Am
ales, din două cărări,
una la întâmplare.
A
fost o întâmplare norocoasă.
Lângă
cărare se găsea o casă,
ușa
era deschisă
și
am intrat.
Înăuntru,
un bătrân într-un pătrat,
care
era în alt pătrat,
și
încă unul,
încă
unul.
Un
labirint,
prin
care multă vreme am rătăcit
până
am ajuns din nou
unde
stătea bătrânul.
"Tu
cine ești?" l-am întrebat.
"Eu
sunt cel care sunt deși am fost,
cel
care crede că tot ce este are un rost",
a
murmurat bătrânul cu un surâs.
"Te
recunosc acum!
Pe
ce cărare să pornesc la drum?"
"Să
iei cărarea inimii!
Adu-ți
mereu aminte:
numai
cărarea inimii nu minte!"
