Note de lectură

Crisula ȘTEFĂNESCU:  Păcatul frumuseții

    

De curând am primit în dar din partea poetului, jurnalistului și editorului Dumitru Sârghie romanul lui Pan. M. Vizirescu (1903-2000), PĂCĂTOASA, apărut anul acesta la editura Arena Artelor,  pentru care țin să-i mulțumesc în mod deosebit. 

Din prefața criticului literar Nicolae Scurtu, dar și postfața semnată de Dumitru Sârghie, cel care a descoperit romanul și îngrijitorul ediției, aflăm mai multe detalii privindu-l pe Pan. M. Vizirescu, utile pentru înțelegerea acelor împrejurări excepționale în care a fost scrisă cartea și care-i conferă o aură la fel de tainică, de misterioasă, precum cea a atmosferei romanului.

Condamnat de regimul comunist la scurtă vreme după instaurare, în procesul jurnaliștilor din 1945, conștient de ceea ce-l aștepta, Pan. M. Vizirescu ia hotărârea să se ascundă, o decizie primejdioasă, dat fiind faptul că prinderea sa ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Va sta ascuns peste douăzeci de ani, în așteptarea unor vremuri mai clemente,  timp în care meditează asupra unor teme esențiale ca religia, politica, frumusețea, dragostea. Romanul Păcătoasa, scris între 1953-1954, este și el rodul acestor meditații, când, ca să mă folosesc de cuvintele lui Nicolae Scurtu,  Pan. M. Vizirescu “recompune cu grijă, respectând  o cronologie a faptelor lui Iisus, momente unice și irepetabile privind devenirea noastră”.

Acțiunea cărții se petrece pe parcursul a câtorva zile la Ierusalim, în preajma sărbătoririi Paștelui, când orașul are de luptat atât cu seceta și arșița, cât și cu puhoaie de oameni, sărăntoci, pelerini, dar și oameni de vază care se îndreaptă spre cetatea sfântă cu turme de animale și cămile încărcate cu marfă, sperând să facă o afacere bună, să încheie un gheșeft, și să ia parte și sărbătorirea  Paștelui. Orașul colcăie de viață și ai impresia citind aceste prime pagini ale romanului că ești acolo, în Ierusalim sau pe drumul care duce spre cetatea sfântă, în acele momente când omenirea avea să trăiască unele din cele mai dramatice momente ale sale, zilele premergătoare venirii lui Iisus la Ierusalem, sosirea și apoi crucificarea și învierea sa.

Cartea, scrisă la persoana a treia, este împărțită în două părți, cea de doua fiind ceva mai mare decât prima, și fiecare dintre ele este structurată pe capitole al căror titlu rezumă conținutul, ceea ce face să se citească ușor, interesul sporind de la un capitol la altul. Pesonajele romanului, complexe, se definesc în relațiile dintre ele, dar mai ales prin atitudinea lor față de Iisus, pentru că în ultimă instanță rolul lor nu este altul decât acela de a dezvălui o altă fațetă a Învățătorului, a Tămăduitorului, a Omului Lumină, a Mântuitorului.  

În cetatea Ierusalimului s-a auzit de minunile săvâșite de Iisus și s-a  dus vestea că s-ar putea să apară, însoțit de apostolii săi, la sărbătoarea Paștelui, așa că este așteptat din varii motive. Printre cei care-i așteaptă înfrigurați sosirea este și Almanasar, un asirian de vază venit tocmai din Damasc pentru a-l ruga pe Iisus să îl ajute cumva pe regele său care suferă de o boală îngrozitoare și pe care vracii n-o pot vindeca. 

Drumurile sale în Ierusalim se vor intersecta cu ale Iuditei, o femeie de o tulburătoare frumusețe, rămasă fără mamă de mică și care crește astfel ca o sălbăticiune, dominată de instincte puternice. Mama vitregă, care nu intră în tiparele știute, nu vrea să se amestece în relațiile dintre fiică și tată, ci se ține deoparte, indiferentă la evoluția Iuditei, dar tatăl, fariseul Gherșom, un aspru păzitor al legii, de o inflexibilitate violentă, o supraveghează în schimb pe Iudita îndeaproape. Când descoperă temperamentul vulcanic al fiicei sale, o va căsători cu Rafain, băiatul vecinilor, pe care Iudita, deși îi apreciază bunătatea, nu-l iubește  și nu-l va iubi niciodată, considerându-l prea molâu, ca pe unul care nu este în stare s-o supună și s-o stăpânească. Iudita, răscolită de “o patimă ce arde”, va ceda ca femeie tentațiilor, mai ales când Rafain pleacă în afara Ierusalimului să-și vândă marfa și dispare fără urmă. Iudita păcătuiește din nou și din nou, dat fiind faptul că  aproape că nu există bărbat care s-o vadă și să nu fie cutremurat de frumusețea ei, care să n-o dorească, să n-o vâneze, în ultimă instanță. 

Dar există un păcat al frumuseții? Este oare frumusețea un îndemn la păcat? se întreabă autorul, încercând să răspundă la această întrebare care, pe lângă tema principală, aceea a venirii lui Iisus, mi se pare neîndoios una din cele mai tulburătoare ale cărții. Dacă frumusețea a fost identificată cu binele și urâtul cu răul, poate fi totuși frumusețea, în anumite circumstanțe, un păcat? 

Învinuită de “preacurvie” când păcătuise de fapt cel mai puțin pentru că prin inimile lor, a ei și a asirianului Almanasar,  trecuse o mare iubire și când, deși “dragostea vinovată fusese aproape gata să-și primească jertfa”, nu și-o primise, atrasă și prinsă într-o capcană, nevinovată de data aceasta, cum spuneam, Iudita este adusă la judecată în fața Mânuitorului.  Și asistăm, în acel moment, la o deosebit de complicată probă la este supus Iisus ca să potolească furia mulțimii întărâtate, ațâțate, ca haita de vânat.   Chemat să judece procesul Iuditei, Iisus spune clar: “N-am venit să judec lumea, ci s-o izbăvesc”. Nu are însă încotro și va trebui să judece, iar în procesul prin care se hotărăște destinul Iuditei se pune la încercare și modul de a judeca al lui Iisus, pentru că El este cel venit “nu să strice legea, ci s-o întărească”. Ori Moise poruncise prin lege ca “pe unele ca Iudita să le omoare cu pietre “; așa că dacă o iartă, înseamnă că nesocotește legea, iar dacă o condamnă, că ia asupra sa o moarte de om. Va urma un lung moment de cumpănire în urma căruia Iisus se adresează mulțimii dezlănțuite cu acele cuvinte binecunoscute: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”

Delirul ucigaș al mulțimii se potolește pentru moment, fiecare știindu-se mai mult sau mai puțin păcătos. Gherșom, tatăl Iuditei, în schimb, este incapabil de iertare. Nici măcar a propriei sale fiice. Atunci când aceasta, arsă de remușcări, va îngenunchea plângând în hotote lângă patul lui, implorându-i iertarea pentru a putea trăi, pentru a putea merge, izbăvită, mai departe, Gherșom i-o refuză.  Pentru el, cinstea și onoarea lui, ca și legile, sunt mai presus de orice; nimeni nu avea dreptul să-i acorde iertarea, iar celui care i-o acordase, Iisus, Gherșom îi contestă autoritatea. Contestându-i-o, îi contestă și decizia.

Dacă personajele masculine din roman sunt în mare destul de aspru conturate, mai mult din umbre și pete întunecate, cu mici excepții, într-un puternic contrast cu Iisus, mai toate personajele feminine - ceea ce mi se pare remarcabil - sunt luminoase. Autorul le pictează cu tandrețe, cu înțelegere, cu bunătate. Chiar defectele până la urmă pot deveni calități și păcatele se pot șterge. Parcă există însă un regret al lui Pan. M. Vizirescu că virtutea poate face să dispară de pe chipul femeii “lăcomia ochilor, jocul șăgalnic al privirii, zâmbetul înăbușit al răsuflării voluptoase…” Iudita din prima parte a romanului apare mult mai vie decât cea care prin iertare își recapătă virtutea. Pentru că virtutea în lipsa iubirii pare că nu valorează mare lucru. Iudia își va aștepta bărbatul, pe Rafain, dar inima ei e la drum cu Almanasar (care se întoarce la Damasc ducând cu el chipul lui Iisus imprimat pe un prosop alb de in), singurul pe care l-a iubit și căruia, fără să i se poată dărui trupește, i s-a dăruit cu sufletul. Ce înseamnă să “preacurvești”? A fi obligată să trăiești o viață fără iubire și să-ți dărui trupul unui bărbat numai pentru că i-ai fost dată prin lege nu e la urma urmei un păcat? Și încă unul și mai mare? 

O carte valoroasă, un roman ca un lung poem, care se citește cu graba cu care viața se scurge prin fața ochilor noștri. Un imn de slavă adus Celui care a venit să ungă lumea cu milă și bunătate, luând în spatele său toate poverile și păcatele ei.