Crisula ȘTEFĂNESCU 

               

                                    Marian Raicu, poetul “sigilat în destin”

   

      Marian Raicu ne-a dăruit de curând două volume de poezii  pentru care ținem să-i mulțumim în mod deosebit. Nu l-am cunoscut personal, dar hazardul, deghizat în facebook, a făcut să ne întâlnim în acest spațiu virtual, care poate fi, după cum îl abordăm, darnic în bucurii sau supărător uneori. În cazul poetului Marian Raicu a fost benefic, o bucurie, pentru că  am devenit prieteni și prin postările noastre am ajuns să ne cunoaștem mai îndeaproape.

   Cele două volume pe care le-am primit în dar, suave în aparență - precum coperțile delicate ca niște cești chinezești- dintre care unul chiar poartă numele de “Suavul pelegrin”, iar cel de-al doilea  “Exilul interior”, nu sunt însă atât de suave cum ne-ar putea lăsa titlul, înșelător, cel puțin în cazul primului volum, să credem. 

   Poetul este un pelegrin, titlu care mi-a adus în minte un alt pelegrin, faimos, “Pătimașul pelerin” al lui Shakespeare, splendid transpus în românește de George Ciorănescu într-un volum ilustrat de Eugen Drăguțescu.  

    Dar ce este un pelegrin, fie el sauv sau nu? Pătimaș sau nu? Este un călător, un nomad, cineva care nu-și găsește locul nicăieri și colindă, colindă țări, colindă lumi și, în ultimă instanță,  își colindă propriul suflet încercând să se găsească, să afle acel ceva miraculos, care nu știm dacă există sau nu, dar care ar putea, eventual, să dea un sens vieții. 

  Călătoriile nu sunt însă ușoare niciodată și sunt îndeosebi pline de neprevăzut. Sunt o aventură, încărcată de surprize. Uneori poți descoperi cu totul alte lucruri decât cele în căutarea cărora ai plecat. 

   Acel ceva pe care îl caută poetul Marian Raicu, nu știu,  se pare că nu l-a găsit, pentru că multe din poeziile sunt elegii, exprimând sentimentele de  neliniște, de tristețe, uneori de durere profundă că lumea nu este așa cum și-a imaginat-o, așa cum ar dori-o. Motiv pentru care se retrage, se retrage în acel exil interior, care nu este un exil impus, la care de obicei ești obligat prin forța lucrurilor, ci unul pe care și-l alegi singur, atunci când lumea din jur devine de nesuportat. Îți alegi acest exil, interior, căutând în tine surse sau resurse de supraviețuire. Este ceea ce face Marian Raicu.  Poezia sa este una de meditație profundă asupra sensurilor vieții. Poetul “a devenit familiar cu interpretările filozofice cele mai înalte” după cum remarca Vintilă Horia. 

   Cele două volume, nu sunt singurele, nu este vorba de un debut, după cum ar putea crede cei care-i cunosc mai puțin opera. Marian Raicu a publicat mai multe cărți,  câteva în afara țării, și se bucură de referințe critice din partea unor nume prestigioase, dacă ar fi să-l numim din nou  numai pe Vintilă Horia, din care am citat mai înainte și potrivit căruia,  ca să-l citez o dat în plus: “Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat în destin, să ilustreze prin el însuși bucuriile și durerile existenței.”