Cu mai mulți ani în urmă, în drum spre Paris, mi-am însoțit un prieten la Luxemburg. Prietenul meu, regizor, se întâlnea cu directorul Centrului Cultural să discute despre spectacolul pe care urma să-l monteze în anul următor, când Luxemburgul și Sibiul aveau să fie capitale culturale europene, iar eu îmi propusesem ca în timpul pe care îl aveam la dispoziție să fac o scurtă plimbare prin orașul vechi. La poarta Centrului Cultural ne-a întâmpinat un tânăr cu un pulover deșirat la gât care ne-a urat bun venit și ne-a spus că suntem așteptați de director în restaurant. După prezentările de rigoare, m-am scuzat și, așa cum plănuisem, am ieșit cu gândul să dau o raită prin cetate.
- Nu vreți să vă arăt Centrul Cultural?
Era tânărul cu pulover deșirat. Am acceptat. În curte era o expoziție de stele, stelele țărilor care făceau deja parte din Comunitatea Europeană și ale celor care urmau să fie primite.
- Vreți să vedeți sala de teatru?
Tânărul a scos de la brâu o legătură de chei imensă, a descuiat o ușă, apoi încă una.
- Sunteți Cerberul Centrului! am spus în glumă, privind spre inel.
- Cam așa! a răspuns el cu un surâs.
A intrat într-un fel de peșteră enormă, pe măsura cheilor, și, aprinzând lumina, mi-a spus:
- O parte din zidul cetății a fost inclus de arhitect în sala de teatru.
Ideea funcționa și era într-adevăr impresionantă. Ruinele acoperite de sticlă pătrundeau adânc în sala de 240 de locuri și creau o atmosferă extraordinară, neîntâlnită nicăieri în altă parte.
- Centrul Cultural este o fostă închisoare militară complet restaurată, m-a lămurit Gilles, care mi se prezentase între timp.
După ce mi-a arătat și "capela pușcăriașilor", fostele chilii devenite camere pentru artiști, ne-am îndreptat spre bisericuța St. Jean, din incinta Centrului Cultural și aici m-a întrebat ce am de gând să fac în continuare.
- Aș vrea să mă plimb prin orașul vechi.
- Sunteți prima oară la Luxemburg?
- Nu, am mai fost cu ani în urmă. Numai pentru câteva ore, dar mi-a plăcut foarte tare orașul. Am scris de altfel și o poezie care se cheamă chiar așa "La Luxembourg", i-am mărturisit eu pe neașteptate, citându-i la întâmplare câteva versuri: "Un pod ca un blestem în roșu lega un mal de celălalt / Prăpastia părea trucată, când brusc, am început să cad..."
Gilles s-a uitat la mine într-un mod curios.
- Știați povestea?
- Ce poveste?
- A podului roșu.
- Nu...
- Nu?
- Nu! Sigur!
- Arhitectul care a făcut podul și l-a dorit, exact cum ați scris, să lege, să adune, să unească. L-a proiectat roșu ca pe o explozie de bucurie. Când a fost gata, a devenit însă un punct de atracție pentru sinucigași. Un adevărat magnet! Arhitectul a refuzat să mai proiecteze ceva și s-a retras din viața publică. În ziua în care însăși soția arhitectului s-a aruncat de pe pod, administrația orșului a hotărât să ridice pereți de plexiglas ca să împiedice astfel sinuciderile. Astăzi podul roșu, așa cum ați văzut, este acoperit lateral de panouri de celuloid pentru ca nimeni să nu se poată arunca în vid.
Am tăcut amândoi o vreme. Nu știu la ce se gândea Gilles, dar mie mi-a venit imediat în minte Legenda Meșterului Manole, cum creația își cere mai devreme sau mai târziu tributul.
- Și arhitectul? am întrebat în cele din urmă, ce s-a întâmplat cu arhitectul?
- Arhitectul a ajuns un cloșar. A putut fi văzut mulți ani, zdrențăros, umblând tăcut prin gară. Îl căutau studenții de la arhitectură când aveau nevoie de ajutor. Pentru o sticlă-două de bere le făcea proiectul, sperând poate ca ei să aibă mai mult noroc decât el.
- Mai trăiește? am întrebat fără să știu de ce.
- N-am idee, mi-a răspuns Gilles, dar trebuie să știți mai bine decât mine! Întotdeauna m-au fascinat intuițiile poeților.
Rămasă singură, am mai rătăcit prin Centrul Cultural, am văzut o expoziție de manuscrise, printre care unul extraordinar de la Alba Iulia, și apoi m-am îndreptat din nou spre biserică. Exact când am intrat, lumina s-a stins. O călugăriță, tot cu un inel de chei, s-a apropiat de mine.
- Voiam să mă rog pentru liniștea cuiva, i-am spus.
- Veniți altădată, mi-a propus ea cu un zâmbet blând, dar implacabil.
Am ieșit și am revenit în curtea Centrului Cultural. Un domn în costum încuia o ușă. Mi-a auzit pașii și s-a întors. Era tot Gilles!
- Poimâine e Paștele și avem în față un weekend lung. Ei, ce-ați hotărât?
- Am să revin altădată să revăd orașul vechi.
- Vă așteptăm!
În acel moment l-am zărit și pe prietenul meu. Era îngrijorat să nu mă fi rătăcit prin cetate.
- N-am mai fost nicăieri. Mi-a arătat Gilles Centrul Cultural.
- Se pare că directorul adjunct e un tip foarte original, a comentat prietenul meu cu un surâs.
Acasă am recitit poezia din care-i recitasem lui Gilles. Îi citasem greșit, corect era: "ca un destin în roșu", în loc de "ca un blestem în roșu". Dar poate nu fusese decât una din acele intuiții ale poeților, în care credea Gilles, și fără de care nu aș fi aflat povestea podului roșu.
© Crisula
Ștefanescu
