Cronică la volumul DARUL DOMNULUI BORGES, editura AIUS, 2022
Victor RUSU Jurnal de lectură
Poezia registrului afectiv de (auto)exilat
Scriitoarea română Crisula Ştefănescu trăieşte şi continuă să creeze şi să activeze intens în domeniul culturii, artei şi literaturii, într-un sat bavarez din apropiere de Munchen.
S-a născut şi a trăit în România până la vârsta de 33 de ani, când emigrează în Germania, împreună cu soţul ei, scriitorul Andi Ştefănescu.
În ţară, a absolvit Facultatea de Filologie A Universităţii Bucureşti, după care a funcţionat ca profesoară de limba franceză şi română, până în anul 1982, când emigrează şi se stabileşte în Munchen, unde va lucra ca redactor pentru emisiuni de cultură la postul de radio „Europa Liberă”, până la ieşirea la pensie.
Scriitoarea Crisula Ştefănescu are o bogată şi valoroasă bibliografie: peste douăzeci de cărţi de poezie, teatru, literatură pentru copii, un roman epistolar, de interviuri, traduceri şi ediţii prefaţate, alcătuite şi îngrijite, ale unor scriitori de origine românească, mai puţin cunoscuţi în ţara de baştină.
Informaţiile sumare pe care le deţinem despre viaţa şi activitatea de creaţie a Crisulei Ştefănescu ne permit să afirmăm că volumele sale s-au bucurat de receptivitatea şi consideraţiile analitice, pertinente ale unor prestigioşi exegeţi. Astfel, redutabilul critic şi istoric literar Alex. Ştefănescu apreciază cu justeţe că „Poezia sa atrage atenţia prin luminozitatea şi prospeţimea matinală a textului, ca şi printr-o mereu activă inteligenţă artistică, datorită căreia cititorul este mereu luat prin surprindere şi întotdeauna cucerit”, iar marea poetă Ana Blandiana mărturiseşte cu candoare şi persuasiune că „Ceea ce m-a tulburat din prima clipă în versurile Crisulei Ştefănescu a fost ciudata concomitenţă a neostentaţiei şi a capacităţii de a obseda”. Alexandru Ciorănescu precizează cu exactitate tematica poeziei autoarei în discuţie: „Temele sunt caracteristice: tristeţea, frica, furtuna, absenţa, moartea, suferinţa, adică ceea ce depune o ceaţă şi un întuneric peste frumuseţea luminoasă a vieţii”. Pe Titu Popescu l-a „... frapat stilizarea dezinvolturii sale de a-şi asuma feminitatea”... Într-„o poezie a senzualismului bucuros să se derobeze de asperităţi, esenţializându-se în imagini frumoase, într-o caligrafie a contururilor încordate”. Cunoscutul şi apreciatul critic literar Tudorel Urianu consideră argumentul că „originalitatea poeziei Crisulei Ştefănescu” este oferită de „calofilia stilului şi o anumită angoasă generată de curgerea inexorabilă a timpului” şi „Versurile sale deschid porţi de reflecţie spre marile adevăruri ale vieţii”.
După acest succint, esenţializat periplu prin exegeza (desigur, mult mai bogată) pe care am avut-o la dispoziţie, vom formula şi noi câteva consideraţii critice.
Înainte de toate, remarc pregnanta unitate tematică şi stilistică a poemelor incluse în sumarul volumului „Darul domnului Borges”, care îţi generează puternica impresie că fac parte dintr-un singur poem mai amplu, segmentat doar din raţiuni de ordin formal, grafic, în mai multe piese lirice, cu un titlu, de cele mai multe ori explicit.
Tema majoră, dominantă, tutelară o constituie statutul social, condiţia „străinului”, a (auto)exilatului, cu un accent privilegiat pe amplul, dramaticul, tensionatul registru afectiv al acestuia, totul sub semnul înalt, generos, al iubirii de oameni exprimată/sugerată în multitudinea ipostazelor sale.
Într-adevăr, sunt uşor identificabile în demersul liric al Crisulei Ştefănescu şi motive tematice, cum scrie Alexandru Ciorănescu, „... caracteristice: tristeţea, frica, furtuna, absenţa, moartea (timpul n.n.), suferinţa”..., dar ele derivă din filonul tematic viguros, arborescent, relevat de noi, precum, la rădăcinile pivotante, fascicole de rădăcini dezvoltate în jurul rădăcinii-pivot, din perspectiva statutului de „străin”, de (auto)exilat.
Versuri memorabile îi inspiră poetei motivul recurent al tristeţii şi suferinţei „dezrădăcinării”, al dorului tipic românesc după „ţara de unde a venit”: „...Voi rămâne de-a pururi/ cu inima sfâşiată/ după ţara ca o pâine caldă/ scoasă de bunica din ţest”. Sau: „Pe malul Vilsului am stat/ şi-am plâns c-un plânset disperat,/în timp ce alături, undeva,/ se auzea o piatră cum creştea/ şi încet, încet,/ precum o lespede/ acoperea/ până şi amintirea mea”. Şi: „... pe buze îmi rămâne gustul/ tăcerilor pline de scrum”.
De tristeţe şi suferinţă „străina” încearcă să se protejeze apelând deliberat la forme de evaziune din realitatea stresantă, dezolantă, precum visul şi amintirile: „Oh, cât amar de lume! (a lăsat în urma sa, plecând doar cu obiecte generatoare de amintiri şi vise, în „Valiza cu vise”, cu care a emigrat n.n.)/ Şi pe fundul unei valize,/ scoase din albume,/ dintre flori presate,/ ca nişte icoane cu sfinţi,/ pozele şterse de vreme/ ale bieţilor noştri părinţi”. Sau răscolitorul final al antologicei poezii „Între două lumi”: „Între două lumi/ sufletul meu visează/ vise năucitoare/ şi-mi spune poveşti/ în limba fără de seamăn/ a străbunilor mei”.
Curgerea inexorabilă a timpului îi inspiră poetei versuri înfiorate de undele subiacente ale unui autentic, vibrant lirism: „Când clipa trece.../ ca vulturul,/ ce-şi strânge prada-n gheare/ în zbor spre cuibul/ unde-l aşteaptă puii,/ eu ţin de viaţă./Ţin de viaţă cu atâta disperare,/ că simt, când clipa trece,/ cum fiecare fir de păr mă doare”. Sau: „Timpul îmi ucide amintirile./ Trecutul se şterge treptat./ E decolorat acum şi mut”. Şi: „Misterioasă,/ abruptă cădere din timp./ Timp despărţitor./ Zid de netrecut./ Unde?”
Sentimentul timpului în implacabilă, tiranică trecere, trăit profund, aproape obsesiv, cheamă irepresibil în aria sa de vibraţii etern omeneşti gândul morţii, al „lumii de apoi”, „a celeilalte vieţi”, ca în credinţele tradiţionale şi în Sfintele scripturi: „Mă poartă în braţe un înger mare, orb,/ Mă ţine-n braţe cum pomul ţine un altoi,/ ca mortul care-şi duce viaţa/ la Judecata de apoi”. Sau: „În clipa din urmă/ mă vei găsi/ în camera mea .../ Împietrit/ vei auzi,/ din ce în ce mai slab,/ tocurile pantofilor mei/ îndepărtându-se/ pe caldarâmul cerului”.
Conştiinţa că, în cele din urmă, moartea va fi inevitabilă produce vise terifiante, de coşmar, viziuni fanteziste, înspăimântătoare, ce amintesc de ciclul de „monştri” născuţi din „somnul raţiunii”, al spaniolului Goya: „Tăcerea mugeşte undeva departe,/ precum un animal de spaimă-n abator/ şi mi se face frică,/ o frică fără margini,/ să nu mor în somn.../ şi-n clipa în care m-or pune în mormânt/ să mă trezesc din somnul greu/ într-un sicriu cu grijă sigilat”.
Uneori, enunţul poetic este înnobilat cu carate expresive în plus de inserţia unei mici alegorii, ce materializează fast un moment de strălucire al inteligenţei artistice al autoarei: „...Cântă de-acum prea multe viori./ Tata şi-astupă urechile/ Şi se acoperă cu flori”.(Vers superb, cu plurale sugestii ale morţii, de mare fineţe şi rafinament). Sau: „... Spectacol de bufoni,/ de arlechini şi de pitici, (Spectacolul vieţii, conform cunoscutei idei „viaţa ca teatru”)/ care de care mai umflat de vanitate,/ mai devorat de înfumurare/ şi mai înspăimântat de moarte”.
Dar am identificat în volum şi câteva poezii întregi cu statut estetic de parabolă existenţială puternică, pe tema în discuţie, precum „În interiorul mesteacănului”, p. 71, „Jucându-mă de-a v-aţi ascunselea”, p. 67 şi chiar antologica, unanim, mult apreciată poezie „Mesteacănul”, p. 68.
După cum „Înghiţitorul de săbii”, p. 63, poate fi citită ca o remarcabilă baladă a morţii, caligrafiată cu o fineţe stilistică amintind de baladele şi baladiştii ai prestigiosului Cerc de la Sibiu: „Stă pe marginea unei fântâni,/ într-o dimineaţă de iarnă când ninge,/ ia o sabie în mâini şi în piept şi-o înfige.// Stă pe marginea unei fântâni,/ într-o dimineaţă de iarnă când ninge,/ strânge zăpada în pumni şi, din ea,/ un mac stacojiu se prelinge”.(Din nou un vers sugestiv, ce mi-a amintit finalul unei balade de Radu Stanca: „A doua zi, regina zăcea/ Cu sabia înfiptă-n ea”...n.n.).
Nu puţine sunt poeziile în care discursul liric ia turnura unor versuri de factură gnomică, sapienţială, în vecinătatea aforismului: „Scopenhauer, prezent şi el aici,/ spunea cândva, şi pe bună dreptate,/ că viaţa şi visele sunt filele aceleiaşi cărţi./ Eu unul merg şi mai departe/ şi zic că visele se prelungesc/ şi după viaţă şi trec şi-n moarte,/ că le-avem şi aici, în Paradis./ Eu cred că moartea însăşi/ îşi are partea ei de vis”... („Cină cu Joseph von Eichendorff”, p. 95).
Nenumărate alte versuri pot fi citite, însă, decupate din context, ca veritabile, izbutite maxime, cugetări sau aforisme: „De ce să nu clădim castele pe nisip?/ Nisipul e doar piatră spulberată/ care ar putea să redevină piatră”... Sau: „Să iei mereu cărarea inimii!/ Numai cărarea ei nu minte!” Şi: „... Trecutul e totdeauna prea strâmt,/ viitorul, perpetum semn de întrebare”. Şi încă: „... Moartea din dragoste/ pare să fie cea mai frumoasă”. Precum şi: „La locul unde ai văzut lumina zilei/ nu poţi nicicând gândi/ ca de-un pământ ingrat”. Sau: „Tristeţea trece lin în bucurie/ şi viaţa trece aşa uşor în moarte”.
În sfârşit, un poem lapidar cu valoare de cugetare „paradoxistă” (Florentin Smarandache) „Parabola nebuniei”: „Când orbul e condus de un orb,/ surdul de un surd,/ prostul, de un prost,/ se spune atunci/ că lumea are un rost”.
Am insistat în relevarea versurilor de factură gnomică, sapienţială, pentru că avem convingerea fermă că o cultivare mai asiduă, chiar programatică, a unor enunţuri de această natură, ar conferi un plus de consistenţă şi strălucire scrisului poetei Crisula Ştefănescu, care, indubitabil, face parte din nobila stirpe a celor aleşi, a creatorilor de reală vocaţie şi autentic talent.
Revista CALIGRAF, anul XXI, Nr. 21/22 (116/117), 2022
