Crisula  șTefănescu
La concertele lui Sergiu Celibidache veneau și ÎNGERIIRomania litrară 9/ 2022

        

     La jumătatea lunii ianuarie s-au împlinit zece ani de când Ioana Celibidache a plecat dintre noi, iar pe 28 iunie se vor sărbători 110 ani de la nașterea lui Sergiu Celibidache. Vă propun câteva scurte fragmente din volumul “Sergiu & Ioana Celibidache. Geheimnisse einer grossen Liebe” (Sergiu și Ioana Celibidache. Secretele unei mari iubiri), apărut la editura LangenMüller” din München, în 2012, în traducerea doamnei Raluca Petrulian, și care cuprinde o serie de interviuri pe care le-am realizat cu Ioana Celibidache în cursul anului 2011. 

                                

    [15 august 2011]  Ajung la Ioana tot la ora patru după-amiază. Parisul este apăsat de o căldură sufocantă și umedă. Ioana mă primește de data asta în dormitor…

Ioana Celibidache: Ei, astăzi despre ce mai vorbim? 

Crisula Ștefănescu: Ioana, venind încoace… și tot gândindu-mă de unde să pornim discuția noastră, mi-am amintit că ai fost într-o vreme reporteră. Dacă te-ai fi dus să-i iei un interviu lui Celibidache, ce l-ai fi întrebat? Ce ai fi vrut să afli de la el?

I.C. Eu știu? Poate de ce credea în reîncarnare. El era mult mai adâncit în toată povestea asta decât mine. Și era extrem de curios, se întreba mereu ce urmează după moarte. Eu nu vreau să știu. 

C.Ș. De ce ne interesează ce urmează, ce va fi, și nu așa de mult și ce a fost înainte?

I.C. Pe Sergiu îl interesa și asta. El zicea că fusese într-o altă viață un împărat. Și eu îl întrebam: "Ei, bine și ce ai făcut într-o altă viață ca împărat? N-ai făcut nimic!" "Nu știu ce am făcut, nu știu de ce sunt astăzi ce sunt, dar știu că am fost un împărat."  O prezicătoare mi-a spus și mie că eram pe vremuri o principesă indiană, omorâtă cu un pumnal… Când eram câteodată în întârziere, Sergiu îmi spunea: "Hai, principeso, mișcă-te! Hai!" Glumea, dar credea totuși. 

C.Ș. Ioana, am citit în cartea ta, cred, că la un moment dat Sergiu își căuta compozițiile din tinerețe și nu reușea să le găsească nicăieri.

I.C. Da, aveam o prietenă bună care era foarte bună prietenă cu Roll, un tip bizar, care era la Torino, mare magician, pictor, tot ce vrei. Și acest Roll spunea că atunci când Sergiu dirija un concert, toată sala era plină de îngeri. Posibil. Nu știu. Și Sergiu mi-a spus de mai multe ori că la concertele lui vedea îngeri. Ei, bine, ne-am împrietenit cu acest Roll, prieten cu prietena noastră. Și cum nu se găseau partiturile, l-am chemat pe Roll la telefon. Și Roll, foarte calm, ne spune: "Căutați undeva unde sunt scări". Am căutat cu toții, la moară, aici, peste tot, la bonă. Nu le-am găsit nicăieri. La un moment dat, se duce Sergiu, la moară, la etaj, să caute nu știu ce. Și aud niște țipete cumplite că s-a găsit ceva. Și apare cu așa un morman. Compozițiile lui! 

C.Ș. Au fost interpretate?

I.C. S-a cântat "Haz de necaz", care era în românește și a fost tradusă în nemțește. Am pe aici pe undeva caseta cu compoziția asta.  

C.Ș. De ce numai o lucrare?

I.C. Se pare că sunt destul de complicate, cel puțin așa spunea Sergiu, și că ar fi nevoie de o orchestră specială. Și îi era destul de teamă să nu ajungă să fie masacrate. Și mai e ceva. Sergiu considera că el nu putea să fie obiectiv, adică să-și aprecieze corect propriile compoziții. Că s-ar putea înșela în ceea ce privește valoarea lor. Așa era el, foarte exigent. Cu toți. Și în primul rând cu el. Mai toate sunt inspirate de folclorul românesc. Și "Haz de necaz" e foarte românească. Un fel de doină. Pare pentru copii, dar nu-i deloc. Știi, e ca Micul Prinț, care pare pentru copii, dar e pentru noi. Dacă înțelegem.

C.Ș. A-propos de Micul Prinț, ai citit "Consuelo și Saint Exupéry, o dragoste de legendă"? Un album splendid cu fotografii, fragmente de scrisori, etc. L-am găsit aici la Paris, acum vreo câțiva ani. Știai că și ei, ca și tine și Sergiu, s-au cunoscut la Buenos Aires? Da, și povestea lor de iubire mi-a evocat-o pe a ta cu Celibidache, poate că orașul are ceva special. 

 I.C. Adevărat? Nu știam.

C.Ș. Ioana… nu știu dacă îți amintești că Patrick Lang, [fost elev al lui Celibidache], ținea un jurnal. Răsfoindu-l la un moment dat, observă că nu se mai ducea decât la concertele și repetițiile lui Celibidache și încearcând să-și explice cum de a ajuns acolo, constată că toate "concertele lui Celibidache aveau o dimensiune care lipsea celorlalte”, că “te făceau să uiți cu totul locul, timpul și lumea din jur". Lang spune că nu-și revenea decât la sfârșitul concertului și trăia un asemenea sentiment de fericire, încât rămânea treaz până noaptea târziu. Tu când te duceai la concerte, ce sentimente trăiai?                

I.C. Ah, înnebuneam. Era ca un extaz. Sau revelație. Ca și cum ai fi la biserică. Ca și cum primești ceva în interior, înlăuntrul tău, pe care nu mai simți nevoia să-l comunici. Te duci acasă. Nu dormi deloc. Nu mai poți să dormi. Și probabil că la mine se traducea acest sentiment prin nevoia de a picta. Imediat. Bineînțeles că nu puteam imediat. Doar a doua, a treia zi. Îmi stătea însă aici, pe creier. Nu o să uit niciodată cum dirija Sergiu Ravel și Debussy. Sunt zei, e adevărat, sunt zei și când auzeam un concert al lui Sergiu, înnebuneam. Toate concertele lui m-au îmbogățit enorm. Eram într-un extaz. Veneam acasă și nu mai vorbeam. Nici Sergiu. Era mut totul. 

C.Ș. Lang spune la un moment dat că Bruckner-ul lui Celibidache nu semăna cu nici o altă interpretare și că ascultând prin 1985 Simfonia a 8-a și-a spus "Celibidache are dreptate și ceilalți se înșală."

I.C. Așa este. Interpretările lui sunt de neegalat. Oamenii mai spălați la cap, mai luminați, cum se spune, au înțeles cine era și ce voia Sergiu. Ți-am povestit de Michel Bouqué, marele actor francez, care într-un interviu, întrebat ce este perfecțiunea, a răspuns “Celibidache!"

C.Ș. La un moment dat, Lang  chiar spune undeva, mi-a plăcut grozav formularea, că interesul lui pentru Celibidache s-a transformat în fascinație. La Celibidache, scrie tot Patrick, "concertele de excepție deveniseră regula". 

 I.C. Concertele lui Sergiu erau toate un eveniment. Toate. Tot ce poate fi mai bun.

C.Ș. Așa și explică Patrick Lang intransigența lui Celibidache, numărul mare de repetiții, refuzul de a accepta o sală unde acustica era proastă - prin dorința lui  de a obține maximum de la orchestră, perfecțiunea. Pentru că vorbeam mai înainte de îngeri, Celibidache spunea că prin 1954, în timpul unui concert la Veneția, a avut senzația netă a unei prezențe fizice pe care nu știa cum să o explice, senzația că erau prezente acolo ființe dintr-o altă lume, care ascultau. Nu le vedea, dar avea certitudinea că sunt acolo. 

I.C. Da, Sergiu vedea tot felul de lucruri pe care și noi poate le vedem, dar nu le acordăm atâta atenție. El era atent la toate. Era mai profund, mai special.

C.Ș. Tot Celibidache spune undeva, răspunde probabil la o întrebare care i s-a pus: "De ce am făcut muzică? Pentru că nu am putut face altfel. De ce respir? Ca să trăiesc. Inițiații în Zen spun că fiecare întrebare are un răspuns, în afară de întrebarea de ce?"

I.C. Cum spunea Eugen Ionescu mereu: Pourquoi? Și mai avea ceva: À quoi bon? La ce bun? Era obsedat de moarte, de ce e dincolo. Sergiu spunea că trebuie să fie ceva foarte interesant. Poate că da. Dar nu mă gândesc. Adică mă gândesc că pot să fie tot felul de lucruri interesante cum spunea Sergiu, dar că e posibil și să nu fie în fond nimic. Poate să nu fie nimic. Nu știu. […] Am avut acum câteva zile un vis. Eram cu Sergiu. Eram așa de fericită că l-am revăzut, că eram cu el. Pe urmă am fost foarte supărată. Supărată că m-am trezit și că realitatea e alta. Dar în vis, era ceva așa feeric. Și parcă a durat toată noaptea. M-am trezit și nu era nimic. Așa că sigur că trăiești o altă viață în vis. Știu eu ce-o mai fi? Că se pare că visele au un mesaj al lor, pe care nu prea știm noi să-l citim. Nu avem cheia.

C.Ș. Pentru că ai vorbit de cheie, mi-am amintit că cineva, nu mai știu cine, spunea că ascultându-l pe Celibidache dirijând aveai sentimentul că era în posesia cheilor lumii, că înțelesese misterele lumii.

I.C. E ceva aici. Pentru că știi, atunci când Sergiu dirija erau toți așa parcă înmărmuriți, ca și cum auzeau armonii dintr-o altă lume, nu din lumea noastră. Adevărat. Sergiu captiva pur și simplu pe toată lumea. 

C.Ș.  Poate că pentru aceste armonii veneau și îngerii să-l asculte.   

https://romanialiterara.com/2022/03/la-concertele-lui-sergiu-celibidache-veneau-si-ingerii/