Iubitule,

noaptea se încarcă de tainice tăceri.

Iarba foşneşte.

Un suspin de salamandră.

Pe ce poteci mai treci din când în când

să-ţi ies în cale

ca să-ţi simt pe umăr

mâna tandră?

           ACTORUL ȘI MAREA

Zărind zilele trecute un peisaj într-un album, mi-a venit în minte pe neașteptate miracolul unor zile de iarnă, cu ani și ani în urmă, pe când încă mai eram studentă și mă dusesem să văd o premieră undeva la un teatru de pe țărmul Mării Negre, unde fusese repartizat cel hărăzit mie de bunul Dumnezeu.

Dacă în timpul Facultății viitorii actori, încă studenți, erau priviți ca vedete de cei de la alte facultăți, la terminarea ei, oricât de pregătiți și înzestrați, erau aruncați, cu mici excepții, prin colțurile țării, în provincie, și, rapid deposedați de aura care-i înconjurase, devenind simpli oameni ai muncii. Ulterior, situația se mai ameliora, cât de cât, dar la început de carieră era cam albastră!

După repartiție, una din marile probleme pentru un actor era să-și găsească o locuință. Deși se construia enorm, dizlocați, rupți cu forța din locurile lor de baștină, mii și mii de țărani fuseseră mânați spre fabrici, în orașe, unde trebuiau adăpostiți cumva. Așa că se înălțau rapid blocuri confort doi sau trei în care erau înghesuiți, de-a valma cu familii cu tot, sau, dacă erau singuri, în vreo cameră prin căminele de nefamiliști. Intelectualii, în schimb, erau lăsați mai la coadă și se puteau socoti norocoși dacă prindeau un apartament, fie el și confort trei.

Ajuns la locul repartiției, proaspătul actor, cu o valiză în mână, s-a pomenit singur pe peronul gării, unde nu-l aștepta nimeni, și, neștiind încotro s-a apuce, a luat autobuzul și s-a dus, la teatru! Nici acolo nu-l aștepta nimeni! Cei din direcția teatrului păreau parcă surprinși că mai apăruse, cumva inoportun, cineva de care trebuiau să se îngrijească. S-au uitat unii la alții, l-au chemat și pe secretarul de partid, au dat din colț în colț, au mai dat și niște telefoane, după care s-a luat în sfârșit o hotărâre: să fie cazat, temporar, în teatru! Singura încăpere potrivită li s-a părut depozitul de recuzită, o hală imensă, unde, pe lângă fragmente vechi de decor, mai stăteau frumos stivuite și steagurile și panourile pentru demonstrațiile de 1 Mai și 23 de August.

Doi mașiniști au scos de după portretele cam prăfuite ale Tovarășului și Tovarășei o saltea și, de pe undeva, din spate decorurilor, un scaun Henric al III-lea și o masă Ludovic al XVI-lea pe care le-au pus în mijlocul halei. Și gata! Mai era loc de nazuri? Nu! Pentru că nu exista alternativă.

Ei, acum hai să fim drepți! Era o încropeală chiar luxoasă! Și dacă se plictisea, n-avea decât să se uite la fotografiile conducătorilor și la decoruri! Numai că improvizația asta, pe lângă multe alte lipsuri, mai avea două care nu puteau fi ignorate: n-avea nici bucătărie, nici baie!

Când l-am vizitat prima oară, problema cafelei de dimineață s-a rezolvat cu un reșou, iar o oarecare intimitate s-a realizat prin dotarea cu un paravan, care ne separa de decoruri și de pozele care ne priveau nemilos zi și noapte. Ca să te speli, însă, coborai o scară, traversai scena, urcai o scară, și, după ce mai mergeai o bucată, gata, ajungeai... La întoarcere era mai simplu: făceai drumul invers! Dacă era spectacol, o cam încurcai; trebuia să faci un ocol care te purta prin tot teatrul, exact ca la devierile drumurilor în lucru! Și cum nu puteai să treci în pijama, că doar erai în teatru, fiecare drum presupunea că trebuie să te îmbraci ca de oraș!

Noaptea nu era greu, era înfricoșător! Lumina albă, incertă, care se prelingea cu zgârcenie de la niște becuri ascunse în spatele unor grilaje de fier, puține și stinghere, favoriza apariția tuturor fantomelor teatrului, care se iubeau, se certau, se bârfeau, se fluierau, se împăcau, într-o muțenie atât de absolută că ți se ridica părul măciucă în cap! Traversarea scenei era chiar o aventură, o probă de curaj, dat fiind că hăul sălii de teatru, pustie și întunecată, se căsca spre tine ca gura enormă a unui polifem gata să te înghită pe nemestecate.

Acum să fim drepți și să recunoaștem însă că în viață există lucruri și mai rele și că orice rău, oricât ar fi el de rău, are și un sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul de față: după câteva luni, când s-a eliberat un loc la Căminul Actorilor, tânărului actor, care-și căpătase între timp și unele drepturi, i s-a repartizat o cameră. Nu mare, dar cu mult deasupra depozitului de recuzită, dat fiind că avea dependințe. Și mai era ceva: clădirea căminului, în formă de U, era așezată cu spatele la stradă, iar camera, în bucla interioară a acelui U, avea o fereastră care dădea spre marea cea mare, ceea ce-i conferea un oarecare farmec.

Noua locuință era destul de economicos mobilată. În afară de un pat de o persoană, că doar era singur, familia fiindu-i încă în capitală, mai avea un dulap de haine și cam atât! Nu tu perdele, nu tu covoare, nu tu lenjerie! Și între timp se și obișnuise prost, cu mobilele stil din hala decorurilor! Și cum, asemeni oricărui creator, simțea nevoia de frumos în jurul lui, a început să agonisească. La început, câteva cărămizi și vreo două scânduri din care a improvizat o bibliotecă unde și-a aranjat artistic cele 5-6 cărți achiziționate de când era în teatru, iar alături, radioul din copilărie, la care asculta noaptea târziu, când se întorcea de la teatru, Europa Liberă. Într-o cutie veche de ceai, spălată bine, pusese tutunul de pipă și, alături, cele două pipe și ele îndelung bibilite. Câteva scoici și câteva lemne, aduse de valuri și culese în timpul unor plimbări de-a lungul țărmului, completau fericit decorul artistic. După ce a luat sub semnătură, de la recuzită, și un scaun cu picioarele curbate și o masă așișderea, se putea declara mulțumit: camera se umpluse.

Inspirat de vizitelele făcute artiștilor care-și aveau atelierele undeva spre Mamaia și unde se întâlnea toată floarea cea vestită a boemei locale, pe fereastră și-a pictat o enormă icoană, direct pe geam, ceea ce dădea un aer oarecum insolit camerei. Cum fereastra era dublă, iar icoana pictată pe geamul interior, dacă îl deschideai, atunci, prin cel exterior, puteai să privești marea cât voiai. De auzit o auzeai oricum zi și noapte… Rolul icoanei pe sticlă era nu numai de a oferi camerei un pic de culoare, dar și de a ține loc de perdea și draperie, oprind privirile indiscrete.

În fiecare dimineață, de când venisem pentru premieră, marea mă trezea cu muzica valurilor. O auzeam și știam după cântecul ei în ce dispoziție se află. Cum mă dădeam jos din pat, primul lucrul pe care îl făceam era să alerg la geam, să-l deschid și s-o privesc, să verific… Mută de uimire vedeam cum își schimbă continuu, uneori imperceptibil, altădată de la o clipă la alta, forma, cântecul, culoarea. Uneori era albastră, de un albastru dens, întunecat, de cerneală, alteori, verzuie și transparentă, uneori ca un vârtej de spumă, alteori scoțând din adânc fuioare negre de fum care se îndreptau amenințătoare spre țărm, iar uneori molcomă, înșelătoare în blândețea ei simulată.

Într-o zi dimineață m-am trezit însă cu sentimentul acut că ceva nu este în ordine, într-o tăcere atât de absolută, de neverosimilă, că m-am speriat, întrebându-mă dacă nu cumva am surzit. Nu, se auzeau zgomotele casei. Altceva trebuie să fie? Dar ce?

M-am repezit la geam, am deschis fereastra pictată și am înmărmurit.

Marea dispăruse! Nu mai era! N-am mai zărit-o… Dispăruse! Dispăruse complet! Acolo unde ar fi trebuit să fie marea, era acum o dantelărie uriașă, transparentă, în ochiurile căreia fuseseră brodate scoici și pietre și chiar din loc în loc și câte un pește.

Sfidând parcă gravitația, dantela se înălța spre cerul plumburiu, care, alternând indiferența cu disprețul, privea spre marea ce, într-un efort colosal pornise spre el, acordându-și o șansă acolo unde nu exista niciuna!

Și, deși nu reușise să-l atingă, se ridicase totuși așa de sus!

Da, marea nu mai era! Înghețase! De unde până ieri fusese vie și fremătătoare, acum era moartă. Înghețase în valuri albe, dizolvându-și puhoaiele de apă într-o altă față, cea a nemișcării, a lucrului neînsuflețit, și o făcuse cu o grație năucitoare!

Era frumos, e adevărat, dar... înspăimântător! O priveam fascinată, ca pe un miracol, și nu-mi venea să cred. Era, ca orice miracol, neașteptat și irepetabil. Știam că un miracolul nu se repetă pentru că de aia-i miracol! Și mai știam că nu-i e dat oricui să-l trăiască. Dar în loc să mă bucure, liniștea aceea care se lăsase mie mi se părea cumplită, ca și cum orașul întreg, lumea toată înghețase și amuțise odată cu marea. Unde înainte fusese atâta neodihnă, atâta mișcare, atâta viață, acum totul încremenise, ca într-un coșmar, în vaste spații pustii, de dinainte de facerea lumii. Încremenite ca moartea. Moartea nu mișcă niciodată, ea doar vine. Aveam sub ochi ilustrarea acelui binecunoscut mit al iubirii dintre o pământeancă și o ființă celestă. Marea și Cerul. Marea voise să ajungă la Cer. Dar cum să ajungi la Cer fără să treci prin moarte? Nimeni nu poate ocoli una din verigile ei esențiale…

MARCEL CHIRNOAGĂ

 MARCEL CHIRNOAGĂ

Născut la 17 august 1930, Marcel Chirnoagă ar fi împlinit zilele acestea 90 de ani. N-a fost să fie.
Vă propun un scurt interviu, realizat cu mulți ani în urmă, mai precis, pe 25 iunie 1992, în studiourile Europei Libere din München.

             INTERVIU CU SCULPTORUL ȘI GRAFICIANUL MARCEL CHIRNOAGĂ

    Marcel Chirnoagă este binecunoscut și apreciat de iubitorii de artă pentru universul său fascinant. Puțini ar putea rămâne indiferenți la lumea ciudată, bântuită de neliniști și spaime, pe care a creat-o Marcel Chinoagă, o lume a măștilor, a oamenilor cu orbite goale, a cailor din care nu au mai rămas decât carcasele, de parcă monștrii istoriei le-ar fi mâncat sufletul și carnea.
     A fost marcat, ne-a spus, de povestea unui cal părăsit, la Istria, pentru care a suferit enorm; a fost atât de mișcat încât mereu și mereu revine în grafica și în sculptura sa la acest animal superb, pe care istoria și oamenii, nerecunoscători, l-au tratat de multe ori cu cruzime.
     Marcel Chirnoagă este unul dintre cei mai de seamă graficieni ai noștri, dar am avut ocazia să-i văd, într-o casă particulară, unde Marcel Chirnoagă ne-a luat pe Andi și pe mine în timpul unei vizite pe care i-am făcut-o când ne aflam în România, o operă de un cu totul alt caracter decât lucrările pentru care este cunoscut în țară și peste hotare. Este vorba de o pictură murală “Perseu și Andromeda”, de 6 metri înălțime și 7 lățime, absolut tulburătoare. Am stat minute lungi copleșiți de ceea ce vedeam și ne-am întrebat atunci dacă Marcel Chirnoagă nu ar fi putut fi un pictor la fel de mare pe cât este de mare ca grafician…
Interviul pe care vi-l ofer mi-a fost acordat cu gentilețe de Marcel Chirnoagă, care, în drum spre țară, după expozițiile pe care le avusese în Franța și Italia, s-a oprit pentru câteva zile la München.
   L-am găzduit atunci la noi și am stat îndelung de vorbă. Ne-a povestit despre debutul său, în presă, cu desene cu pescari din Deltă, la Contemporanul și apoi la Flacăra, am vorbit despre pasiunile și proiectele sale.
Marcel Chirnoagă a făcut matematica și i-a avut ca profesori pe Gheorghe Vrâncean, pe Grigore Moisil, pe Ion Barbu (Barbilian), ultimul, ne spune, cu o mare influență asupra sa.
După terminarea Facultății de matematică, în 1952, a lucrat o vreme, între 1952-1960, la Institutul meteorologic din București, de unde și-a dat demisia când a aflat că datorită dosarului de cadre urma să fie curând dat afară; în felul acesta, demisionând, scapă de încă o piesă la dosar. De-abia din acel moment, ne spune, se apucă serios de artă, destul de neîncrezător la început în forțele sale.
     Consideră ca cicluri reprezentative pentru creația sa, cele ma importante de până acum, Labirintul și Corabia Nebunilor.
Îl întreb dacă este membru al Uniunii Plastice. “Cum să nu? În 1953 te făceau membru al Uniunii numai dacă auzeau că ai pensule acasă!”
     În afară de grafică, Marcel Chirnoagă mai are o mare pasiune: istoria! Numai, că, în opinia sa, de la Caragiale încoace, și nu numai, “istoria se scrie după cum devine cazul! Asta e, istoria o scriu și au scris-o mereu învingătorii, așa că afli mai greu ce și cum a fost de-adevărat…“
În zilele când ne-a fost oaspete, am fost împreună la Alte și la Neue Pinakothek, la un spectacol al lui Silviu Purcărete, aflat în turneu la München, exact în aceeași perioadă, și l-am vizitat pe Alexander Zinoviev, pe care Marcel Chirnoagă îl prețuia foarte mult.
     Prin aprilie 1992, aflându-ne în atelierul său de lângă Piaţa Amzei, ne vorbea cu încântare despre cartea pe care tocmai o citea: Homo Sovieticus. Când i-am spus că Andi a tradus-o, Marcel Chirnoagă, care nu făcuse nicio legătură între Andi şi traducător, l-a îmbrăţişat, a luat o gravură şi i-a scris o dedicaţie: "Domnului Andi Ştefănescu, ca semn de admiraţie şi prietenie”. Ne-am bucurat mult că atunci când ne-a vizitat la München, în vara aceluiaşi an, i-am putut oferi și prilejul să-l întâlnească pe Alexander Zinoviev.
Pe data de 25 iunie 1992, i-am luat primul meu interviu în calitate de moderatoare a emisiunii Controverse-Confluențe Est-Vest.
Eram amândoi emoționați, Marcel Chirnoagă pentru că îi răsunau pașii”, cum mi-a spus, “pe culoarele Europei Libere”, un fel de sanctuar pentru ascultătorii postului de radio de la München, iar eu, pentru că începeam, în acea zi, un capitol nou în existența mea, trecând de la Institutul de cercetare al radioului direct în atenția publicului. Ne încurajam unul pe celălalt, dar la amândoi ne tremura vocea când am ajuns în studio. Apoi, după prima mea întrebare, ne-am relaxat.

                                                                                                 ***

Crisula Ștefănescu: Domnule Marcel Chirnoagă cu ce impresii vă întoarceți acasă după expozițiile din Franța și Italia și în urma confruntării cu ultimele evoluții în arta contemporană?

Marcel Chirnoagă: Îmi mărturisesc lipsa de sensibilitate pentru curentele din arta contemporană intitulate generic post-avangardă. Am văzut și post-impresioniști, și post expresioniști, și post-cubiști, dar nu mi s-au părut manifestări importante, ci epigonice. M-a șocat lipsa de semnificații, de profesionalism, de inventivitate, combinate cu efortul absurd de căutare a originalității de șoc, cu orice preț. Mă recunosc retrograd.

C.Ș. Mă îndoiesc foarte tare că ați fi retrograd… Ce voiam să vă întreb… Cum vedeți artele plastice românești și care ar fi șansele noastre de reintegrare în circuitul de valori? Mai precis, întrebarea mea se referă la două aspecte distincte: pe de o parte, calitatea artei românești, iar pe de altă parte, care ar fi mijloacele prin care ar putea fi impusă.

M.C. Am o impresie bună despre arta românească în genere și o părere superlativă despre unii colegi artiști români, pictori, sculptori și graficieni. Cred că orientarea artei românești, dezvoltarea ei în anii grei de dictatură, a reprezentat un efort care a conservat o spiritualitate specifică și care dă viață unei minunate forme de expresie. Și, ca să răspund la prima parte a întrebării, cred că arta românească ar putea să fie prezentată în cultura lumii, nu numai în cultura europeană, ca un eveniment important. Cultura românească, în ansamblul ei, este, din păcate, puțin cunoscută în lume. Arta românească, de la minunile mănăstirilor moldovenești, cu arhitectura și picturile lor, până la arta contemporană, pictură, sculptură, grafică, ceramică, tapiserie, nu a fost și nu este, cu mici excepții, cunoscută.
Spiritualitatea nației - trebuie s-o spunem- nu a interesat și nu-i interesează în continuare pe politicieni. Din cauza aceasta nu suntem noi, românii, prezentați ca făcând parte din Europa. Până când puterea de stat nu va înțelege că spiritualitatea românească, creativitatea specifică a poporului nostru, este o forță cu care să-și afirme existența în lume, nu vom putea fi recunoscuți, nu vom exista decât ca personalități individuale, izolate, răzlețe, nesemnificative.

C.Ș. Care sunt planurile artistului Marcel Chirnoagă?

M.C. În general, am planuri de desfășurare pe mai mulți ani. Douăzeci! Treizeci!

C.Ș. Mi se pare grozav. Ni le împărtășiți și nouă?

M.C. În primul rând aș vrea să pictez peretele exterior al Casei Pipaș.

C. Ș. Ați putea detalia puțin pentru ascultătorii noștri? Ce este Casa Pipaș?

M.C. Este casa-muzeu a doi oameni extraordinari- Maria și Nicolae Pipaș, doi învățători din satul Tisa, care de-a lungul întregii vieți au adunat și încă mai colecționează, obiecte de artă populară, dar nu numai. Pe oricine are ocazia să ajungă pe acolo, îl sfătuiesc să treacă și prin satul Tisa. N-o să-i pară rău.

C.Ș. Minunat! Alte planuri?

M.C. Vreau să ilustrez Apocalipsa lui Ioan, Judecata de Apoi, cavalerii, fiarele, vreau să fac sculpturi, sculpturi din fier, zoomorfe, cai, balauri. Aș vrea să fac un fel de compendiu al stărilor mele sufletești.

C.Ș. Cum s-ar defini artistul Marcel Chirnoagă?

M.C. Îmi este destul de greu să mă definesc ca artist pentru că, nestudiind artele plastice în mod organizat, fiind un autodidact, nu mă încadrez în curentele general recunoscute ale artei europene.

C. Ș. Și atunci?

M.C. Eu consider arta pe care o fac un sistem de exprimare, o gramatică particulară, un limbaj, care trebuie să fie ascultat și înțeles de public, ca muzica, literatura, arhitectura. Folosesc limbajul tradițional, cu anatomie, perspectivă, dar cu semnificație dincolo de imagini.

C.Ș. Cum v-ați caracteriza totuși?

M.C. M-aș caracteriza ca realist fantastic, diferit de suprarealism. Imaginile pe care le fac, le fac să dau chip răului. Răul, pentru ca să fie recognoscibil, trebuie să aibă chip, altfel este o abstracțiune. Și le fac pentru ca lumea să-l recunoască și să-l respingă, să-l refuze.
Cred că și gravurile și sculpturile mele cu sperietori, cu monștri, cu demoni, sunt apotropaice, îndepărtează spiritele rele de sufletul omului.
Imaginile mele au semnificații simbolice și elementele lor constituie metafore plastice. Corpuri umane, animale, monstri, demoni, mișcări de spațiu, arhitecturi realiste sau fantastice, toate au semnificații se pot citi și interpreta. Vreau să sugerez stări sufletești prin imagini care să fie mai puternice decât cuvintele.

C.Ș. Sunteți un moralist?

M.C. Probabil că sunt și moralist și simbolist.

C.Ș. În ceea ce-l privește pe artistul Marcel Chirnoagă aș remarca onestitatea sa, respectul adânc pentru profesionalism, pledoaria pentru perfecțiune în creație, pentru ca arta să trăiască prin valențe estetice, pentru ca obiectul de artă să-și păstreze valoarea expresivă.
Am vrea să-i mulțumim graficianului și sculptorului Marcel Chirnoagă pentru amabilitatea de a răspunde învitației noastre și să-l rugăm, dacă mai arte ocazia să ajungă la München, poate chiar cu o expoziție, să ne viziteze din nou.

M.C. Și eu vă mulțumesc că mi-ați dat ocazia să vorbesc la postul de radio Europa Liberă.

În vizită la Armand Gurian

Armand Gurian, Crisula Stefanescu, Ioana Bernard, Lili Gurian. 
 San Diego, 1999