MARCEL CHIRNOAGĂ
Născut la 17 august 1930, Marcel Chirnoagă ar fi împlinit zilele acestea 90 de ani. N-a fost să fie.
Vă propun un scurt interviu, realizat cu mulți ani în urmă, mai precis, pe 25 iunie 1992, în studiourile Europei Libere din München.
INTERVIU CU SCULPTORUL ȘI GRAFICIANUL MARCEL CHIRNOAGĂ
Marcel Chirnoagă este binecunoscut și apreciat de iubitorii de artă pentru universul său fascinant. Puțini ar putea rămâne indiferenți la lumea ciudată, bântuită de neliniști și spaime, pe care a creat-o Marcel Chinoagă, o lume a măștilor, a oamenilor cu orbite goale, a cailor din care nu au mai rămas decât carcasele, de parcă monștrii istoriei le-ar fi mâncat sufletul și carnea.
A fost marcat, ne-a spus, de povestea unui cal părăsit, la Istria, pentru care a suferit enorm; a fost atât de mișcat încât mereu și mereu revine în grafica și în sculptura sa la acest animal superb, pe care istoria și oamenii, nerecunoscători, l-au tratat de multe ori cu cruzime.
Marcel Chirnoagă este unul dintre cei mai de seamă graficieni ai noștri, dar am avut ocazia să-i văd, într-o casă particulară, unde Marcel Chirnoagă ne-a luat pe Andi și pe mine în timpul unei vizite pe care i-am făcut-o când ne aflam în România, o operă de un cu totul alt caracter decât lucrările pentru care este cunoscut în țară și peste hotare. Este vorba de o pictură murală “Perseu și Andromeda”, de 6 metri înălțime și 7 lățime, absolut tulburătoare. Am stat minute lungi copleșiți de ceea ce vedeam și ne-am întrebat atunci dacă Marcel Chirnoagă nu ar fi putut fi un pictor la fel de mare pe cât este de mare ca grafician…
Interviul pe care vi-l ofer mi-a fost acordat cu gentilețe de Marcel Chirnoagă, care, în drum spre țară, după expozițiile pe care le avusese în Franța și Italia, s-a oprit pentru câteva zile la München.
L-am găzduit atunci la noi și am stat îndelung de vorbă. Ne-a povestit despre debutul său, în presă, cu desene cu pescari din Deltă, la Contemporanul și apoi la Flacăra, am vorbit despre pasiunile și proiectele sale.
Marcel Chirnoagă a făcut matematica și i-a avut ca profesori pe Gheorghe Vrâncean, pe Grigore Moisil, pe Ion Barbu (Barbilian), ultimul, ne spune, cu o mare influență asupra sa.
După terminarea Facultății de matematică, în 1952, a lucrat o vreme, între 1952-1960, la Institutul meteorologic din București, de unde și-a dat demisia când a aflat că datorită dosarului de cadre urma să fie curând dat afară; în felul acesta, demisionând, scapă de încă o piesă la dosar. De-abia din acel moment, ne spune, se apucă serios de artă, destul de neîncrezător la început în forțele sale.
Consideră ca cicluri reprezentative pentru creația sa, cele ma importante de până acum, Labirintul și Corabia Nebunilor.
Îl întreb dacă este membru al Uniunii Plastice. “Cum să nu? În 1953 te făceau membru al Uniunii numai dacă auzeau că ai pensule acasă!”
În afară de grafică, Marcel Chirnoagă mai are o mare pasiune: istoria! Numai, că, în opinia sa, de la Caragiale încoace, și nu numai, “istoria se scrie după cum devine cazul! Asta e, istoria o scriu și au scris-o mereu învingătorii, așa că afli mai greu ce și cum a fost de-adevărat…“
În zilele când ne-a fost oaspete, am fost împreună la Alte și la Neue Pinakothek, la un spectacol al lui Silviu Purcărete, aflat în turneu la München, exact în aceeași perioadă, și l-am vizitat pe Alexander Zinoviev, pe care Marcel Chirnoagă îl prețuia foarte mult.
Prin aprilie 1992, aflându-ne în atelierul său de lângă Piaţa Amzei, ne vorbea cu încântare despre cartea pe care tocmai o citea: Homo Sovieticus. Când i-am spus că Andi a tradus-o, Marcel Chirnoagă, care nu făcuse nicio legătură între Andi şi traducător, l-a îmbrăţişat, a luat o gravură şi i-a scris o dedicaţie: "Domnului Andi Ştefănescu, ca semn de admiraţie şi prietenie”. Ne-am bucurat mult că atunci când ne-a vizitat la München, în vara aceluiaşi an, i-am putut oferi și prilejul să-l întâlnească pe Alexander Zinoviev.
Pe data de 25 iunie 1992, i-am luat primul meu interviu în calitate de moderatoare a emisiunii Controverse-Confluențe Est-Vest.
Eram amândoi emoționați, Marcel Chirnoagă pentru că îi răsunau pașii”, cum mi-a spus, “pe culoarele Europei Libere”, un fel de sanctuar pentru ascultătorii postului de radio de la München, iar eu, pentru că începeam, în acea zi, un capitol nou în existența mea, trecând de la Institutul de cercetare al radioului direct în atenția publicului. Ne încurajam unul pe celălalt, dar la amândoi ne tremura vocea când am ajuns în studio. Apoi, după prima mea întrebare, ne-am relaxat.
***
Crisula Ștefănescu: Domnule Marcel Chirnoagă cu ce impresii vă întoarceți acasă după expozițiile din Franța și Italia și în urma confruntării cu ultimele evoluții în arta contemporană?
Marcel Chirnoagă: Îmi mărturisesc lipsa de sensibilitate pentru curentele din arta contemporană intitulate generic post-avangardă. Am văzut și post-impresioniști, și post expresioniști, și post-cubiști, dar nu mi s-au părut manifestări importante, ci epigonice. M-a șocat lipsa de semnificații, de profesionalism, de inventivitate, combinate cu efortul absurd de căutare a originalității de șoc, cu orice preț. Mă recunosc retrograd.
C.Ș. Mă îndoiesc foarte tare că ați fi retrograd… Ce voiam să vă întreb… Cum vedeți artele plastice românești și care ar fi șansele noastre de reintegrare în circuitul de valori? Mai precis, întrebarea mea se referă la două aspecte distincte: pe de o parte, calitatea artei românești, iar pe de altă parte, care ar fi mijloacele prin care ar putea fi impusă.
M.C. Am o impresie bună despre arta românească în genere și o părere superlativă despre unii colegi artiști români, pictori, sculptori și graficieni. Cred că orientarea artei românești, dezvoltarea ei în anii grei de dictatură, a reprezentat un efort care a conservat o spiritualitate specifică și care dă viață unei minunate forme de expresie. Și, ca să răspund la prima parte a întrebării, cred că arta românească ar putea să fie prezentată în cultura lumii, nu numai în cultura europeană, ca un eveniment important. Cultura românească, în ansamblul ei, este, din păcate, puțin cunoscută în lume. Arta românească, de la minunile mănăstirilor moldovenești, cu arhitectura și picturile lor, până la arta contemporană, pictură, sculptură, grafică, ceramică, tapiserie, nu a fost și nu este, cu mici excepții, cunoscută.
Spiritualitatea nației - trebuie s-o spunem- nu a interesat și nu-i interesează în continuare pe politicieni. Din cauza aceasta nu suntem noi, românii, prezentați ca făcând parte din Europa. Până când puterea de stat nu va înțelege că spiritualitatea românească, creativitatea specifică a poporului nostru, este o forță cu care să-și afirme existența în lume, nu vom putea fi recunoscuți, nu vom exista decât ca personalități individuale, izolate, răzlețe, nesemnificative.
C.Ș. Care sunt planurile artistului Marcel Chirnoagă?
M.C. În general, am planuri de desfășurare pe mai mulți ani. Douăzeci! Treizeci!
C.Ș. Mi se pare grozav. Ni le împărtășiți și nouă?
M.C. În primul rând aș vrea să pictez peretele exterior al Casei Pipaș.
C. Ș. Ați putea detalia puțin pentru ascultătorii noștri? Ce este Casa Pipaș?
M.C. Este casa-muzeu a doi oameni extraordinari- Maria și Nicolae Pipaș, doi învățători din satul Tisa, care de-a lungul întregii vieți au adunat și încă mai colecționează, obiecte de artă populară, dar nu numai. Pe oricine are ocazia să ajungă pe acolo, îl sfătuiesc să treacă și prin satul Tisa. N-o să-i pară rău.
C.Ș. Minunat! Alte planuri?
M.C. Vreau să ilustrez Apocalipsa lui Ioan, Judecata de Apoi, cavalerii, fiarele, vreau să fac sculpturi, sculpturi din fier, zoomorfe, cai, balauri. Aș vrea să fac un fel de compendiu al stărilor mele sufletești.
C.Ș. Cum s-ar defini artistul Marcel Chirnoagă?
M.C. Îmi este destul de greu să mă definesc ca artist pentru că, nestudiind artele plastice în mod organizat, fiind un autodidact, nu mă încadrez în curentele general recunoscute ale artei europene.
C. Ș. Și atunci?
M.C. Eu consider arta pe care o fac un sistem de exprimare, o gramatică particulară, un limbaj, care trebuie să fie ascultat și înțeles de public, ca muzica, literatura, arhitectura. Folosesc limbajul tradițional, cu anatomie, perspectivă, dar cu semnificație dincolo de imagini.
C.Ș. Cum v-ați caracteriza totuși?
M.C. M-aș caracteriza ca realist fantastic, diferit de suprarealism. Imaginile pe care le fac, le fac să dau chip răului. Răul, pentru ca să fie recognoscibil, trebuie să aibă chip, altfel este o abstracțiune. Și le fac pentru ca lumea să-l recunoască și să-l respingă, să-l refuze.
Cred că și gravurile și sculpturile mele cu sperietori, cu monștri, cu demoni, sunt apotropaice, îndepărtează spiritele rele de sufletul omului.
Imaginile mele au semnificații simbolice și elementele lor constituie metafore plastice. Corpuri umane, animale, monstri, demoni, mișcări de spațiu, arhitecturi realiste sau fantastice, toate au semnificații se pot citi și interpreta. Vreau să sugerez stări sufletești prin imagini care să fie mai puternice decât cuvintele.
C.Ș. Sunteți un moralist?
M.C. Probabil că sunt și moralist și simbolist.
C.Ș. În ceea ce-l privește pe artistul Marcel Chirnoagă aș remarca onestitatea sa, respectul adânc pentru profesionalism, pledoaria pentru perfecțiune în creație, pentru ca arta să trăiască prin valențe estetice, pentru ca obiectul de artă să-și păstreze valoarea expresivă.
Am vrea să-i mulțumim graficianului și sculptorului Marcel Chirnoagă pentru amabilitatea de a răspunde învitației noastre și să-l rugăm, dacă mai arte ocazia să ajungă la München, poate chiar cu o expoziție, să ne viziteze din nou.
M.C. Și eu vă mulțumesc că mi-ați dat ocazia să vorbesc la postul de radio Europa Liberă.
