duminică, 28 noiembrie 2021

Alexandru BUSUIOCEANU: Poezie și cunoaștere, ediție îngrijită de Crisula Ștefănescu, cu o postfață de Mihaela ALBU, Ed. Aius, 2021.

Timp de 50 de minute, Prof. univ. dr. Mihaela Albu a prezentat la TV Craiova, în cadrul emisiunii CULTURĂ ȘI CUNOAȘTERE, COLECȚIA CĂRȚILE EXILULUI, de a cărei coordonare se ocupă la editura AIUS, plus câteva din realizările sale din ultimul an.

Alese mulțumiri doamnei Mihaela Albu, pentru a fi inclus în prezentare și “Alexandru Busuioceanu: Poezie și cunoaștere”, editura Aius 2021, realizatoarei emisiunii, Narcisa Duncă, precum și directorului editurii, Nicolae Marinescu.

Mai jos link-ul la care poate fi urmărită emisiunea, revelatoare pentru intensa activitate de scriitoare și promotoare a culturii a doamnei Mihaela Albu, pe care o felicit din toată inima.

https://www.teleucraiova.ro/2021/11/27/cultura-si-cunoastere-colectia-cartile-exilului/?fbclid=IwAR1Yr-s2ll7BosZhm0GvVLaukf_4ORvCMJCmcISOJ48ctEJozAZuucqxvEY

vineri, 26 noiembrie 2021

Crisula Ștefănescu: ÎNTRE ADMIRAȚIE ȘI IUBIRE, De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărută anul acesta, 2021, la editura Bibliotheca, cu ocazia împlinirii a 110 ani de la nașterea sa, pe 15 noiembrie.

Dintr-o postare a istoricului Daniel Florin Predoiu (Cărți de la editura Bibliotheca).

miercuri, 24 noiembrie 2021

UN DAR EXTRAVAGANT, o cronică de Liviu Grăsoiu, din revista Litere, nr. 11-12, noiembrie -decembrie 2010, la volumul DARUL DOMNULUI BORGES, de Crisula ȘTEFĂNESCU, apărut la editura BrumaR, în 2010.

duminică, 21 noiembrie 2021

Alexandru BUSUIOCEANU: Poezie și cunoaștere, volum editat de Crisula Ștefănescu

    Alese mulțumiri revistei Curtea de la Argeș, nr. 12, decembrie 2021,  și în special domnului academician Gheorghe Păun, pentru semnalarea volumului Alexandru BUSUIOCEANU, Poezie și cunoaștere, apărut la editura Aius, cu o postfață de doamna Mihaela Albu, de a cărui editare m-am ocupat.

Dorina Brândusa Landén, Mari

joi, 11 noiembrie 2021

AcasăCultură2021 – Anul Busuioceanu la Slatina

Cultură

2021 – Anul Busuioceanu la Slatina

08/04/2021

196

La o primă apreciere, post-decembrist, Alexandru Busuioceanu a „inundat” spațiul publicistic românesc (livresc, revuistic și chiar internautic).

Nu ne propunem, deocamdată, o enumerare în această direcție.

Cea mai cuprinzătoare apariție, prin ineditul ei subraport calitativ, dar și în ceea ce privește cantitatea, este cartea POEZIE ȘI CUNOAȘTERE, de A. Busuioceanu (Ed. BrumaR, Timișoara, 84 pag., ediție îngrijită de Crisula Ștefănescu).

Cartea este foarte importantă, prin modul în care este concepută și susținută, ca aparat critic, dar și pentru că este o introducere de primă mână, în limba română, în biobibliografia marelui slătinean.

Structurată în cinci capitole, inegale ca întindere, dar omogene valoric și ca noutate a informației, cartea se deschide cu o consistentă (aproximativ 15 pagini) cercetare intitulată „Alexandru Busuioceanu – în corespondența dintre George Ciorănescu și Alexandru Ciorănescu”, aparținând îngrijitoarei ediției, care este convinsă, încă de la începutul cărții, că „… important este nu numai ceea ce se scrie despre cineva, dar și cine scrie”.

Datată 27 martie 2010, această „despuiere” exhaustivă a prezenței luiBusuioceanu în corespondența dintre cei doi frați Ciorănescu poate fi considerată și ca o formă subtilă de antecomemorare a cinci decenii de la moartea omului de cultură slătinean (20 martie 1961).

Editoarea (involuntar?) vine să demitizeze ideea preconcepută că exilul cultural românesc post-belic a fost marcat exclusiv de disensiuni, invidii, certuri, trădări ș.c.l., trăsături înscrise, după unii pretinși autori, în codul genetic al românului. (Atât de comentat a fost acest aspect, în ultimele trei decenii, încât s-a ajuns să fie teoretizată o adevărată metafizică a gâlcevii la românul instruit aflat în exil.)

Această contribuție critică ne arată că în cadrul exilului cultural românesc post-belic au existat și binevenite „insule” de respect și considerație reciprocă, solidaritate, dorința acerbă de conlucrare, în vederea promovării valorilor certe.

Frații Ciorănescu, deși din generații diferite față de Busuioceanu, au străbătut, așa cum reiese din corespondența lor, un adevărat labirint de conjuncturi nefavorabile, în sisifica lor misiune de conștiință, de a păstra vie, în rândul românilor instruiți din exil, după decesul lui Busuioceanu, amintirea vie a marelui lor, dificil și complicat, prieten.

Capitolul II aparține lui G. Ciorănescu și se intitulează, în traducerea aceleiași Crisula Ștefănescu, „Un poet român în Spania – Alexandru Busuioceanu”, apărut inițial în limba franceză, în 1962, sub egida Institutului Cultural Român „Carol I”, din Paris, pendinte de Fundația „Regele Carol I”.

Deschizându-se cu informații genealogice despre Alexandru Busuioceanu, cu caracter inedit, surprinzătoare și foarte interesante, majoritatea provenind direct de la sursă, studiul este un mozaic de date și aprecieri critice pertinente, legate de omul, viața, personalitatea și opera marelui slătinean, structurat în șapte mici capitole, definitorii în acest sens: Anii de formare, Eseistul, Istoricul de Artă, Traducătorul, Istoricul, Omul de acțiune, Poetul.

Cea de-a treia secțiune cuprinde „Opt poeme din ciclul «Nenumita lumină», apărute inițial în limba spaniolă, la Madrid, toate traduse de George Ciorănescu. Cele opt texte reprezintă aproape un sfert din conținutul original al plachetei. Traducătorul are intuiția, capacitatea profesională și probitatea etică de a ne oferi cele mai semnificative poeme, hotărâtoare, decisive pentru înțelegerea dimensiunii valorice a întregului ciclu.

Versurile sunt precedate de o substanțială introducere critică semnată de Alexandru Ciorănescu, cel mai îndrituit, prin urmare, să ne ofere p radiografie sinceră asupra prezenței poetului de expresie castiliană, Alexandru Busuioceanu, în peisajul literaturii spaniole, post-belice.

Textul reprezintă alături de alte două contribuții (G. Ciorănescu – „Alexandru Busuioceanu, istoric și poet al luminii”, apărut inițial în „Revista scriitorilor români”, nr. 19, Munchen, 1982 și prefața regretatului Virgil Ierunca, la antologia poetică intitulată „Fructul de trăi”, publicată în 1963 la Paris, după o ultimă selecție și corectură, făcute de Alexandru Busuioceanu), reperele critice fundamentale în devoalarea, pentru publicul larg, a expresiei poetice busuiocene.

Secțiunea următoare ne oferă cinci poeme din traducerea în românește a bardului spaniol cunoscut sub numele de Sfântul Ioan al Crucii (San Juan de la Cruz), realizată de însuși Alexandru Busuioceanu. Despre acest mai puțin cunoscut poet spaniol afirma undeva, nu înainte de a-l considera valoric ca fiind al doilea scriitor de expresie hispanică, din toate timpurile, după Cervantes: „Nu există poet mai pur, chiar în imperfecțiunile sale, nici spirit omenesc al cărui cuvânt în libertate să aibă mai mult înțeles și formă mai suavă și mai transcendentă”.

Ultima parte a cărții, îngrijită de C. Ștefănescu, reprezintă o traducere din limba spaniolă, de către George Ciorănescu, a textului „Poezie și epifanism”, o sinteză a „ideologiei” busuiocene, despre metaforă și rolul acesteia în „gândirea” și „logica” poetică, „…prim element al… înălțării artei spre lumile superioare ale epifaniei.”

Volumul se închide cu un semnificativ segment de 36 de note, aparținând îngrijitoarei ediției, impresionante prin aplicație științifică, acribie și devotament față de o idee, dovadă că, nu fără acoperire, autoarea lor a lucrat nu mai puțin de 12 ani în Secția de Cercetări și Arhivă de la Radio „Europa Liberă”.

Completată cu cinci reproduceri foto de calitate, care slujesc cu asupra de măsură, pentru înțelegerea și receptarea textului, volumul POEZIE ȘI CUNOAȘTERE, de Alexandru Busuioceanu, îngrijit de Crisula Ștefănescu, se constituie într-un model de profesionalism și competență.

Dr. Ioan Florin Tuinea

https://linia1.ro/2021-anul-busuioceanu-la-slatina-2/?fbclid=IwAR2508RRrzJoqn85df3YP2cp6H86ZkiTtuFJ8xTpr_cYS4g_GG55F-gFZOA

luni, 8 noiembrie 2021

Crisula Stefanescu: Valoare și adevăr. De vorbă cu Nicolae Florescu.

Despre exilul românesc.

https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/traim-o-perioada-in-care-identitatea-nationala-s-a-pierdut-166863.html?fbclid=IwAR134N7aSXZOgoVzF6OdPUVYRIKe_jCYLWXZ1SIkUTTR

Trăim o perioadă în care identitatea naţională s-a pierdut”

Galerie foto (3)Repere și idei

Un articol de: Daniela Șontică - 08 Noi, 2021

Recent publicatul volum „Valoare şi adevăr. De vorbă cu Nicolae Florescu”, de Crisula Ştefănescu, aduce în atenţia publicului figura acestui mare istoric şi critic literar preocupat în anii de după căderea comunismului de valorizarea literaturii exilului românesc, dar şi o voce care spunea adevăruri incomode despre realitatea social-politică a zilelor noastre.

Prin modul său de a face critică literară, Nicolae Florescu a militat pentru o „întoarcere la considerentul moral al criticii”, asumându-şi atitudinea de martor al veacului în care trăieşte şi necesitatea de a rosti mereu adevărul esenţial prin faptul de cultură.

După 1990 şi-a îndreptat atenţia şi energia creatoare în domeniul literaturii scrise de românii care au trăit dincolo de graniţe în vremea comunismului şi ale căror opere şi biografii erau prea puţin cunoscute românilor din ţară. Chiar şi astăzi, prea puţini dintre scriitorii exilului românesc au fost integraţi în canonul literar oficial, dar prin activitatea unor istorici şi critici literari precum Nicolae Florescu se face lumină în acest sens. Important este să ajungă la public operele lor. Şi aici, o contribuţie foarte mare a avut-o acest om de cultură prin ceea ce a reuşit să facă ani buni la revista Jurnalul literar. Lui Nicolae Florescu i se şi datorează reînfiinţarea acestei publicaţii, la 8 ianuarie 1990, pe care a condus-o în calitate de redactor-şef, revistă în care şi-au găsit locul multe articole despre exilul românesc, texte ale scriitorilor emigraţi, evaluări critice şi reevaluări literare ale operelor scrise de românii din alte ţări în perioada postbelică. Dar nu numai în revistă a acordat spaţiu acestei literaturi, ci şi prin editura Jurnalul literar, pe care a condus-o, a promovat şi publicat cărţi ale exilului românesc.

Mai mult decât atât, N. Florescu a scris el însuşi volume importante pe tema literaturii din exil: „Întoarcerea proscrişilor: reevaluări critice ale literaturii exilului” (1998); „Noi, cei din pădure” (2000); „Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice și memorialistice ale literaturii exilului” (2002); „Memoria pribegilor: reevaluări critice ale literaturii exilului” (2003); Înapoi la Aristarc, I - Rezistenţa prin cultură, II - Căderea în timp” (2009, 2010); „Vintilă Horia, între «ieşirea din a exista şi intrarea în a fi»” (2014); „...În numele celor proscrişi” (2021).

Profilul unui om moral şi al unui patriot

Din cartea Crisulei Ştefănescu, „Valoare şi adevăr. De vorbă cu Nicolae Florescu” (Editura Aius, Craiova, 2021), transpare profilul acestuia de om, nu numai de cultură, ci om moral şi bun patriot. Crezul după care şi-a ghidat existenţa şi scrisul a fost salvarea valorilor naţionale. Scriitoarea Crisula Ştefănescu (plecată în exil în 1982, în Germania, unde trăieşte şi astăzi) a avut privilegiul - venit din preocuparea constantă şi meritorie de a pune în lumină adevăruri referitoare la exil - de a purta câteva discuţii edificatoare cu Nicolae Florescu despre starea generală a literaturii exilului, a receptării ei în spaţiul românesc, dar şi despre tabloul general social-politic al României şi lumii de azi. Reproducerea unui citat din răspunsurile lui Nicolae Florescu este concludent: „După 1990, propaganda post-comunistă i-a acuzat pe intelectualii exilului, ai exilului nostru anticomunist, de naţionalism, legionarism şi alte isme. Nu se mai aduce în discuţie, cum ar fi normal, ideea naţională, ci se vorbeşte de naţionalism, de naţionalismul românesc. Se face adică o trecere de la ceea ce ar fi fost normal să luăm în discuţie pentru definirea spiritualităţii noastre etnice, a specificităţii noastre, adică de la ideea naţională la naţionalism. Şi asta este o gravă abatere de la adevărul istoric. Prin aceste etichetări cominterniste se produce o manipulare politicianistă foarte gravă a istoriei. Foarte gravă! Până şi patriotismul, un sentiment firesc, ajunge să fie etichetat ca extremism de dreapta, naţionalism. (...) Noi, astăzi, trăim o deznaţionalizare cum nu am mai trăit, trăim o perioadă în care identitatea naţională s-a pierdut şi se pierde pe zi ce trece”.

Nicolae Florescu, parcurs biografic şi literar

S-a născut la 12 octombrie 1942, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1960-1965), după care a lucrat ca redactor cultural la Radiodifuziunea Română (1966-1970), secretar de redacţie şi redactor-şef adjunct la revista Manuscriptum (1971-1980), redactor-şef al Revistei de istorie şi teorie literară (1983-1991), cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucureşti. Debutul publicistic al lui Nicolae Florescu s-a produs în vremea studenţiei cu o recenzie a volumului „Cărţile populare în literatura română”, ediţie îngrijită de I.C. Chiţimia şi D. Simionescu. A colaborat cu studii, articole şi cronici la majoritatea revistelor culturale. În afară de cărţile despre exil, a publicat mai multe cărţi de critică şi istorie literară, între care amintim: „Biografii posibile”, I-III, în colaborare cu soţia sa, Ileana Corbea (1973-1983); „Proftabila condiţie. Romanul aventurilor secrete” (1983); „Itinerarii mirabile: proiecţii ale imaginarului” (1991); „Divagaţiuni cu Anton Holban” (2001); „Nicolae Cartojan, regăsind calea spre Padova” (2001); „Convorbiri prin timp”, în colaborare cu Ileana Corbea (2003); „Mihail Sadoveanu, între realitate şi mit” (2011). Nicolae Florescu a plecat în veşnicie la 6 noiembrie 2013.

miercuri, 3 noiembrie 2021

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/italia-o-tara-mereu-fascinanta-166762.html

Miercuri, 3 noiembrie 2021

Lumina literară și artistică

ZIARUL LUMINA

Crisula Ștefănescu

Italia, o țară mereu fascinantă

Pe la jumătatea lunii septembrie, am fost pentru câteva zile în Italia, o țară mereu fascinantă, de care nu te saturi. De-acum sezonul la mare era cam pe sfârșite, iar asta se resimțea din plin, ca după un spectacol de teatru, când se demontează decorurile. Cei care vin în această perioadă în Italia vin însă nu atât pentru mare, cât pentru a se bucura de frumusețea orașelor, de bogăția muzeelor și de splendoarea operelor de artă.

MI-AM început vacanța la Rimini și în prima zi m-am dus să văd orașul vechi cu vestita sa piață Malatesta și castelul cu același nume, cu podurile sale, dintre care Tiberius e celebru, cu teatrul, cu fântânile și statuile sale uimi-toare. În piața Malatesta, un imens ring înconjurând fântânile acum închise, pe care însă te poți așeza vara să te răcorești de arșița zilei, a fost transformat de Fellini, în filmele sale, într-o arenă de circ, iar circul într-o metaforă a vieții...

La Peruggia și Assisi

te întâmpină peste tot frumusețea care țâșnește spre bolta cerului sub forma unor catedrale de marmură sau frumusețea lucrurilor mici, mărunte, pe care ochiul se odihnește, care-ți dau o stare de bine, te fac încrezător în omenire și-ți dau speranță că, oricât de întortocheate căile Domnului și de neprevăzute cele ale istoriei, până la urmă frumosul și binele înving. Că până și bisericuța, pe care o vedeți în imagine, transformată în depozit de materiale, își va recăpăta poate cândva sacralitatea...

Santarcangelo

este o altă localitate încântătoare, nu departe de Rimini. Pătrunzi în orășel printr-un fel de Arc de Triumf și te simți aproape un învingător! În față se deschide o piață largă, ca un forum, la întretăierea celor două axe pe care se ridica orașul roman, cu nelipsita fântână, unde în serile de vară se adună cu toții să asculte muzică, să mănânce o felie de pepene sau o înghețată, dar mai ales să privească jocurile de apă ale fântânii, decorată la Santarcangelo cu un fruct de ananas, simbol al abundenței, al bunăstării. Înainte de a porni pe străduțele mici, în pantă, m-am oprit în fața vitrinei unei librării, chiar lângă piața mare. M-am bucurat pentru că librăriile sunt din ce în ce mai puține... M-a încântat apoi un muzeu al nasturilor, cu peste 15.000 de exponate, de diverse forme, unele frumoase, altele interesante, care spun atât de mult des-pre statutul social al celor care-i purtau la hainele de gală sau de fiecare zi. Nasturii fac și ei parte din istorie. Într-o imagine, un nasture al lui Mozart!

Republica San Marino,

așa cum o arată și numele, o republică, independentă, cu propria constituție și propriul parlament, care ia hotărâri în interesul poporului sanmarinez. Republica e pe lista UNESCO nu pentru monumentele sale, ci pentru felul cum a știut de-a lungul vremii să-și apere libertatea și inde- pendența, deși nu mai are armată de mult. Deși neutră în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost bombardată de englezi, care i-au distrus complet o bijuterie de cale ferată ce o lega de Rimini. Au murit și vreo 60 de oameni. Sanmarinezii au cerut despăgubiri uriașe, le-au primit 17 ani mai târziu și de atunci tot discută în parlament să construiască din nou calea ferată...

Veneția și-a sărbătorit anul acesta, la 25 martie, 1.600 de ani de la întemeiere! Veneția de atunci nu era desigur decât o încropire de colibe răspândite prin mlaștinile lagunei, întemeiată fiind de niște refugiați care se retrăseseră acolo de frica popoarelor migratoare, în special a hunilor și a longobarzilor. De cultivat pământul nu puteau, că n-aveau, dar trăiau din pescuit și din comerțul cu sare, din belșug în lagună. Supranumită și aurul alb, care era și este vitală, nu degeaba avem și noi povestea cu sarea-n bucate, se vindea la un preț exorbitant. A fost sursa îmbogățirii venețienilor. Una din primele. Au urmat altele. Treptat, Veneția devine o mare putere, și apoi o supraputere maritimă. Își construiește o flotă cu care ajunge să controleze Marea Mediterană. Aduce con- dimente din Orientul Îndepărtat, la fel de scum- pe ca sarea, plătite cu greutatea lor în aur. Bogăția se revarsă asupra venețienilor, care vor ridica orașul lor, Veneția, unul din cele mai frumoase, mai ciudate și mai acaparatoare din lume.

Dacă Veneția e dantelată, spumoasă, barocă, misterioasă, oglindindu-se parcă tulburată de propria-i frumusețe în apele lagunei, Florența este de o frumusețe severă, gravă, copleșitoare prin eleganța și stilul ei. Am mai fost la Florența. Ciudățenia este că de fiecare dată când o vezi ți se pare arhicunoscută și în același timp nouă, surprinzătoare, mereu descoperi noi detalii. Faci doi-trei pași și imaginea este cu totul alta; te poți roti astfel în jurul Domului Santa Maria del Fiore ore în șir, încontinuu cucerit de acest festin al ochiului și spiritului. Florența este un cântec de iubire înălțat dumnezeirii: lui Dumnezeu, dar și părții de divinitate din fiecare om.

Numai că noi, cei de azi, avem o cu totul altă înțelegere a lucrurilor decât cei de acum sute și sute de ani. Nouă trebuie să ni se dea explicații, pe când cine venea atunci, demult, la Baptisterium, știa că se îndreaptă spre Paradis. Dumnezeu a făcut lumea în șase zile și într-a șaptea s-a odihnit. Numerele de la 1 la7 sunt omenești. Cu cifra 8 începe Paradisul. Florentinul știa, deci, numai privind forma oc- togonală a Baptisterium-ului. Știa înainte chiar de a i se deschide acea uluitoare Poartă a Paradisului a lui Lorenzo Ghiberti, făcută din zece inimaginabil de frumoase table în relief care cuprind toată istoria creației, fiecare din 30 de kilograme de aur, acum puse în muzeu, înlocuite fiind cu unele de bronz, dar care sunt, ca și statuia lui David din Piața Signoriei, copii perfecte ale originalului.

Florența este și orașul lui Dante, unul dintre creatorii limbii italiene, alături de Vergilius și Boccaccio. Din păcate, florentinii nu s-au purtat prea frumos cu el. Exilat, Dante a murit la Ravenna, la 13/14 septembrie 1321; tocmai s-au comemorat 700 de ani de la moartea sa. Mai târziu, și-au dat seama că au greșit. I-au făcut un mormânt în Biserica Santa Croce, iar alături de biserică o statuie, și au încercat să-i fure osemintele și să le aducă la Florența, numai că n-au reușit.

Ca și de Veneția, de Florența nu te poți sătura. După ce am băut un capuccino delicios, timp în care m-am gândit la Dante și Eminescu, am pornit mai departe spre Ponte Vecchio, pe sub care curge Arno, apoi prin Piazza della Signoria și m-am urcat pe colina din apropiere, de unde poți să vezi toată Florența; una din cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă panoramă din lume.

De ce m-am gândit în Italia fiind la Eminescu? La mormântul lui Dante, am aflat că se recită în fiecare zi din Divina commedia, așa cum la Lucca, orașul lui Giacomo Puccini, într-o bisericuță de lângă statuia lui, se cântă în fiecare seară o arie, ceva din muzica lui. Un mod de a-i ține mereu vii, actuali. Oare ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă și la mormântul lui Eminescu s-ar citi zilnic câte ceva din opera sa? O poezie, un fragment de proză. Sau, de ce nu, ce au spus unii critici despre el.

Iată ce gânduri îți pot inspira vizitele prin alte locuri!