vineri, 19 octombrie 2018

MESTEACĂNUL


Prinsese viață dintr-o sămânță
dusă de vânt la întâmplare,
în colțul grădinii dinspre stradă.
Nu ocupase locul altcuiva, acolo, în livadă.
Avea alături un liliac și un brad și trandafiri
ce-și întinseseră în voi rugurile pe un gard.


Prinsese viață dintr-o sămânță
dusă de vânt la întâmplare,
însă creștea văzând cu ochii
și răspândea în juru-i aer misterios,
de mare sărbătoare.
Prin crengile bătute în smaralde,
lumina se cernea purificată și cu reflexe colorate,
iar iarba-n juru-i strălucea, bătută în diamante.

Când vântul se strecura prin ramuri,
cu mormăieli ursuze,
el își șoptea iubirea prin mii și mii de frunze.

Îndrăgostit de ploaie, de păsări și de cânt,
înfipt acolo-n tină, spre ceruri aspirând,
își înălțase coroana deasupra multor case
de unde privea mândru, puțin copilăros,
la oamnenii, mărunți, ce-l admirau de jos.

Simțea prin vine o sevă grea de viață
când zeci de păsări, dis-de-dimineață,
adăpostite în vâlvătaia-i verde,
se întreceau să dea, spre faima lui, concerte.

Nu se făcuse prin nimic față de nimeni vinovat
și se credea de toată lumea iubit și admirat.

Au trecut anii! Era atât de sus
încât vedea pădurea la margine de sat.
Privea copacii, unii în alții înghesuiți,
cu un aer curios, de însingurat.

Adesea auzea venind dinspre pădure,
un zgomot ascuțit, cumva scrîșnit,
dar neștiind ce este un ferestră sau o secure
nu se simțea deloc neliniștit.

Era o zi de toamnă, la fel ca celelalte,
când sub coroana-i de aur s-au oprit
vreo zece oameni care din ochi l-au cântărit
și ramurile i-au legat cu frângii roz,
apoi au scos un fier ciudat,
cu dinții mari și foarte zgomotos.

Arsura lui în prima clipă doar l-a descumpănit.
Iar păsările...?
Unde zboară?
De ce îl părăsesc?
De ce l-au părăsit?

Și multă vreme a continuat,
prin rădăcină,
să hrănească,
într-o zădărnicie îngerească,
văzduhul,
unde duhul își căuta,
tot pipăindu-și rana,
trunchiul și corona.

 Din vol. Darul Domnului Borges,  Editura Brumar, 2010






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu