Iubitule,

noaptea se încarcă de tainice tăceri.

Iarba foşneşte.

Un suspin de salamandră.

Pe ce poteci mai treci din când în când

să-ţi ies în cale

ca să-ţi simt pe umăr

mâna tandră?

           ACTORUL ȘI MAREA

Zărind zilele trecute un peisaj într-un album, mi-a venit în minte pe neașteptate miracolul unor zile de iarnă, cu ani și ani în urmă, pe când încă mai eram studentă și mă dusesem să văd o premieră undeva la un teatru de pe țărmul Mării Negre, unde fusese repartizat cel hărăzit mie de bunul Dumnezeu.

Dacă în timpul Facultății viitorii actori, încă studenți, erau priviți ca vedete de cei de la alte facultăți, la terminarea ei, oricât de pregătiți și înzestrați, erau aruncați, cu mici excepții, prin colțurile țării, în provincie, și, rapid deposedați de aura care-i înconjurase, devenind simpli oameni ai muncii. Ulterior, situația se mai ameliora, cât de cât, dar la început de carieră era cam albastră!

După repartiție, una din marile probleme pentru un actor era să-și găsească o locuință. Deși se construia enorm, dizlocați, rupți cu forța din locurile lor de baștină, mii și mii de țărani fuseseră mânați spre fabrici, în orașe, unde trebuiau adăpostiți cumva. Așa că se înălțau rapid blocuri confort doi sau trei în care erau înghesuiți, de-a valma cu familii cu tot, sau, dacă erau singuri, în vreo cameră prin căminele de nefamiliști. Intelectualii, în schimb, erau lăsați mai la coadă și se puteau socoti norocoși dacă prindeau un apartament, fie el și confort trei.

Ajuns la locul repartiției, proaspătul actor, cu o valiză în mână, s-a pomenit singur pe peronul gării, unde nu-l aștepta nimeni, și, neștiind încotro s-a apuce, a luat autobuzul și s-a dus, la teatru! Nici acolo nu-l aștepta nimeni! Cei din direcția teatrului păreau parcă surprinși că mai apăruse, cumva inoportun, cineva de care trebuiau să se îngrijească. S-au uitat unii la alții, l-au chemat și pe secretarul de partid, au dat din colț în colț, au mai dat și niște telefoane, după care s-a luat în sfârșit o hotărâre: să fie cazat, temporar, în teatru! Singura încăpere potrivită li s-a părut depozitul de recuzită, o hală imensă, unde, pe lângă fragmente vechi de decor, mai stăteau frumos stivuite și steagurile și panourile pentru demonstrațiile de 1 Mai și 23 de August.

Doi mașiniști au scos de după portretele cam prăfuite ale Tovarășului și Tovarășei o saltea și, de pe undeva, din spate decorurilor, un scaun Henric al III-lea și o masă Ludovic al XVI-lea pe care le-au pus în mijlocul halei. Și gata! Mai era loc de nazuri? Nu! Pentru că nu exista alternativă.

Ei, acum hai să fim drepți! Era o încropeală chiar luxoasă! Și dacă se plictisea, n-avea decât să se uite la fotografiile conducătorilor și la decoruri! Numai că improvizația asta, pe lângă multe alte lipsuri, mai avea două care nu puteau fi ignorate: n-avea nici bucătărie, nici baie!

Când l-am vizitat prima oară, problema cafelei de dimineață s-a rezolvat cu un reșou, iar o oarecare intimitate s-a realizat prin dotarea cu un paravan, care ne separa de decoruri și de pozele care ne priveau nemilos zi și noapte. Ca să te speli, însă, coborai o scară, traversai scena, urcai o scară, și, după ce mai mergeai o bucată, gata, ajungeai... La întoarcere era mai simplu: făceai drumul invers! Dacă era spectacol, o cam încurcai; trebuia să faci un ocol care te purta prin tot teatrul, exact ca la devierile drumurilor în lucru! Și cum nu puteai să treci în pijama, că doar erai în teatru, fiecare drum presupunea că trebuie să te îmbraci ca de oraș!

Noaptea nu era greu, era înfricoșător! Lumina albă, incertă, care se prelingea cu zgârcenie de la niște becuri ascunse în spatele unor grilaje de fier, puține și stinghere, favoriza apariția tuturor fantomelor teatrului, care se iubeau, se certau, se bârfeau, se fluierau, se împăcau, într-o muțenie atât de absolută că ți se ridica părul măciucă în cap! Traversarea scenei era chiar o aventură, o probă de curaj, dat fiind că hăul sălii de teatru, pustie și întunecată, se căsca spre tine ca gura enormă a unui polifem gata să te înghită pe nemestecate.

Acum să fim drepți și să recunoaștem însă că în viață există lucruri și mai rele și că orice rău, oricât ar fi el de rău, are și un sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul de față: după câteva luni, când s-a eliberat un loc la Căminul Actorilor, tânărului actor, care-și căpătase între timp și unele drepturi, i s-a repartizat o cameră. Nu mare, dar cu mult deasupra depozitului de recuzită, dat fiind că avea dependințe. Și mai era ceva: clădirea căminului, în formă de U, era așezată cu spatele la stradă, iar camera, în bucla interioară a acelui U, avea o fereastră care dădea spre marea cea mare, ceea ce-i conferea un oarecare farmec.

Noua locuință era destul de economicos mobilată. În afară de un pat de o persoană, că doar era singur, familia fiindu-i încă în capitală, mai avea un dulap de haine și cam atât! Nu tu perdele, nu tu covoare, nu tu lenjerie! Și între timp se și obișnuise prost, cu mobilele stil din hala decorurilor! Și cum, asemeni oricărui creator, simțea nevoia de frumos în jurul lui, a început să agonisească. La început, câteva cărămizi și vreo două scânduri din care a improvizat o bibliotecă unde și-a aranjat artistic cele 5-6 cărți achiziționate de când era în teatru, iar alături, radioul din copilărie, la care asculta noaptea târziu, când se întorcea de la teatru, Europa Liberă. Într-o cutie veche de ceai, spălată bine, pusese tutunul de pipă și, alături, cele două pipe și ele îndelung bibilite. Câteva scoici și câteva lemne, aduse de valuri și culese în timpul unor plimbări de-a lungul țărmului, completau fericit decorul artistic. După ce a luat sub semnătură, de la recuzită, și un scaun cu picioarele curbate și o masă așișderea, se putea declara mulțumit: camera se umpluse.

Inspirat de vizitelele făcute artiștilor care-și aveau atelierele undeva spre Mamaia și unde se întâlnea toată floarea cea vestită a boemei locale, pe fereastră și-a pictat o enormă icoană, direct pe geam, ceea ce dădea un aer oarecum insolit camerei. Cum fereastra era dublă, iar icoana pictată pe geamul interior, dacă îl deschideai, atunci, prin cel exterior, puteai să privești marea cât voiai. De auzit o auzeai oricum zi și noapte… Rolul icoanei pe sticlă era nu numai de a oferi camerei un pic de culoare, dar și de a ține loc de perdea și draperie, oprind privirile indiscrete.

În fiecare dimineață, de când venisem pentru premieră, marea mă trezea cu muzica valurilor. O auzeam și știam după cântecul ei în ce dispoziție se află. Cum mă dădeam jos din pat, primul lucrul pe care îl făceam era să alerg la geam, să-l deschid și s-o privesc, să verific… Mută de uimire vedeam cum își schimbă continuu, uneori imperceptibil, altădată de la o clipă la alta, forma, cântecul, culoarea. Uneori era albastră, de un albastru dens, întunecat, de cerneală, alteori, verzuie și transparentă, uneori ca un vârtej de spumă, alteori scoțând din adânc fuioare negre de fum care se îndreptau amenințătoare spre țărm, iar uneori molcomă, înșelătoare în blândețea ei simulată.

Într-o zi dimineață m-am trezit însă cu sentimentul acut că ceva nu este în ordine, într-o tăcere atât de absolută, de neverosimilă, că m-am speriat, întrebându-mă dacă nu cumva am surzit. Nu, se auzeau zgomotele casei. Altceva trebuie să fie? Dar ce?

M-am repezit la geam, am deschis fereastra pictată și am înmărmurit.

Marea dispăruse! Nu mai era! N-am mai zărit-o… Dispăruse! Dispăruse complet! Acolo unde ar fi trebuit să fie marea, era acum o dantelărie uriașă, transparentă, în ochiurile căreia fuseseră brodate scoici și pietre și chiar din loc în loc și câte un pește.

Sfidând parcă gravitația, dantela se înălța spre cerul plumburiu, care, alternând indiferența cu disprețul, privea spre marea ce, într-un efort colosal pornise spre el, acordându-și o șansă acolo unde nu exista niciuna!

Și, deși nu reușise să-l atingă, se ridicase totuși așa de sus!

Da, marea nu mai era! Înghețase! De unde până ieri fusese vie și fremătătoare, acum era moartă. Înghețase în valuri albe, dizolvându-și puhoaiele de apă într-o altă față, cea a nemișcării, a lucrului neînsuflețit, și o făcuse cu o grație năucitoare!

Era frumos, e adevărat, dar... înspăimântător! O priveam fascinată, ca pe un miracol, și nu-mi venea să cred. Era, ca orice miracol, neașteptat și irepetabil. Știam că un miracolul nu se repetă pentru că de aia-i miracol! Și mai știam că nu-i e dat oricui să-l trăiască. Dar în loc să mă bucure, liniștea aceea care se lăsase mie mi se părea cumplită, ca și cum orașul întreg, lumea toată înghețase și amuțise odată cu marea. Unde înainte fusese atâta neodihnă, atâta mișcare, atâta viață, acum totul încremenise, ca într-un coșmar, în vaste spații pustii, de dinainte de facerea lumii. Încremenite ca moartea. Moartea nu mișcă niciodată, ea doar vine. Aveam sub ochi ilustrarea acelui binecunoscut mit al iubirii dintre o pământeancă și o ființă celestă. Marea și Cerul. Marea voise să ajungă la Cer. Dar cum să ajungi la Cer fără să treci prin moarte? Nimeni nu poate ocoli una din verigile ei esențiale…