Având minunata idee de a da publicității – iată! – încă un volum din seria inițiată la editura Aius, “Cărțile exilului”, Crisula Ștefănescu aduce în atenție o altă personalitate importantă a exilului românesc, pictorul Eugen Drăguțescu.
În cazul de față, neobosita cercetătoare pune la îndemâna cititorului o corespondență purtată între pictorul și graficianul Eugen Drăguțescu și, precum în volumul anterior, alți doi exilați (unul la München, redactor la Radio Europa Liberă – George Ciorănescu – și celălalt în Tenerife, profesor de literatură comparată la Santa Cruz – Alexandru Ciorănescu).
Așadar, în această „lume aparte” a trăit și Eugen Drăguțescu (19 mai 1914 - 31 martie 1993), artist plastic, pictor și grafician, stabilit în Italia, la Assisi, și apoi la Roma.
Crisula Ștefănescu își justifică demersul – publicarea scrisorilor dintre cei trei exilați – prin „puținătatea informațiilor despre aceste personalități ale culturii românești care și-au petrecut o bună parte din viață în afara granițelor țării.”
Și pe bună dreptate. În plus, dacă despre Alexandru Ciorănescu s-a scris mai mult în ultimul timp (eu însămi i-am dedicat un număr – 11 – din revista Antilethe, câteva pagini fiind consacrate și fratelui său, George), dacă familia Ciorăneștilor are acum casa de la Moroieni intrată în circuitul muzeal, despre pictorul Eugen Drăguțescu nu se cunoaște aproape nimic astăzi, în țară, de către publicul larg, ci doar, probabil, în lumea artiștilor plastici. „Cu toate că în ultima vreme se încearcă recuperarea și integrarea creației sale în universul cultural românesc, totuși procesul mi se pare încă destul de lent și neconvingător”, afirmă autoarea volumului. Necunoașterea acestui talentat artist devine astfel o justificare a publicării cărții alcătuită (în prima parte) din „cele treizeci și patru de scrisori din arhiva George Ciorănescu pe care le-am adunat și transcris în 2003”, cum aflăm din „Cuvântul înainte” al autoarei, scrisori care dau seamă despre activitatea celor trei români constrânși de condițiile istorice să trăiască și să creeze pe pământ străin, dar permanent cu țara în suflet și cu dorința mereu vie de întoarcere. […]
Pe lângă scrisori, o a doua parte a volumului cuprinde câteva amintiri – „Eugen Drăguțescu în vizită la Constantin Brâncuși” – care vin, desigur, și în atenția cititorilor interesați îndeosebi de marele sculptor. Din capul locului aflăm că aceste vizite au fost în număr de patru – în 1946, 1949, 1952 și 1954. Dincolo de aprecierile privind marile lucrări brâncușiene văzute în atelierul artistului, Drăguțescu îl evocă și pe omul Brâncuși, cel care, de la a doua întâlnire și-a dovedit „o bunătate părintească”, demonstrând totodată în conversații că „avea o inteligenţă şi un fel de a povesti cu totul originale în lansarea argumentelor.” Felul în care îl evocă pe Brâncuși ni-l aduce astfel aproape, îl „înomenește”, dacă putem spune așa, dincolo de aura pe care artistul o avea încă din viață: „Îşi conducea vorbirea senin cu vocea lui mică, dar de o fermecătoare claritate, odihnindu-şi parcă ideile vaste pe fiecare cuvânt spus.”
Iar cu ultima imagine (cu care se termină și relatarea celor patru vizite) – „Curăţa curtea, gata să dea foc frunzelor strânse în căpiţă în faţa atelierului, în Impasse Ronsin, nr. 11” – Eugen Drăguțescu încununează imaginea „înomenirii” maestrului, apropiindu-ni-l sufletește, dincolo de genialitatea artei sale.
Alegând să încheie cartea cu această simbolică imagine, Crisula Ștefănescu trimite – subtil – și la omul Eugen Drăguțescu, invitând cititorul să-l cunoască prin trăirile vieții, dar mai cu seamă prin opera sa, în care a urmat – instinctiv – sfatul marelui sculptor: „Trebuie să munceşti mult, mult de tot. Să-ţi arăţi ţie în primul rând şi numai după aceea altora, că în tine e ceva, că ai ceva de spus”.
Documentele restituite cu generozitate cititorului român de către Crisula Ștefănescu demonstrează nu numai munca neobosită și prolificitatea excepțională a artistului Eugen Drăguțescu, dar și faptul că „avea ceva de spus”. Și a spus!
Ilustrațiile care însoțesc cartea nu sunt decât câteva invitații la a le căuta și cunoaște pe cât mai multe, răspândite cu generozitate (și) în cărțile compatrioților săi. Unele dintre acestea îi aparțin lui George Ciorănescu, iar scrisorile puse nouă, acum, la dispoziție, ne dezvăluie începutul acestei fructuoase colaborări.
Și astfel, într-un fel, volumul de față este și o demonstrație a comunicării și comuniunii dintre mari spirite pribege, silite de o istorie vitregă să trăiască departe de țară, dar să creeze românește cu „gândul întoarcerii /.../ pururi treaz în conştiinţa fiecăruia (cum se exprimase în 1948, la început de exil, așadar, N.I. Herescu, în ziarul Uniunea Română): pentru ziua întoarcerii, fie- care trebuie să se pregătească. În ziua aceea, fiecare – dar absolut fiecare, fără excepţie – va avea de dat socoteală în faţa poporului român.”
Scrisorile și amintirile restituite prin cartea Crisulei Ștefănescu demonstrează încă o dată că Eugen Drăguțescu, Alexandru și George Ciorănescu, alături de Alexandru Busuioceanu și încă mulți alții au „dat socoteală” la ceasul istoriei, îmbogățind, prin opera lor, cultura română.
Mihaela Albu
(Fragment din Postfață)
