BONSAI sau Povestea fetei norocoase (Editura Aius, Craiova, 2022) este un roman pe care autoarea, Crisula Ștefănescu, îl așază în tipare clasice, dar al cărui epos iese în afara acestora printr-o tehnică literară modernă, bine stăpânită și cu prielnică măsură folosită. De aici și stilul propriu, expresiv, dinamic, echilibrat romantic, ce dă cititorului satisfacția emoțională a unei lecturi intense, cuceritoare. Cum, de asemenea, seducătoare, dacă nu cumva determinantă, este și sinceritatea, frapantă aș zice, a autoarei, al cărei pretext narativ este disecția, întotdeauna reflexivă, a propriei existențe. Nimic din ceea ce se întâmplă nu este fardat, ascuns, evitat, ci dinadins căutat și expus în partitură meditativ-ironică, precum episodul alunecării în latrina bunicilor, de unde provine, desigur, și subtitlul cărții, Povestea fetei norocoase: „Colcăind de mormoloci, rahatul începuse să mă înghită ușor. Am urlat mai tare... Mă scufundasem de acum până la subțiori și nicio salvare nu venea de nicăieri... Norocul avea să se țină de acum înainte de mine ca scaiul de câine.” Suportul-cadru al memoriei reactive este reîntâlnirea cu o fostă colegă de școală din orășelul copilăriei, dialogul celor două devenind laitmotiv al narațiunii, până când Lea va intra în rolul de actant ce disturbă cursul firesc al mariajului Minei.
Cu un narator subiectiv, întâmplările sunt totuși obiectiv reflectate, îndepărtându-se astfel de corsetul autobiografic, ce rămâne doar pretext de inspirație pentru generalizarea unei experiențe existențiale. O experiență pusă mereu sub lupa îndoielilor, a interogației, a descâlcirii ițelor vieții, a sentimentului de dedublare și de fals existențial, după cum ușor se vede din secvența indecisei iubiri simultane pentru Vlad și Leon: „Ar trebui să-i spun lui Vlad totul. Mâine vine Leon. Ar trebui să mă așez cu Vlad undeva și să-i spun. Ce să-i spun? Că de luni de zile îl mint? Că sunt o mincinoasă? Să nu mă mai pot uita în ochii lui? Să-i trec lui povara mea? Cum să-i spun că mai iubesc pe cineva? Cine ar accepta?”
Deși verosimile și pitorești, întâmplările se torc totuși din fabulos, din mister și dintr-un mit lăsat cu bună știință nedeslușit, întru inevitabila implicare a cititorului. Recurgând la povestirea în ramă – ascunsă sub aparențele unui dialog banal – autoarea o lasă pe bunică să depene odiseea întâlnirii cu lupii, dintr-o noapte de iarnă, înainte de Sfintele sărbători, când „șeful” haitei a sărit în căruță: „Căscase un bot spre noi de-i zăream nu numai dinții, dar și gâtlejul la lumina felinarului pe care îl ridicasem ca să vadă bunicu-tău lupul... Brusc, ca la un semn, au început cu toții să urle. Mi s-a făcut părul în cap măciucă, sub broboadă.”
Din fabulos își extrag esențele și multe personaje în jurul cărora se țes întâmplări oscilând între echivoc și inechivoc, între real și fantastic: țigănușul Mărinică, Mimi trapezista, țiganca bătrână, Muta, Dida, Adormita etc. Alte personaje, aparte însă prin extracția sentimental-emoțională și de mesaj, dar plasate în același context fabulos, sunt mama, tata, bunica, bunicul asupra cărora regimul totalitar exercită presiuni devoratoare, distructive, sugrumând un mod de viață bine rânduit de tradiții și credință. Oamenii sunt aruncați în infernul unui comunism ucigaș din care nu mai pot să scape decât dacă ei înșiși se leapădă de rânduieli morale străvechi.
Vremea colectivizării, a exterminării cailor, după model sovietic, pentru a le lua locul tractoarele, este trăită în parametri tragici de bunicul deznădăjduit: „Și-a țesălat caii îndelung, le-a mângâiat grumazul și le-a sărutat boturile umede, apoi le-a pus în față găleata cu ovăz (otrăvit n.n.).” De la raion li se ceruse „un număr de piei care să corespundă cu numărul de cai din gospodăria colectivă.” În fața inevitabilului absurd, bunicul decide să-și suprime el însuși caii, ce-i fuseseră luați cu japca.
Dumitru Țepeneag dădea în 1968 definiția unui curent literar spre care romanul Crisulei Ștefănescu alunecă premeditat: „oniricul și liricul se află într-o relație de suspiciune reciprocă.” E în povestea fetei norocoase o recurentă evadare în vis, în oniric, servind ideii din subsidiar de a fugi de real, de realul greu, apăsător al existenței, de sustragere din balastul cotidian, de purificare și înălțare: „Visez aproape tot timpul. Visez cu un fel de frenezie. Visez atât de mult încât îmi pare că sunt eu însămi plăsmuirea unui vis, o halucinație a minții mele.”
Din oniric se naște și poezia, căci în Bonsai e atâta lirism cât zahăr trebuie unei cafele tari, să devină și mai savuroasă: „Unele vise sunt galbene, altele albastre sau de un verde coclit... Rătăcesc prin propriile mele vise cum alții rătăcesc prin orașe străine sau prin încăperi necunoscute... Câteodată mi se pare că sunt făcută din bucăți de vise, că existența mea se compune din vise puse cap la cap, care dau senzația unui vis ce curge spre o mare a viselor.”
Confesiunea sinceră, subiectivismul liric, fabulosul, realul mitic, înlănțuirea secvențelor într-o construcție epică solidă, personajele cu contur clar-obscur, toate acestea apropie de realismul magic sud-american scriitura Crisulei Ștefănescu, dar care rămâne țesută dintr-o substanță estetică de nealterată proprietate.
