Alex Vasiliu
Dan Eremia Grigorescu - regizorul imaginii fotografice (III)
Privită din apropiere şi de foarte aproape, în detaliu, Poarta Sărutului impune mai întâi prin grandoare, prin masivitate, pentru ca acoperişul să-ţi trimită gândul spre vecinii cosmici, adânciţi în caligrafierea unor semne pe care urmează să le înţelegem, cândva.
Alegându-şi alt unghi, înfăţişând doar un picior al porţii, Dan Eremia Grigorescu decupează încă odată imaginea originală săpată în piatră, inoculând celor două jumătăţi primordiale, celor opt colane de deasupra înţelesuri definitive, chiar transformând partea în întreg virtual. Ce ar fi, cât de mult ar fi dacă ar fi doar aşa? Sau altfel - un chip stilizat cu o frunte brăzdată, cu doi ochi depărtaţi privindu-te fix, între care, ziua, se întinde aleea înfrunzită. Încă o variantă plauzibilă ce îţi rămâne ca o posibilă întrebare şi după ce priveşti Poarta aleasă de Brâncuşi.
Mereu altfel ca imagine şi sens, ca o balanţă între ancestral şi modern, de parcă Bâncuşi ar fi cunoscut şi ne-ar fi lăsat semnele misterioase ale unei civilizaţii superioare nouă, fiecare detaliu atrage, fascinează, imprimând peliculei de atunci, ochiului de acum unghiuri şi linii parcă nevăzute cu alte prilejuri. În cazul altor creaţii zămislite de aceeaşi daltă îţi simţi degetele atrase să atingă respectuos piatra - atât de clare, de aproape sunt detaliile înregistrate fotografic. Trecând de la o variantă de imagine la alta, înţelegi uimit că regizorul imaginii s-a dedat numai exerciţiilor de admiraţie.
Şi Dan Eremia Grigorescu a fost atras, cum altfel?, de spectacolul Parisului frenetic, sau mohorât, sau înflorit, sau stăpânit de îndrăgostiţi, sau calmat de curgerea leneşă a Senei, sau cum altfel ar mai putea fi. Chiar dacă oraşul s-a lăsat surprins pe film alb-negru, îţi vine gândul să cercetezi dacă alt mare poet al imaginii, Brassai, i-a cunoscut creaţiile. Poate că francezul născut la Braşov (de aceea şi-a luat pseudonismul de artist Brassai) a avut prilejul.
Cert este că românul reîntors în oraşul luminilor, Grigorescu, s-a plasat prin talent, cultură și sensibilitate, bineînţeles în alt stil, pe aceleaşi coordonate ale modernismului poetic - lotca în stare să înainteze netulburată pe apele schimbătoare ale artei contemporane. Cum a reuşit urmărindu-l pe Brâncuşi, străzile, podurile, clădirile, malurile Senei şi-au păstrat farmecul, savoarea şi romantismul de parcă fi fost privite cu ochii unui îndrăgostit de 20 de ani. Dar un îndrăgostit înţelept, ce reţine, sculptează din imaginea „brută” peisajul, linia, detaliul, climatul interior deschise privirii răbdătoare.
Toate imaginile, povestirile, reportajele şi poeziile lui Dan Eremia Grigorescu îşi găsesc esenţa în câteva rânduri din confesiunea „Să ne înţelegem”. O reproduc fragmentar, convins de limpezimea autoportretului:
Dacă această carte nu va plăcea este pentru că am refuzat să fac concesiile necesare spre a fi pe placul cititorilor. […] mi-a făcut plăcere să pun pe hârtie nu ceea ce aş fi putut să scriu de amorul artei, ci ceea ce am scris pentru că am simţit nevoia, în primul rând nevoia de a mă exterioriza fără nici o reţinere. […] Un singur drum, aspru, dar strălucit; o singură speranţă: aceea a reuşitei; o singură forţă: curajul.*
Poate că o promovare şi mai intensă în marile centre culturale ar impune aşa cum merită opera imagistică a lui Dan Eremia Grigorescu la acelaşi nivel de vizibilitate cu a lui Brassai, a lui Cartier Bresson, ca să dau numai două exemple. Redifuzarea la Televiziune în ţara sa, România, a celor 53 de eseuri pe film ordonate sub titlul „Itinerarii europene”, însoţite de cuvintele sculptate baroc ale lui Dan Hăulică, ar fi un semn de respect, de preţuire a valorilor româneşti izvodite ieri, ce rezistă superb trecerii timpului.
(Dan Er. Grigorescu - Imagini şi cuvinte. Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Crisula Ștefănescu. Editura Vremea, 2017, pag. 129, 133)
De ziua dorului!
Din volumul "REGATUL FETELOR CU PĂRUL LUNG", Editura BRUMAR, 2021.
Lilica VOICU-BREY, Universitatea din Tarragona, Spania
Crisula ȘTEFĂNESCU:
ALEXANDR ZINOVIEV-UN OM AL PARADOXURILOR,
editura AIUS, 2022
“Am terminat splendida ta carte despre Zinoviev. M-a mișcat, m-a marcat chiar. Mi-amintesc că începutul, adică partea Amintirilor despre omul Zinoviev, mie mi s-a părut enorm de tristă. N-aș putea spune de ce. Poate pentru că vorbești despre singurătatea lui, pe care «o uita» atunci când venea în vizită la voi acasă, despre limba rusă «în care trăia și scria», deși «vorbea fluent» limba germană sau despre «exilul care schimbă perspectiva». Este în orice caz senzația pe care mi-a produs-o. Sigur, este o constatare subiectivă. Tu povestești ca întotdeauna, fără să uiți să redai lucrurilor umbra lor de haz în comentariile tale.
Ai reușit să creionezi un portret fidel, adevărat al omului, care își plimbă câinele, care "fură" ziarul și care, la un pahar de vin, emite idei paradoxale, extravagante, cel puțin așa par celor ce-l ascultă, dar care, ai avut grijă să demonstrezi în interviurile cu care îți încununezi cartea, sunt idei, mai ales și în mod cert, clarvăzătoare. Cauză pentru care surprind.
Cartea va dăinui. Nu știu dacă l-a cunoscut cineva pe Zinoviev așa cum l-ai cunoscut tu, la distanță scurtă. Mi se pare că este acum de mare actualitate. Important este ca cititorii români să afle că s-a publicat cartea. Trebuie anunțată în continuare.”
Notă: Fragment dintr-o scrisoare.
OLTART nr. 2 (43) Mai 2023, pg. 85-86.
În cel mai recent număr al revistei OLTART, nr. 2 (43) Mai 2023, redactorul-șef al revistei, scriitorul Constantin Voinescu, publică o prezentare a romanului BONSAI, Editura AIUS, 2022.
Mă bucură mult atenția și aprecierile domniei sale.
Constantin VOINESCU: Romanul BONSAI de Crisula ȘTEFĂNESCU,
între fabulos, liric și oniric
Crisula ȘTEFĂNESCU
“Dumnezeu a lăsat pe pământ două minuni: femeia și poezia”
Înainte de a-i citi volumul de poezie PLEDOARIE PENTRU FLUTURI ȘI CER, apărut la editura ECREATOR, colecția POESIS, în 2021, am luat contact cu poezia lui Marin RADA prin intermediul paginii sale de face-book. Poezia domniei sale m-a atras atât prin formă, cât și prin tematică. Este o poezie esențializată, uneori concentrată în numai 17 silabe cum este haiku-ul, formă pe care poetul o cultivă cu asiduitate și talent și pentru care a primit de mai multe ori recunoaștere nu numai națională dar și internațională, fiind premiat în repetate rânduri.
Cu toată predispoziția sa pentru parcimonie în ceea ce privește forma, universul poetului Rada este imens și cuprinde nu numai pământul și cerurile, ci se întinde cât imaginația poetului. Și tot universul acesta, fără limite, este locuit aproape în exclusivitate de poet și de iubită, căreia, dat fiind dimensiunile universului în care trăiesc, pentru a lua contact cu ea, poetul îi scrie zilnic, îi scrie ori de câte ori vrea să-și mărturisească iubirea. Tot nemărginită!
Comunicarea cu iubita, rareori directă, prin priviri sau prin atingeri, se face prin cuvinte. Așa cum sculptorul își toarnă statuile în bronz, pentru a dăinui, poetul își toarnă iubirea în cuvinte, cu convingerea fermă că acolo unde cuvântul nu e, nimic nu e. Cum să cuprinzi altfel necuprinsul decât prin cuvânt și cum să faci universul să dăinuie dacă nu prin iubire? Cuvintele constituie materialul, iar poezia forma prin care iubirea străbate secolele, prin care învinge timpul și chiar și moartea. Desigur, tăcerea poate fi de asemenea, în anumite momente, grăitoare, dar cum să străbați cu ea veacurile?
Iubita este în general departe, dar chiar și atunci când pare să fie aproape, poetul nu este niciodată sigur, nu are certitudinea apropierii, pentru că “înlăuntrul unei femei/ doarme o ființă/ necunoscută/ nici măcar de cugetul ei”. Și dacă nici iubita nu știe ce ascunde în suflet, “iubire, teamă, singurătate…”, atunci de unde să știe poetul? Are totuși o certitudine și anume aceea că “în sufletul unei femei/ sunt toate/ comorile lumii,/ toate…” (Comori)
Cine este această iubită? Este reală sau numai un rod al imaginației, o himeră? Pentru că declarația poetului: “Te iubeam, deși erai/ numai în imaginația mea” descumpănește. Mai ales că undeva poetul declară că este o iubită modelată într-o oglindă: “îți modelam mai întâi zâmbetul,/ cu tot cu dragostea/ din privire,/ apoi mă jucam/ cu părul tău lung/ care îți lovea umerii /alungând așteptarea,/ Te iubeam, deși rămânea/ mereu între noi,/ depărtarea,/ tu erai în imaginația mea/ fără trup,/ numai dragoste,/ numai lumină,/ chemarea!” (Chemarea) Sau, alteori, era “doar o fata morgana,/ uneori nici atât.”
Oricum, reală sau virtuală, concretă sau o himeră, iubita e pretutindeni, înlăuntrul poetului și în afară. E omniprezentă, o află până și în paharul din care bea, unde vinul are “trup de femeie/ cu sufletul despletit/în toate punctele cardinale”. (Vioara) Nu o vede și nu o aude decât pe ea: îi distinge până pașii între alți pași, după cum se confesează el iubitei, “eu auzeam/ numai pașii tăi” (Pașii tăi) Și poetul o cântă pe această iubită, convins că menirea lui este să-i înalțe ode, pentru că, deși “Dumnezeu/ a lăsat pe pământ/ două minuni:/ femeia/ și poezia…”, nimic nu ar fi fost de “nu se năștea cel care, și dincolo de moarte, le va iubi pe amândouă..” (Poetul)
Dacă prima parte a volumului, intitulată FERICIRILE, este dedicată iubirii, în cea de-a a doua, AL CINCILEA ANOTIMP, poetul continuă să-i scrie iubitei, dar “răpus de marile întrebări” existențiale, îi scrie o scrisoare/la care nu mai așteaptă un răspuns…” Comunicarea cu iubita pare astfel să se întrerupă la nivelul epistolelor. Un aer de melancolie, tăceri, frământări, temeri se lasă acum peste lume: “Îmi e frică/să privesc în oglindă,/ poate nu mai sunt cel ce-am fost/, poate a rămas în trup poezia,/ cuvintele mă știu pe de rost”. (Temeri) și poetul încearcă din răsputeri să-și descopere rostul, sensul existenței sale, dacă pe pământ nu a fost cumva “doar o umbră, semănând peste tot amintiri”, și dorind să refacă “fiecare pas al trecerii prin timp/fiecare clipă, zi, an, anotimp.”
A sosit momentul bilanțului, timpul rememorării, al stabilirii unei ierarhii pe scara de valori, al comunicării și cu divinitatea: “vreau să am/ un colț de divinitate/ un loc în care/ să mă închin,/ un loc în care/ să plâng,/să suspin,/nimeni nu vreau/ să îmi calce hotarele/ propriului ,,eu”,/ vreau să fiu singur,/ cu sufletul/ ca o carte deschisă,/ în fața lui Dumnezeu.” (Drumuri) Urmează o întoarcere în timp până în copilărie și o urcare în înalt până la Dumnezeu. Pe această scară, poetul coboară și urcă în căutarea propriului “eu”, cuprins de o asemenea înfrigurare acum, când “tenebrele noptii-s la ușă”, încât constată că “nu mai e timp nici măcar de-o cafea”, că trebuie să-și evalueze întreaga viață și să adune “clipele bune,/ clipele rele, de-a dreapta/ și de-a stânga cugetului… /singuratic.” (Stingher)
Impresia la lectura volumului este că Marin Rada a ajuns în acel punct al existenței când înțelepciunea și bunătatea iau locul orgoliului tineresc, când omul înțelege că, la fel ca iubirea, viața este o valoare, poate valoarea supremă a lumii, o valoare atât de absolută, încât poetul nu poate ucide nicio ființă nici măcar în gând: “O ciută venise/ să bea cerul/ și lumina lunii/ din ape,/ Am pus la ochi arma,/ eraa aproape izvorul,/ tu ți-ai oprit răsuflarea/ ca o piatră arzând,/ ciuta ridicase ochii/ presimțind încordarea,/ tu aveai fața în palme,/ plângând./ Pe lângă mine/ a trecut moartea/ nu știu pentru cine venise/ atât de aproape,/ urlând,/ ciuta s-a pierdut/ în frunzișul speranței,/ eu,/ nu pot să vânez/ nici în gând.” (Nici în gând) E aici o trimitere la poezia lui Nicolae Labiș, care va deveni mai explicită într-o poezie ulterioară, fără a fi însă pe de-a-ntregul clară: “Întind mâna, nu arma/ și-i fac un semn/ de iertare,/ fratele meu, Nicolae/ plânge și acum/ prin sertare“. (Remember Moartea căprioarei)
Poeziile sunt fluente, au muzicalitate, versurile se înlănțuie și curg. Se vede în permanență preocuparea pentru cuvântul expresiv, pentru figurile de stil care să-i pună cât mai bine în evidență ideile și gândurile. Poetul merge până acolo unde își cere iertare iubitei dacă nu a găsit poate totdeauna cuvintele cele mai potrivite pentru a învinge depărtările: “Tu să mă ierți/ că n-am găsit cuvinte/ cu care să te mint/ frumos, când greu/ apasă peste trupuri/ depărtarea/care tot crește/ între noi, mereu”. Limbajul este moale, catifelat sau cu foșnet de mătase, lipsesc ironia, violența, agresivitatea de orice fel; totuși, deși fără stridențe, poezia nu este lipsită pe alocuri de tensiune, de neliniști, de furtuni.
În fața efemerului, a trecerii, a curgerii timpului, a inevitabilului, Marin Rada mai are o convingere care-l ajută să înfrunte totul și anume că: “Poetul nu moare/ niciodată,/ el pleacă, uneori,/ în veșnicie,/ când îl strigă/ pe nume,/ o femeie frumoasă,/ îna inima lui,/ crește un munte / de poezie.”
Marin RADA: Pledoarie pentru fluturi și cer, editura ECREATOR, colecția POESIS, 2021.
