Prin mai multe aranjamente și o relație sus-pusă am reușit să obținem cu chirie un apartament confort doi, așa că atunci când m-am prezentat în urma repartiției la locul de muncă, undeva la malul mării, aveam și cheia în buzunar. Una dintre cele mai mari realizări materiale în România comunistă.
Fericită, aproape sărind într-un picior de bucurie, am urcat scările la etajul trei, am deschis ușa și am intrat în holul de lățimea ușii, nici mai mare, nici mai mic. În stânga, bucătăria, apoi baia, fiecare cam de un metru treizeci pe doi, din care ingenioșii arhitecți mai furaseră niște centimetri și obținuseră între ele, pe hol, o debara pentru umbrele, paltoane și șoșoni. Vis-a-vis de intrare era o încăpere, pe care aceiași arhitecți stăpâniți de demonul economiei o tăiaseră printr-un glasvand: vreo două treimi, sufrageria și o treime, dormitorul. Ușorul sentiment de claustrofobie se diminua dacă nu închideai ușile și lăsai deschisă și ușa dinspre balconul cam cât o cușcă de leu. În mod uimitor, apartamentul avea parchet, parchet adevărat, de stejar, care-i dădea o falsă eleganță.
Patul a intrat perfect pe lățimea dormitorului, într-o nișă creată ad-hoc, iar dulapul de haine, plasat pe peretele opus a umplut dormitorul până la refuz. În sufragerie, biblioteca a ocupat un perete, iar canapeaua cu fotolii, al doilea perete și mijlocul camerei. Ciopârțit de ușile dormitorului, al treilea perete era de nefolosit, iar pe ultimul erau ușa și geamul de la balcon, sub care înghesuisem televizorul.
În baie, sub chiuvetă, am îndesat o mașină de spălat în miniatură. Bucătăria, după îngustimea de vreo 40 de centimetri, furați de debaraua din hol, avea pe dreapta vestita chiuvetă de fontă, o masă cu două scaune sub ea, deși noi eram trei, deasupra mesei, țintuit în perete, un dulap pentru oale, tigăi, crătiți și farfurii, iar lângă geam, aragazul. Ingenioșii arhitecți uitaseră complet de frigider! Am trecut din nou apartamentul în revistă. Iarna, am fi putut pune la rece câte ceva pe balcon într-un dulăpior. Dar vara, la mare, când mâncarea se strică în câteva ore? Am făcut toate calculele posibile. Să renunțăm la dulapul de haine și să punem frigiderul în dormitor lângă pat, ascultându-l cum vâjâie zi și noapte? Bun, dar unde să punem hainele?
Părea o problemă fără soluție, până când o prietenă mi-a spus că cineva are de vânzare un frigider adus din străinătate. Mic! Cât de mic? Foarte mic! Am alergat într-un suflet, nu cumva să se dea, și când am intrat nu mi-am putut crede ochilor. O bijuterie! Ca un cub, de culoarea untului și cu mânerul argintiu n-avea mai mult de juma de metru pe juma de metru și așa de elegant că puteai să-l pui și-n salon! Fără să mă mai tocmesc, am plătit prețul cam piperat, am chemat un taxi și mândră foc, ca și cum aș fi câștigat milionul la loz în plic, am ajuns cu el în apartament. Aici s-a întâmplat o minune, cubul cu pretenții de frigider, intra perfect, dar perfect, sub chiuveta de fontă, iar înăuntru, o sticlă de lapte, un borcanel de iaurt, un pachețel de unt, o sticlă de apă minerală și două beri. Puteam chiar înghesui o crăticioară cu un rest de mâncare. Eram ca niște belferi! Trai neneacă! Meritase toți banii.
Numai că... prin nu știu ce proces, frigiderul a trezit mari suspiciuni copilei noastre. A doua zi după achiziționarea acestei minuni de frigider, am coborât întocmai ca în cântecul "Violeta duce găleata la gunoi" să arunc la pubelă o pungă, iar copila, în pijama, a rămas singură ascultând melodia preferată la un radio în formă de bufniță, adus din Germania, care mă costase și și el cam jumătate de salariu și la care încă mai plăteam rate. Nu ajunsesem nici pe la etajul întâi, când am auzit un urlet fioros, care venea nu din altă parte, ci chiar din ușa apartamentului nostru. Înspăimântată, am urcat câte două-trei trepte odată și am găsit copila cu lacrimi cât niște perle de la gâtul milionarelor, scuturându-se de plâns.
- Ce este? Ce ai? Ce s-a întâmplat?
Am ridicat-o în brațe și, printre lacrimi și suspine, a putut cu greu să articuleze:
- Lupu'!
- Ce lup? Care lup?
- Lupu' din frigider!
Am început să râd.
- Nu e nici un lup în frigider!
- Ba da!
Și plânsul s-a întețit, intensificat de neîncrederea mea.
- Nu este! Uite, hai să-l căutăm amândouă și o să vezi că nu e.
Am intrat cu ea în bucătărie, am deschis ușa frigiderului și ne-am uitat cu atenție.
- Vezi tu vreun lup?
- S-a ascuns în sticla cu lapte!
- Hai să punem laptele într-o cană și o să vezi că nu e.
Am golit laptele, am mai controlat o dată.
- Nu e, a fost de acord și copila.
- Bine, acum pot să duc punga?
- Da!
- Ai văzut că nu e nici un lup?
- Da!
Am înșfăcat punga și de data asta am ajuns până la intrarea în bloc, după care totul s-a repetat identic, numai că lupul se ascunsese în borcanul de iaurt!
Nici o încercare de a o convinge nu a dat roade. Am acoperit frigiderul cu un prosop, ca o husă, am căutat un lacăt prin casă și cu un lăcățel de valiză și un lanț de gât, l-am închis pe lup în frgider! Nimic! În cele din urmă, am încuiat ușa de la bucătărie și pe lup cu frigider cu tot. Copila nu a mai intrat în bucătărie, de acum mânca pe un set de măsuțe dăruit de buna noastră prietenă Minodora. Nu mai știam ce să facem să scăpăm de acest blestemat de lup, cum să-l scoatem din frigider și din casă. De câte ori deschidem frigiderul, urmau niște urlete care le acopereau pe cele ale unui lup la lună. Frigiderul devenea de nefolosit și ne gândeam cu spaimă dacă nu vom fi nevoiți să renunțăm la el
Într-o zi, uitându-mă pe geam, am zărit o doamnă care plimba o javră de cățel, nu mai mare decât o pisică. Am sărit în pantofi și am alergat în stradă s-o prind din urmă. I-am povestit toată tărășenia, doamna a râs și s-a arătat de acord. Am cumpărat 50 de grame de parizer și am urcat scările împreună. Nu eram sigură că trucul va funcționa, dar trebuia încercat. După ce m-am asigurat că ușa spre sufragerie era închisă, am luat cățelul și l-am băgat în bucătărie, am deschis ușa de la frigider și în fața ei am pus salamul și cățelul, după care am năvălit în sufragerie, strigând: "Lupu', lupu' a ieșit din frigider!" Tatăl cu copila în brațe au venit în hol și din ușa bucătăriei au aruncat o privire fiorosului lup care în fața frigiderului își mânca liniștit salamul dând din coadiță. În clipa aceea a sunat la ușă ... nici mai mult nici mai puțin decât Zâna Pădurii, care, după ce s-a recomandat, ne-a spuse că venise să-și ia lupul furișat în frigiderul nostru!
Nici azi nu pot să uit expresia de fericire de pe chipul copilei, când Lupu' împreună cu Zâna Pădurii au ieșit pe ușă. Ulterior, a recunoscut și ea că era un lup foarte drăgălaș și nu ar fi avut de ce să se sperie așa de tare, că am fi putut chiar să-l păstrăm...Numai că acum era prea târziu, era deja în pădure cu mama lui!
În fotografie, cu copila la vârsta când bântuia lupul prin frigider!
© Crisula Stefanescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu