         Alexandru Busuioceanu

   Cei doi fraţi Ciorănescu au purtat o bogată corespondenţă,  cu referiri, în scrisorile lor, la poetul madrilen, a cărui operă au comentat-o şi au promovat-o în exil ori de cîte ori au avut ocazia. 

  Un volum Alexandru Busuioceanu. Poezie şi cunoaştere. Traduceri şi comentarii de George şi Alexandru Ciorănescu, de a cărui editare m-am ocupat, apărut la Editura Brumar, 2010, reuneşte, ca un omagiu adus lui Busuioceanu, asemenea referiri din corespondenţa menţionată.

Alexandru BUSUIOCEANU: POEZIE ȘI CUNOAȘTERE

Edituta Brumar, 2010

 

Catchy, 30 September 2015

     L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie

   Pictoriţa Ioana Celibidache, soţia şi marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepţia unui interviu acordat lui Iosif Sava şi a câtorva apariţii, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existenţa ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoştea şi dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el. Până la moartea ei, în ianuarie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuşi un interviu Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă“, revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia din mai 2011. Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbeşte despre relaţia ei cu fostul mare dirijor.

„A fost un coup de foudre“

„Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva… nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit!

Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. […] A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc.

După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. – Am plecat definitiv!) De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» – dar era ca o floare – «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. […] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el.“

                             Sergiu și Ioana Celibidache

            CULTURA / seria a III-a / nr. 26 / 20 iulie 2017 

            IN MEMORIAM AUGUSTIN BUZURA

  CRISULA ȘTEFĂNESCU: CONVORBIRI CONFIDENȚIALE LA RADIO EUROPA  LIBERĂ

    Îmi este cu neputință să îmi imaginez că Gusti a plecat dintre noi. Cu numai câteva săptămâni în urmă ne-am văzut la Bookfest, respectând acel ritual, din fiecare vară, de a ne întâlni la târgul de carte și de a merge apoi să mâncăm undeva împreună și să stăm de vorbă despre ce s-a mai întâmplat în anul care s-a scurs. Și acum, deodată, aflu că... Nu, nu pot încă să pun, în ceea ce-l privește, verbele la timpul trecut. Cum abia pe 13 iulie, adică a doua zi după înmormântare, am aflat că Gusti nu mai este, am nevoie de timp pentru a realiza toată grozăvia. 

 L-am cunoscut pe Augustin Buzura la München, în decembrie 1988. Eram pe atunci cercetător analist la secția de cercetare a Europei Libere și mă ocupam de cultură și de fenomenul de dizidență în cultură. Secția de cercetare scotea un buletin informativ, sub forma unei reviste în limba engleză, unde erau publicate lucrările noastre, care comentau evenimente recente sau analizau evoluții politice, fiind o sursă de prima mână pentru informarea mass mediei occidentale, ambasadelor, universităților. Trebuia să fim la curent cu ceea ce se întâmpla zi de zi în România și, în cei zece ani cât am lucrat în secția de cercetare, am stat de vorbă cu foarte mulți oameni de cultură care veneau din țară. Informația pe care ne-o ofereau era confidențială, nu puteam să o folosim în lucrările noastre, unde trebuia să cităm surse, dar ne ajuta să înțelegem mai bine ceea ce se întâmpla, să avem o imagine cât mai nuanțată și mai aproape de realitate. Cum cei pe care îi întâlneam urmau să se întoarcă în țară și să fie luați la întrebări de Securitate, aveam grijă să nu-i expunem, așa că aceste convorbiri aveau loc de obicei acasă sau în câte un restaurant nefrecventat de români, fără să înregistrăm. Despre prezența la München a unui om de cultură din țară știau, de multe ori, foarte puțini. Publicasem în buletinul informativ mai multe lucrări despre Augustin Buzura și îmi doream să îl cunosc personal. Cred că Anneli Ute Gabanyi a fost cea care a „mijlocit” întâlnirea noastră și îmi amintesc perfect, ca și cum ar fi fost ieri, că în seara de 9 decembrie 1988 la ușa apartamentului nostru a sunat Augustin Buzura în carne și oase. Au trecut de atunci aproape 20 de ani și încă am clară în minte această întâlnire. Cred că am fost pentru Augustin Buzura o surpriză toată familia noastră. Am stat la masă și apoi de vorbă până aproape de miezul nopții, ne-am uitat la televizor și Andi, redactor la secția de știri, l-a pus la curent cu ultimele noutăți. Am vorbit de parcă ne cunoșteam de o viață despre cele mai recente evenimente politice, dar și despre soția sa și cei doi copii, Ada și Adrian, despre oamenii cu care se văzuse în Occident, dar și despre lucrurile care îl frământau până la obsesie. Urmarea a fost că până la plecarea sa în țară, ne-am văzut de mai multe ori, uneori din inițiativa lui Augustin Buzura, puțin dezorientat într-o lume căreia nu reușea să-i descifreze mecanismele, spre deosebire de cea de-acasă, căreia, ca să folosesc propriile sale cuvinte, „i le descifrase mai mult sau mai puțin”. 

  Discuțiile purtate în 1988 s-au continuat cu cele din anul următor, când ne-a vizitat din nou, în momente cruciale pentru noi toți, de maximă tensiune și fierbere, când istoria avea să facă o mare cotitură, pe care încercam să ne-o imaginăm fără să bănuim că va fi mai surprinzătoare decât puteam noi să întrevedem din evenimentele care se succedau amețitor. Am descoperit în acele momente, dincolo de scriitorul cunoscut, preocupat până la obsesie de binele breslei și al cetății, și pe un altul, greu de descifrat la prima vedere, temător în fața unui viitor incert din care se putea naște o lume extrem de diferită de cea de până atunci, la care urma să se adapteze din mers și pe care trebuia din nou să o priceapă în toate articulațiile sale. Augustin Buzura se arăta foarte preocupat de soarta literaturii române, extrem de interesat de ceea ce s-ar putea face pentru impunerea ei în străinătate, se gândea la ce strategii ar trebui adoptate, ce rol ar putea juca exilul în promovarea spiritualității românești. Am vorbit despre cenzură, despre dificultățile pe care le întâmpina ca scriitor în procesul publicării, când îi lua mai mult timp să publice o carte decât să o scrie, despre categoriile de cititori existente.   Am vorbit despre cenzură, despre dificultățile pe care le întâmpina ca scriitor în procesul publicării, când îi lua mai mult timp să publice o carte decât să o scrie...  și relațiile scriitor-cititor, despre curaj și onestitate, profesionalism și atitudine civică. Îl obseda o întrebare căreia nu putea să-i dea un răspuns clar, decisiv: „ce este mai util pentru societate, cartea, cărțile sau gazetăria?” Înclina, evident, spre carte, deși nu excludea faptul că într-un climat de libertate, într-o democrație, o presă, unde să se schimbe cu adevărat opinii, o presă funcționând după criterii firești, ar putea fi într-adevăr utilă. Considera însă, în acel moment, când în țară gazetăria era doar un simulacru, că prin romanele sale spusese mai mult decât toți gazetarii la un loc, că spusese exact ceea ce trebuia spus despre cenzură și dictatură, că făcea politică prin ceea ce scria, că își făcuse pe deplin datoria. Punea mare preț pe rostirea adevărului ca mod de a educa: „adevăr, adevăr și iar adevăr”. Vedea scrisul ca pe o misiune, o „țăcăneală ardelenească”. „Mi-am zis”, mi se destăinuia Gusti, „că între a-mi face eu cheful în literatură, deci a scrie ceea ce aș fi tentat, și a scrie ceea ce e necesar, trebuie să aleg varianta a doua. Am scris ceea ce am considerat că ar fi necesar să scriu”. 

  Au fost mai multe asemenea discuții confidențiale. Una dintre aceste convorbiri a fost publicată la editura Polirom, sub titlul „Teroarea iluziei”. Celelalte au supraviețuit sub forma unor însemnări sau înregistrări făcute, bineînțeles, cu acordul lui Gusti. Am dat de ele nu demult, strângând material pentru o carte de convorbiri realizate la Radio Europa Liberă. Fragmentele de mai jos pe care le ofer cititorilor revistei sunt inedite. Acum, când Augustin Buzura nu mai este printre noi, nu știu cum aș putea să-l mi-l mai apropii încă o dată și să mi-l reamintesc pe Gusti decât în acest fel: citându-l nostalgic așa cum mi-a apărut atunci când l-am cunoscut. 

  Prima discuţie confidenţială cu Augustin Buzura, 9 decembrie 1988. Augustin Buzura a venit pentru prima oară în vizită la noi acasă şi am stat peste trei ore de vorbă. Am discutat mai ales despre ce s-ar putea face pentru cultura română, pentru impunerea ei în Occident, nu numai ca o formă de apărare a acelor scriitori foarte expuşi în momentul de faţă în ţară, dar şi ca o chestiune de prestigiu pentru spiritualitatea românească. Suntem amândoi de părere că este necesar ca numele scriitorilor să circule cât mai mult în afara graniţelor. Am vorbit despre „o strategie” care ar trebui pusă la punct, pentru că există totuşi destui scriitori români în Vest care ar putea face ceva în acest sens. Pentru moment, datorită circumstanţelor politice, datorită confuziei care se face între popor şi regim, România „se bucură” de o presă extrem de proastă în Apus, dar cum politica este schimbătoare, s-ar putea ca în curând situaţia să fie alta. Am fost de acord că ar trebui să se înceapă prin a se traduce masiv din literatura română. Augustin Buzura este de părere că aici nu se face aproape nimic pentru cei din ţară. Se referă nu la Radio Europa Liberă, ci la intelectualii din exil care au legături cu marile cotidiene și edituri din Occident. Ana Blandiana este într-o situaţie foarte dificilă și, dacă nu i se acordă un premiu sau numele ei nu este menționat în marile cotidiene, spune Buzura, în ţară nu se poate face nimic pentru ea. Ar trebui ca tot exilul să se mobilizeze pentru a-i apăra pe cei pe care cade năpasta. S-ar putea vorbi cu Anneli Gabanyi, Herta Müller, Heitmann, Ilisei.   Stăm apoi de vorbă despre cenzură. Îmi spune cât de importantă este relaţia personală a scriitorului cu cenzorul, dar şi un anume „şiretlic” al scriitorului, care introduce unele pasaje în carte „cu scopul evident de a atrage atenţia cenzorului”, urmează „târguiala” cu cenzorul şi în final, în anumite condiţii, rămâi cu cartea cum ai vrut de fapt de la început. 

  Convorbire confidenţială cu Augustin Buzura, 27 decembrie 1988.  Augustin Buzura este pentru a treia oară la noi acasă. Am discutat din nou pe îndelete despre şansele literaturii române în ţară şi în Occident. Discuţia a pornit de la precizarea lui Augustin Buzura că a ţinut să ne întâlnim din nou din „interes”: a vrut să mă vadă ca să-l ajut să înţeleagă ce se întâmplă cu el sau cu lumea din Occident. Mecanismele celei de-acasă crede că „le-a descifrat mai mult sau mai puţin”. Răspunsul meu a fost că nu ştiu în ce măsură i-aş putea fi de folos pentru că o anumită timiditate, naivitatea şi optimismul meu, părerea bună pe care o am în general despre semeni, mă împiedică să am o imagine obiectivă a lumii. Buzura îmi spune că el nu suferă de niciuna dintre aceste „boli”, aşa că să încercăm să dăm de firul lucrurilor şi să le aflăm noima împreună. Este uimit nu numai de faptul că occidentalii nu înţeleg dimensiunea grozăviei din România în momentul de faţă, dar se întreabă cum de este posibil ca oameni care au suferit în țară şi au trecut printr-o mulţime de încercări, care trebuie să-i fi marcat sau ar fi trebuit să-i marcheze, îi reproşează lui că nimic „nu mişcă” în România. 

   În acest context, s-a referit la Ion Negoiţescu şi la Bujor Nedelcovici, cu care, înţeleg, ar fi avut discuţii destul de aprinse. În ceea ce mă priveşte, îi spun, pe Negoiţescu îl cunosc destul de vag. Despre Bujor Nedelcovici am scris când i-a apărut „Le Second Messager” şi-l simt apropiat prin faptul că am scris despre el, dar mai mult nu ştiu. Lui Buzura i se pare că în Occident românii au început să sufere de o „supradimensionare”, în sensul de supraapreciere sau supraevaluare – asta raportat la individ. În special scriitorii. Adică scriitorul să se vadă mult mai „înalt” decât este în realitate. „Şi mi se pare de neconceput”, îmi spune Buzura, „ca un scriitor cu experienţă să nu-şi dea seama de adevărata lui dimensiune”. Deslușesc destulă amărăciune în spusele sale și înțeleg că este rodul discuțiilor pe care le-a avut aici, în Apus, cu confrații. „Iar ceea ce mi se pare caraghios de-a dreptul”, conchide Buzura, „este ca atunci când încerci să urci Everestul, şi nu reuşeşti decât până la o mie de metri, să acuzi Everestul de propriile-ţi neputinţe şi să nuţi vezi propriile limite. Eu cred că ştiu sau măcar am încercat să mă lămuresc despre ceea ce reprezint. Valoarea mea se defineşte în contextul şi în raport cu cititorii mei”. 

                                           

                                                    Crisula Ștefănescu de vorbă cu Augustin Buzura, München, 1989.        

Augustin Buzura, Crisula & Andi Ștefănescu, München, 1989