Cu Monella când avea 10 ani și-i plăcea să se îmbrace cu lucrurile mele!
Două ilustrații din CĂLĂTORIE CU LIFTUL, editura Vremea, 2017.
duminică, 23 decembrie 2018
luni, 17 decembrie 2018
Homo Sovieticus de Alexandr Zinoviev, tradus de Andi.
Instantaneu. Răsfoind Homo sovieticus, romanul lui Alexander Zinoviev, tradus de Andi Stefanescu. Volumul a apărut la editura Vremea și a fost prezentat la Gaudeamus, București, 2018.
 |
| Crisula Stefanescu |
Un fragment din manuscrisul romanului BONSAI
CAII BUNICULUI
După ce le luaseră bunicilor cu forţa pământurile, "ăştia" le-au luat şi vitele, pe care bunicul, spre deosebire de mulţi gospodari din sat, le creştea ca pe copiii lui, fără să le muncească până cădeau jos şi fără să le bată. Caii, mai ales. Caii erau pasiunea bunicului. Nu i-ar fi atins cu biciul pentru nimic în lume, iar duminica îi punea la droşcă şi pleca pe la rubedenii, în satele învecinate, mai mult să se mândrească cu ei decât să-şi vadă rudele. Era fudul bunicul, mândru de acareturile lui, de casa mare de cărămidă roşie, cu scară largă de piatră pe care urcai ca să ajungi la cerdacul alb cu coloane. Când se ducea, destul de rar de altfel, la cârciumă, după ce bea un pahar-două, le dădea peste nas celorlalţi: „Mă, voi dormiţi pe saltea de paie, iar eu de puf.” Îl porecliseră Puflea, dar bunicul nu se supăra. Îi plăcea porecla lui.
Când au venit să-i ia, caii au început să sfornăie, de parcă ar fi ştiut ce-i aştepta. Săreau în două picioare şi nu se lăsau duşi din curte. Bunicul a luat biciul şi i-a bătut în faţa „ălora”, cu o sălbăticie de a fost nevoie să intervină lumea să-l oprească. „Să nu afle cât îi iubeşte”, a spus bunica, „şi să se răzbune pe ei pentru râca pe care i-o purtau cumva lui. Apoi s-a ascuns în pătul să nu-l vază nimeni şi a plâns ca un copil.”
„Nu trebuie să-ţi ştie lumea slăbiciunile, copilă, că se folosesc de ele să-ți facă rău", îmi spunea bunica atunci când mai crescusem şi credea ea că pot să înţeleg. „Mai ales să nu destăinui nimănui ce ţi-e ţie drag!”
Noaptea, bunicul se strecura în curtea gospodăriei colective, îşi ţesăla caii şi le ducea de mâncare. Într-o zi a venit ordin de sus, de la conducerea de partid, că, dat fiind că se trece la mecanizarea agriculturii, iar caii vor fi înlocuiţi de tractor, să fie rezolvată urgent problema lor, să nu mai mănânce mâncarea degeaba, ca nişte trântori. „Cum?” s-au întrebat nedumeriţi sătenii. „Cu bâta!” a venit răspunsul.
Oamenii s-au cutremurat de oroare şi n-au făcut nimic. Peste câteva zile a sosit o nouă telegramă. Li se cerea la raionul de partid un număr de piei care să corespundă cu numărul de cai din gospodăria colectivă. Când a auzit, bunicul a pregătit o găleată cu ovăz, ascuns de el undeva într-o şură, să nu ştie nimeni, că le confiscaseră şi grânele, a amestecat înăuntru mătrăgună şi a plecat învăluit în ceaţa nopţii. Şi-a ţesălat caii îndelung, le-a mângâiat grumazul şi le-a sărutat boturile umede, apoi le-a pus în faţă găleata. Bunicul a stat lângă ei, alintându-i şi spunându-le pe nume până au adormit pentru vecie. Ultima imagine, pe care au luat-o cu ei, a fost a bunicului. Poate au plecat întrebându-se de ce făcuse bunicul asta, dar a doua zi, când au văzut din cer cum ceilalţi cai au fost încărcaţi în camioane şi duşi la abator, loviţi cu bâta în cap şi jupuiţi de vii, continuînd să mişte şi încercând să se ridice în picioare şi după ce pieile le fuseseră întinse deja la uscat pe gard la soare, au înţeles cu siguranţă că bunicul făcuse ceea ce făcuse din iubire.
- Sper că şi bunul Dumnezeu a înţeles asta! spune bunica şi oftează.
Stăm amândouă afară în cerdacul cu coloane albe. Deasupra fântânii se ridică o lună imensă, ireală.
- Vezi omul din lună? mă întreabă bunica în şoaptă.
- Da, bunico. Paşte nişte mioare.
- Da, de unde! Uită-te mai bine! E bunică-tău cu caii lui! Câteodată îl strig: „Ilie! Ilie!”, dar el stă aşa într-o parte şi nu-mi răspunde. În ziua în care îmi va face semn cu mâna, înseamnă că mi-a venit şi mie sorocul. Sper să ajung alături de el şi nu prin alte părţi, că de… eu am fost mai afurisită la viaţa mea. Spre deosebire de bunică-tău, care era bun. Şi tare milos. Maică-ta cu el semăna. Amândoi buni să-i pui la rană. Numai că oamenii buni sunt victime uşoare. Cad victime propriei bunătăţi.
Foto: Detaliu din tabloul Stârpitorul balaurului de Silviu Purcarete.
Când au venit să-i ia, caii au început să sfornăie, de parcă ar fi ştiut ce-i aştepta. Săreau în două picioare şi nu se lăsau duşi din curte. Bunicul a luat biciul şi i-a bătut în faţa „ălora”, cu o sălbăticie de a fost nevoie să intervină lumea să-l oprească. „Să nu afle cât îi iubeşte”, a spus bunica, „şi să se răzbune pe ei pentru râca pe care i-o purtau cumva lui. Apoi s-a ascuns în pătul să nu-l vază nimeni şi a plâns ca un copil.”
„Nu trebuie să-ţi ştie lumea slăbiciunile, copilă, că se folosesc de ele să-ți facă rău", îmi spunea bunica atunci când mai crescusem şi credea ea că pot să înţeleg. „Mai ales să nu destăinui nimănui ce ţi-e ţie drag!”
Noaptea, bunicul se strecura în curtea gospodăriei colective, îşi ţesăla caii şi le ducea de mâncare. Într-o zi a venit ordin de sus, de la conducerea de partid, că, dat fiind că se trece la mecanizarea agriculturii, iar caii vor fi înlocuiţi de tractor, să fie rezolvată urgent problema lor, să nu mai mănânce mâncarea degeaba, ca nişte trântori. „Cum?” s-au întrebat nedumeriţi sătenii. „Cu bâta!” a venit răspunsul.
Oamenii s-au cutremurat de oroare şi n-au făcut nimic. Peste câteva zile a sosit o nouă telegramă. Li se cerea la raionul de partid un număr de piei care să corespundă cu numărul de cai din gospodăria colectivă. Când a auzit, bunicul a pregătit o găleată cu ovăz, ascuns de el undeva într-o şură, să nu ştie nimeni, că le confiscaseră şi grânele, a amestecat înăuntru mătrăgună şi a plecat învăluit în ceaţa nopţii. Şi-a ţesălat caii îndelung, le-a mângâiat grumazul şi le-a sărutat boturile umede, apoi le-a pus în faţă găleata. Bunicul a stat lângă ei, alintându-i şi spunându-le pe nume până au adormit pentru vecie. Ultima imagine, pe care au luat-o cu ei, a fost a bunicului. Poate au plecat întrebându-se de ce făcuse bunicul asta, dar a doua zi, când au văzut din cer cum ceilalţi cai au fost încărcaţi în camioane şi duşi la abator, loviţi cu bâta în cap şi jupuiţi de vii, continuînd să mişte şi încercând să se ridice în picioare şi după ce pieile le fuseseră întinse deja la uscat pe gard la soare, au înţeles cu siguranţă că bunicul făcuse ceea ce făcuse din iubire.
- Sper că şi bunul Dumnezeu a înţeles asta! spune bunica şi oftează.
Stăm amândouă afară în cerdacul cu coloane albe. Deasupra fântânii se ridică o lună imensă, ireală.
- Vezi omul din lună? mă întreabă bunica în şoaptă.
- Da, bunico. Paşte nişte mioare.
- Da, de unde! Uită-te mai bine! E bunică-tău cu caii lui! Câteodată îl strig: „Ilie! Ilie!”, dar el stă aşa într-o parte şi nu-mi răspunde. În ziua în care îmi va face semn cu mâna, înseamnă că mi-a venit şi mie sorocul. Sper să ajung alături de el şi nu prin alte părţi, că de… eu am fost mai afurisită la viaţa mea. Spre deosebire de bunică-tău, care era bun. Şi tare milos. Maică-ta cu el semăna. Amândoi buni să-i pui la rană. Numai că oamenii buni sunt victime uşoare. Cad victime propriei bunătăţi.
Foto: Detaliu din tabloul Stârpitorul balaurului de Silviu Purcarete.
vineri, 19 octombrie 2018
MESTEACĂNUL
Prinsese viață dintr-o sămânță
dusă de vânt la întâmplare,
în colțul grădinii dinspre stradă.
Nu ocupase locul altcuiva, acolo, în livadă.
Avea alături un liliac și un brad și trandafiri
ce-și întinseseră în voi rugurile pe un gard.
Prinsese viață dintr-o sămânță
dusă de vânt la întâmplare,
însă creștea văzând cu ochii
și răspândea în juru-i aer misterios,
de mare sărbătoare.
Prin crengile bătute în smaralde,
lumina se cernea purificată și cu reflexe colorate,
iar iarba-n juru-i strălucea, bătută în diamante.
Când vântul se strecura prin ramuri,
cu mormăieli ursuze,
el își șoptea iubirea prin mii și mii de frunze.
Îndrăgostit de ploaie, de păsări și de cânt,
înfipt acolo-n tină, spre ceruri aspirând,
își înălțase coroana deasupra multor case
de unde privea mândru, puțin copilăros,
la oamnenii, mărunți, ce-l admirau de jos.
Simțea prin vine o sevă grea de viață
când zeci de păsări, dis-de-dimineață,
adăpostite în vâlvătaia-i verde,
se întreceau să dea, spre faima lui, concerte.
Nu se făcuse prin nimic față de nimeni vinovat
și se credea de toată lumea iubit și admirat.
Au trecut anii! Era atât de sus
încât vedea pădurea la margine de sat.
Privea copacii, unii în alții înghesuiți,
cu un aer curios, de însingurat.
Adesea auzea venind dinspre pădure,
un zgomot ascuțit, cumva scrîșnit,
dar neștiind ce este un ferestră sau o secure
nu se simțea deloc neliniștit.
Era o zi de toamnă, la fel ca celelalte,
când sub coroana-i de aur s-au oprit
vreo zece oameni care din ochi l-au cântărit
și ramurile i-au legat cu frângii roz,
apoi au scos un fier ciudat,
cu dinții mari și foarte zgomotos.
Arsura lui în prima clipă doar l-a descumpănit.
Iar păsările...?
Unde zboară?
De ce îl părăsesc?
De ce l-au părăsit?
Și multă vreme a continuat,
prin rădăcină,
să hrănească,
într-o zădărnicie îngerească,
văzduhul,
unde duhul își căuta,
tot pipăindu-și rana,
trunchiul și corona.
marți, 12 iunie 2018
PE PLAJA STÂNCOASĂ
Prinsă-n clepsidra timpului
femeia nisipurilor curge
din prezent în trecut
pe plaja stâncoasă
și vântul o frământă cu degete fierbinți
luând chipul bărbatului de odinioară
al cărui nume stă topit în inima ei.
I se strecoară în trup prin porii deschiși
făcând-o să tremure de o dorință
azi aproape uitată
o dorință din nopțile acelea
femeia nisipurilor curge
din prezent în trecut
pe plaja stâncoasă
și vântul o frământă cu degete fierbinți
luând chipul bărbatului de odinioară
al cărui nume stă topit în inima ei.
I se strecoară în trup prin porii deschiși
făcând-o să tremure de o dorință
azi aproape uitată
o dorință din nopțile acelea
ce nu se vor repeta niciodată.
© Crisula Stefanescu
NOI
Noi, capetele unui pod.
Noi doi ca zi și noapte
uniți prin tot
și despărțiți prin toate.
Noi doi ca zi și noapte
uniți prin tot
și despărțiți prin toate.
© Crisula Ștefanescu
PODUL ROȘU SAU INTUIȚIILE POEȚILOR
Cu mai mulți ani în urmă, în drum spre Paris, mi-am însoțit un prieten la Luxemburg. Prietenul meu, regizor, se întâlnea cu directorul Centrului Cultural să discute despre spectacolul pe care urma să-l monteze în anul următor, când Luxemburgul și Sibiul aveau să fie capitale culturale europene, iar eu îmi propusesem ca în timpul pe care îl aveam la dispoziție să fac o scurtă plimbare prin orașul vechi. La poarta Centrului Cultural ne-a întâmpinat un tânăr cu un pulover deșirat la gât care ne-a urat bun venit și ne-a spus că suntem așteptați de director în restaurant. După prezentările de rigoare, m-am scuzat și, așa cum plănuisem, am ieșit cu gândul să dau o raită prin cetate.
- Nu vreți să vă arăt Centrul Cultural?
Era tânărul cu pulover deșirat. Am acceptat. În curte era o expoziție de stele, stelele țărilor care făceau deja parte din Comunitatea Europeană și ale celor care urmau să fie primite.
- Vreți să vedeți sala de teatru?
Tânărul a scos de la brâu o legătură de chei imensă, a descuiat o ușă, apoi încă una.
- Sunteți Cerberul Centrului! am spus în glumă, privind spre inel.
- Cam așa! a răspuns el cu un surâs.
A intrat într-un fel de peșteră enormă, pe măsura cheilor, și, aprinzând lumina, mi-a spus:
- O parte din zidul cetății a fost inclus de arhitect în sala de teatru.
Ideea funcționa și era într-adevăr impresionantă. Ruinele acoperite de sticlă pătrundeau adânc în sala de 240 de locuri și creau o atmosferă extraordinară, neîntâlnită nicăieri în altă parte.
- Centrul Cultural este o fostă închisoare militară complet restaurată, m-a lămurit Gilles, care mi se prezentase între timp.
După ce mi-a arătat și "capela pușcăriașilor", fostele chilii devenite camere pentru artiști, ne-am îndreptat spre bisericuța St. Jean, din incinta Centrului Cultural și aici m-a întrebat ce am de gând să fac în continuare.
- Aș vrea să mă plimb prin orașul vechi.
- Sunteți prima oară la Luxemburg?
- Nu, am mai fost cu ani în urmă. Numai pentru câteva ore, dar mi-a plăcut foarte tare orașul. Am scris de altfel și o poezie care se cheamă chiar așa "La Luxembourg", i-am mărturisit eu pe neașteptate, citându-i la întâmplare câteva versuri: "Un pod ca un blestem în roșu lega un mal de celălalt / Prăpastia părea trucată, când brusc, am început să cad..."
Gilles s-a uitat la mine într-un mod curios.
- Știați povestea?
- Ce poveste?
- A podului roșu.
- Nu...
- Nu?
- Nu! Sigur!
- Arhitectul care a făcut podul și l-a dorit, exact cum ați scris, să lege, să adune, să unească. L-a proiectat roșu ca pe o explozie de bucurie. Când a fost gata, a devenit însă un punct de atracție pentru sinucigași. Un adevărat magnet! Arhitectul a refuzat să mai proiecteze ceva și s-a retras din viața publică. În ziua în care însăși soția arhitectului s-a aruncat de pe pod, administrația orșului a hotărât să ridice pereți de plexiglas ca să împiedice astfel sinuciderile. Astăzi podul roșu, așa cum ați văzut, este acoperit lateral de panouri de celuloid pentru ca nimeni să nu se poată arunca în vid.
Am tăcut amândoi o vreme. Nu știu la ce se gândea Gilles, dar mie mi-a venit imediat în minte Legenda Meșterului Manole, cum creația își cere mai devreme sau mai târziu tributul.
- Și arhitectul? am întrebat în cele din urmă, ce s-a întâmplat cu arhitectul?
- Arhitectul a ajuns un cloșar. A putut fi văzut mulți ani, zdrențăros, umblând tăcut prin gară. Îl căutau studenții de la arhitectură când aveau nevoie de ajutor. Pentru o sticlă-două de bere le făcea proiectul, sperând poate ca ei să aibă mai mult noroc decât el.
- Mai trăiește? am întrebat fără să știu de ce.
- N-am idee, mi-a răspuns Gilles, dar trebuie să știți mai bine decât mine! Întotdeauna m-au fascinat intuițiile poeților.
Rămasă singură, am mai rătăcit prin Centrul Cultural, am văzut o expoziție de manuscrise, printre care unul extraordinar de la Alba Iulia, și apoi m-am îndreptat din nou spre biserică. Exact când am intrat, lumina s-a stins. O călugăriță, tot cu un inel de chei, s-a apropiat de mine.
- Voiam să mă rog pentru liniștea cuiva, i-am spus.
- Veniți altădată, mi-a propus ea cu un zâmbet blând, dar implacabil.
Am ieșit și am revenit în curtea Centrului Cultural. Un domn în costum încuia o ușă. Mi-a auzit pașii și s-a întors. Era tot Gilles!
- Poimâine e Paștele și avem în față un weekend lung. Ei, ce-ați hotărât?
- Am să revin altădată să revăd orașul vechi.
- Vă așteptăm!
În acel moment l-am zărit și pe prietenul meu. Era îngrijorat să nu mă fi rătăcit prin cetate.
- N-am mai fost nicăieri. Mi-a arătat Gilles Centrul Cultural.
- Se pare că directorul adjunct e un tip foarte original, a comentat prietenul meu cu un surâs.
Acasă am recitit poezia din care-i recitasem lui Gilles. Îi citasem greșit, corect era: "ca un destin în roșu", în loc de "ca un blestem în roșu". Dar poate nu fusese decât una din acele intuiții ale poeților, în care credea Gilles, și fără de care nu aș fi aflat povestea podului roșu.
- Nu vreți să vă arăt Centrul Cultural?
Era tânărul cu pulover deșirat. Am acceptat. În curte era o expoziție de stele, stelele țărilor care făceau deja parte din Comunitatea Europeană și ale celor care urmau să fie primite.
- Vreți să vedeți sala de teatru?
Tânărul a scos de la brâu o legătură de chei imensă, a descuiat o ușă, apoi încă una.
- Sunteți Cerberul Centrului! am spus în glumă, privind spre inel.
- Cam așa! a răspuns el cu un surâs.
A intrat într-un fel de peșteră enormă, pe măsura cheilor, și, aprinzând lumina, mi-a spus:
- O parte din zidul cetății a fost inclus de arhitect în sala de teatru.
Ideea funcționa și era într-adevăr impresionantă. Ruinele acoperite de sticlă pătrundeau adânc în sala de 240 de locuri și creau o atmosferă extraordinară, neîntâlnită nicăieri în altă parte.
- Centrul Cultural este o fostă închisoare militară complet restaurată, m-a lămurit Gilles, care mi se prezentase între timp.
După ce mi-a arătat și "capela pușcăriașilor", fostele chilii devenite camere pentru artiști, ne-am îndreptat spre bisericuța St. Jean, din incinta Centrului Cultural și aici m-a întrebat ce am de gând să fac în continuare.
- Aș vrea să mă plimb prin orașul vechi.
- Sunteți prima oară la Luxemburg?
- Nu, am mai fost cu ani în urmă. Numai pentru câteva ore, dar mi-a plăcut foarte tare orașul. Am scris de altfel și o poezie care se cheamă chiar așa "La Luxembourg", i-am mărturisit eu pe neașteptate, citându-i la întâmplare câteva versuri: "Un pod ca un blestem în roșu lega un mal de celălalt / Prăpastia părea trucată, când brusc, am început să cad..."
Gilles s-a uitat la mine într-un mod curios.
- Știați povestea?
- Ce poveste?
- A podului roșu.
- Nu...
- Nu?
- Nu! Sigur!
- Arhitectul care a făcut podul și l-a dorit, exact cum ați scris, să lege, să adune, să unească. L-a proiectat roșu ca pe o explozie de bucurie. Când a fost gata, a devenit însă un punct de atracție pentru sinucigași. Un adevărat magnet! Arhitectul a refuzat să mai proiecteze ceva și s-a retras din viața publică. În ziua în care însăși soția arhitectului s-a aruncat de pe pod, administrația orșului a hotărât să ridice pereți de plexiglas ca să împiedice astfel sinuciderile. Astăzi podul roșu, așa cum ați văzut, este acoperit lateral de panouri de celuloid pentru ca nimeni să nu se poată arunca în vid.
Am tăcut amândoi o vreme. Nu știu la ce se gândea Gilles, dar mie mi-a venit imediat în minte Legenda Meșterului Manole, cum creația își cere mai devreme sau mai târziu tributul.
- Și arhitectul? am întrebat în cele din urmă, ce s-a întâmplat cu arhitectul?
- Arhitectul a ajuns un cloșar. A putut fi văzut mulți ani, zdrențăros, umblând tăcut prin gară. Îl căutau studenții de la arhitectură când aveau nevoie de ajutor. Pentru o sticlă-două de bere le făcea proiectul, sperând poate ca ei să aibă mai mult noroc decât el.
- Mai trăiește? am întrebat fără să știu de ce.
- N-am idee, mi-a răspuns Gilles, dar trebuie să știți mai bine decât mine! Întotdeauna m-au fascinat intuițiile poeților.
Rămasă singură, am mai rătăcit prin Centrul Cultural, am văzut o expoziție de manuscrise, printre care unul extraordinar de la Alba Iulia, și apoi m-am îndreptat din nou spre biserică. Exact când am intrat, lumina s-a stins. O călugăriță, tot cu un inel de chei, s-a apropiat de mine.
- Voiam să mă rog pentru liniștea cuiva, i-am spus.
- Veniți altădată, mi-a propus ea cu un zâmbet blând, dar implacabil.
Am ieșit și am revenit în curtea Centrului Cultural. Un domn în costum încuia o ușă. Mi-a auzit pașii și s-a întors. Era tot Gilles!
- Poimâine e Paștele și avem în față un weekend lung. Ei, ce-ați hotărât?
- Am să revin altădată să revăd orașul vechi.
- Vă așteptăm!
În acel moment l-am zărit și pe prietenul meu. Era îngrijorat să nu mă fi rătăcit prin cetate.
- N-am mai fost nicăieri. Mi-a arătat Gilles Centrul Cultural.
- Se pare că directorul adjunct e un tip foarte original, a comentat prietenul meu cu un surâs.
Acasă am recitit poezia din care-i recitasem lui Gilles. Îi citasem greșit, corect era: "ca un destin în roșu", în loc de "ca un blestem în roșu". Dar poate nu fusese decât una din acele intuiții ale poeților, în care credea Gilles, și fără de care nu aș fi aflat povestea podului roșu.
© Crisula
Ștefanescu
duminică, 27 mai 2018
DORMIND
Cum dorm așa alunecată între perne
cu trupul ca de-o boală grea atins,
ai crede poate că somnu-i tot ce mi-a rămas
din pământescul nostru paradis.
Nu știi că în fiecare seară când mă culc
mă rog să nu mă rătăcesc în vis
și să ajung departe în vreun loc
din care n-aș putea
în zori
LEBĂDA
Eram de câteva zile într-un spital așezat la marginea unui lac. Într-o noapte când nu puteam dormi, m-am apropiat neliniștită de geam și am privit afară. Era înnorat și nu se vedea aproape nimic; totul era înfășurat într-o pătură groasă de ceață fumurie. Apoi, brusc, razele lunii au străpuns norii. Și atunci am zărit-o... Lebăda! Plutea pe suprafața apei, enormă, albă și plină de grație; divinitate coborâtă din imaginație sau vis, unduindu-și gâtul lung ca un semn de întrebare. O urmăream din camera de spital cu fruntea lipită de geam și odată cu liniștea pe care o răspândea în mine se contura și presimțirea însănătoșirii. Dacă există o asemenea pasăre, mi-am spus, atunci mai există și speranță.
Când am sosit în Germania, cu ani buni în urmă, am locuit o vreme pe Lohengrinstrasse, într-un cartier al München-ului unde străzile poartă nume de compozitori sau opere. Am citit în acele zile povestea lui Lohengrin, care, potrivit legendei, ar fi sosit la Antwerp pe râul cu același nume într-o barcă trasă de o lebădă, pentru a concura la mâna Elsei, Prințesa de Brabant. A cucerit-o, dar, spre a-i fi soț, a pus și el o condiție, și anume: ca prințesa să nu-l întrebe niciodată de nume sau obârșie. Prințesa acceptă, dar, din curiozitatea specific feminină, își încalcă promisiunea chiar în noaptea nunții. Lohengrin îi răspunde la întrebări, numai că, imediat, reapare lebăda care-l adusese și Lohengrin dispare la fel de miraculos cum venise.
Legenda a aprins imaginația multora. În Bavaria, Ludwig al II-lea avea să-i ridice unul din cele mai încântătoare monumente: Castelul de la Neuschwanstein - în nemțește Schwan înseamnă lebădă. Sensibil și cu imaginație, încă de copil Ludwig desena obsesiv această pasăre misterioasă despre care se spune că alungă bolile și răul. Când, pe la vreo treisprezece ani, ascultă pentru prima oară o operă a lui Wagner, se îndrăgostește de muzica lui, iar după ce aude "Lohengrin" nu va mai putea fi smuls din vrajă niciodată.
Se spune că Ludwig al II-lea s-ar fi sinucis, înnecându-se în lacul Starnberg. Eu una mă îndoiesc... Sunt aproape sigură că atunci când nu era nimeni în preajma regelui, la fel ca în legendă și la fel de misterios, lebăda a reapărut și l-a luat în barca în care se afla Lohengrin. Și poate și Wagner...
Când am sosit în Germania, cu ani buni în urmă, am locuit o vreme pe Lohengrinstrasse, într-un cartier al München-ului unde străzile poartă nume de compozitori sau opere. Am citit în acele zile povestea lui Lohengrin, care, potrivit legendei, ar fi sosit la Antwerp pe râul cu același nume într-o barcă trasă de o lebădă, pentru a concura la mâna Elsei, Prințesa de Brabant. A cucerit-o, dar, spre a-i fi soț, a pus și el o condiție, și anume: ca prințesa să nu-l întrebe niciodată de nume sau obârșie. Prințesa acceptă, dar, din curiozitatea specific feminină, își încalcă promisiunea chiar în noaptea nunții. Lohengrin îi răspunde la întrebări, numai că, imediat, reapare lebăda care-l adusese și Lohengrin dispare la fel de miraculos cum venise.
Legenda a aprins imaginația multora. În Bavaria, Ludwig al II-lea avea să-i ridice unul din cele mai încântătoare monumente: Castelul de la Neuschwanstein - în nemțește Schwan înseamnă lebădă. Sensibil și cu imaginație, încă de copil Ludwig desena obsesiv această pasăre misterioasă despre care se spune că alungă bolile și răul. Când, pe la vreo treisprezece ani, ascultă pentru prima oară o operă a lui Wagner, se îndrăgostește de muzica lui, iar după ce aude "Lohengrin" nu va mai putea fi smuls din vrajă niciodată.
Se spune că Ludwig al II-lea s-ar fi sinucis, înnecându-se în lacul Starnberg. Eu una mă îndoiesc... Sunt aproape sigură că atunci când nu era nimeni în preajma regelui, la fel ca în legendă și la fel de misterios, lebăda a reapărut și l-a luat în barca în care se afla Lohengrin. Și poate și Wagner...
©
Abonați-vă la:
Postări (Atom)