FALEZE CU DRAGOSTE, editura Vinea, 2021
Am primit volumul de poezii Faleze cu dragoste, apărut la editura Vinea.
Cuvinte de mulțumire din partea doamnei Liliana Corobca, postate pe facebook.
Calde felicitări, dragă Doamnă Crisula Stefanescu și mulțumesc mult pentru aceste două apariții importante!
De ambele personaje-personalități mă leagă atâtea lucruri și ambele au contat atât de mult în viața mea!
Lui Nicolae Florescu îi mergea vestea că este sever și dificil și colegii mei de la Călinescu mă întrebau cum comunic cu el, de teamă să nu fug din institut. Cică m-a acceptat la Exil că știam latina!
Îmi aduc aminte cum mi-a propus să mă ocup de Busuioceanu, ca proiect de cercetare, primul meu proiect!, cum am descoperit arhivele și tragedia exilatului care nu-și poate revedea copilul, soția, casa...
Sper ca aceste două volume să aibă cât mai mulți cititori și mă bucur că preocuparea pentru exil dăinuie atât de frumos la Craiova!
JURNAL DE DÂMBOVITA. 08.11.2009
George Coandă: "MOȘTENIREA VÃCÃREȘTILOR" – UN AMFITEATRU NAȚIONAL DE AFIRMARE LITERARÃ
Uneori, când privesc în zarea timpului care a trecut, devin melancolic. Este melancolia omului care n-a lăsat să treacă timpul pe lângă şi a lăsat măcar o dâră că a făcut ceva. Şi, ierte-mi-se lipsa de modestie, cu pasionantă strădanie, în cultura judeţului Dâmboviţa, am încercat să las o astfel de dâră. Aşa cum este şi cazul Festivalului-concurs naţional de literatură „Moştenirea Văcăreştilor” şi căruia fiindu-i unul dintre iniţiatori, încă de pe vremea când eram inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al fostului raion Târgovişte – reiterez această informaţie -, şi care, conform „fişei postului” trebuia să fi fost în răspunderea mea organizatorică, dar soarta a hotărât altfel -, să trec în presă, şi noul Comitet de Cultură şi Artă al judeţului Dâmboviţa şi Casa Creaţiei a aceluiaşi judeţ au dat concreteţe – e vorba de organizare – a festivalului, eu fiindu-i primul cronicar. Am revenit cu aceste precizări pentru că s-au ivit unele discuţii care au cerut aceste cuvenite precizări.
Momente eveniment
●Joi şi vineri, 5 şi 6 noiembrie a.c., Salonul editorial „Ion Heliade- Rădulescu” a găzduit un excelent concert de muzică clasică susţinut de o formaţie instrumentală a Liceului de Artă „Bălaşa Doamna” din Târgovişte; o întâlnire la Biblioteca publică a comunei Văcăreşti, cu juriul şi premianţii festivalului care au venit într-un pelerinaj spiritual la parcul familiei Văcăreştilor (proprietate a Academiei Române) şi unde nu au avut de văzut decât un dezastru, după care primarul Florinel Voicu şi responsabila bibliotecii, Mariana Aldica, au fost amfitrioni. Biblioteca a fost plină ochi, scriitorii au dialogat cu tinerii participanţi la întâlnire, ocazie cu care s-a propus reorganizarea Bibliotecii de poezie românească, înfiinţată la prima ediţie a festivalului, acordarea de către Consiliul Local şi Primăria comunei a Premiului special „Văcăreştii” (la poezie). Şi mai este de amintit, pentru semnificaţia sa reconsideratoare de valori culturale dâmboviţene, a simpozionului „Alexandru Ciorănescu”, moderat de binecunoscutul istoric literar Mircea Anghelescu (Universitatea Bucureşti). Au fost urmărite cu vădit interes comunicările acad. Mihai Cimpoi, istoricilor literari Simona şi Barbu Cioculescu, Nicolae Scurtu şi Victor Petrescu, memorialistei Crisula Ştefănescu şi tinerei universitare Luminiţa Marcu de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A fost un adevărat regal academic în care a fost pus în valoare un mare dâmboviţean european, un polihistor de geniu. Este momentul – acesta este mesajul simpozionului – ca întreaga „dinastie a Ciorăneştilor” (scriitori şi oameni de ştiinţă) din Moroenii de sub semeţia Bucegilor dâmboviţeni să fie restituiţi culturii române, iar în comuna natală să fie organizată cât mai grabnic casa memorială, pentru a fi încredinţată circuitului cultural turistic.
●La Salonul editorial, la standul editurii Prut Internaţional din Chişinău, producţia editorială a acesteia a fost recomandată de poetul Vasile Romanciuc, directorul adjunct, de acad. Mihai Cimpoi şi de scriitorul Iulian Filip care, de altminteri, a recitat câteva din versurile sale pentru copii.
... și gala
De bună seamă, momentul cel mai aşteptat de concurenţi a fost gala premiilor, care a avut loc la Casa de oaspeţi a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, oficiată de preşedintele juriului, acad. Mihai Cimpoi, Mircea Niţă, directorul festivalului, Mihai Stan, preşedintele Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi Carmen Vădan, directorul Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu”. În cuvântul său, acad. Mihai Cimpoi a relevat faptul că „Moştenirea Văcăreştilor” reprezintă nu numai cel mai longeviv festival literar românesc, cât mai ales un amfiteatru de afirmare a culturii noastre naţionale, în unitate, de la Nistru şi până la Tisa. Cu acest prilej trei membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni au primit legitimaţiile de membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova (Emil Stănescu, Florea Turiac, Dan Gîju), iar trei membri ai acesteia au devenit membri ai societăţii scriitoriceşti târgoviştene (Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Oleg Bodrug). Apoi, preşedintele juriului, acad. Mihai Cimpoi, i-a încununat cu laurii ediţiei a XLI-a pe câştigătorii „Moştenirii Văcăreştilor”. O ediţie care, la rândul ei, este acum istorie.
http://www.jurnaldedambovita.ro/jdb_articol--_MO__536_TENIREA_V__195_C__195_RE__536_TILOR____8211__UN_AMFITEATRU_NA__538_IONAL_DE_AFIRMARE_LITERAR__195_,
https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/un-omagiu-pentru-alexandru-busuioceanu-la-sase-decenii-de-la-plecarea-in-vesnicie-166351.html
A văzut lumina tiparului de curând o carte care aduce în atenţia cititorilor de azi figura lui Alexandru Busuioceanu (1896-1961), un important poet, eseist, critic de artă şi traducător care a trăit în Spania începând cu anul 1942. Întreaga sa operă în limbile română şi spaniolă îl recomandă ca scriitor de raftul întâi, în compania unor autori precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Popescu, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia.
Apărută în 2021, în colecţia Cărţile exilului a Editurii Aius, cartea „Alexandru Busuioceanu - Poezie şi cunoaştere” este alcătuită şi îngrijită de scriitoarea Crisula Ştefănescu (ea însăşi în exil din 1982), care desfăşoară cu generozitate o operă de restituire a moştenirii culturale a exilului. Volumul cuprinde mai multe capitole: „Alexandru Busuioceanu în corespondenţa dintre George şi Alexandru Ciorănescu” de Crisula Ştefănescu; „Un poet român în Spania: Alexandru Busuioceanu”, un eseu de George Ciorănescu tradus de Crisula Ştefănescu; Alexandru Busuioceanu: Opt poeme din ciclul Nenumita lumină, traduse din spaniolă de George Ciorănescu, cu o introducere de Alexandru Ciorănescu; Poeme de Sfântul Ioan al Crucii (San Juan de la Cruz) în traducerea lui Alexandru Busuioceanu; Alexandru Busuioceanu: „Poezie şi epifanism”, studiu tradus din spaniolă de George Ciorănesu.
Constituindu-se într-un omagiu adus autorului român din exilul spaniol, la împlinirea a şase decenii de la mutarea sa la cele veşnice, cartea este pentru cei foarte tineri un punct de plecare în descoperirea acestui valoros scriitor, cu atât de multe preocupări literare, duse la un nivel atât de rafinat.
În postfaţa cărţii, cercetătoarea Mihaela Albu consideră că iniţiativa de a aduna într-un volum mărturiile fraţilor Ciorănescu despre Busuioceanu este un act nu numai de restituire a unei moşteniri culturale, ci şi un act de mare însemnătate. „Propunându-şi omagierea uneia dintre cele mai importante personalităţi ale exilului, Alexandru Busuioceanu, scriitoarea Crisula Ştefănescu reuşeşte, direct şi indirect, aducerea în atenţia cititorilor de astăzi, împreună, a trei mari personalităţi româneşti care au trăit şi au scris departe de ţară (Alexandru Busuioceanu de la Madrid, Alexandru Ciorănescu din Tenerife, George Ciorănescu de la München)”, subliniază Mihaela Albu.
Alexandru Busuioceanu s-a afirmat ca un poet original în Spania prin volumul „Poemas pateticos” (1946), pentru care criticii l-au considerat cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. A mai publicat apoi încă două volume de versuri. S-a remarcat şi prin cercetarea sa în artă şi literatură, scriind studii valoroase în domeniu. După moartea sa din 1961, prietenul său, Virgil Ierunca, i-a tipărit la Paris antologia de poeme „Fructul de a trăi”, în limba română. Postum, au mai apărut volumele: „Scrieri despre artă” (1980) şi „Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole” (1985). După 1990, mare parte din opera sa a fost tradusă şi publicată şi în limba română.
Apararea Buzura: Tania Radu (Revista 22, 13.10.2004)
Augustin Buzura traverseaza o pasa confesiva. Imbraca greu aceasta postura, dar e evident ca nu are incotro: da frau liber unei presiuni interioare deja greu de controlat. Intr-un vast interviu in doua parti, publicat in vara in Contemporanul. Ideea europeana, a povestit pentru prima oara indelung despre copilarie, despre parinti, despre minerii printre care a trait, cu o placere a amintirii extrem de mustoasa, surprinzatoare la scriitorul in blocuri de granit care este autorul Refugiilor.
Acum - o carte de convorbiri*, in care secventele respective sunt si ele prezente intr-o alta redactare, alaturi de altele, la fel de minutios rechemate din memorie: exceptionale portrete ale parintilor, scene care evoca satul maramuresean in vremea razboiului, precaritatile vietii de scolar si student de provincie (un Buzura vanzand la... ambasada URSS o pisica siameza gasita, ca sa-si asigure traiul pe urmatoarele zile!), Clujul literar al anilor saizeci, ori drumul de la medicina la literatura. Dialogul purtat de Buzura cu Crisula Stefanescu - fost jurnalist la departamentul romanesc al Europei libere, de la München - implineste in aceasta toamna cincisprezece ani. Cu aceasta, miza cartii e deja stabilita. Teroarea iluziei devine, cu sau fara voie, instrument de evaluare a parcursului general al protagonistului ei si a parcursului culturii din Romania, in acelasi interval.
Din octombrie pana in decembrie 1989, Augustin Buzura s-a aflat in Occident. Revolutia l-a prins acolo, stand de vorba cu Crisula Stefanescu despre cum va putea fi Romania dupa caderea regimului comunist. Desi spatiul est-european era deja sever clatinat de seisme politice, Buzura nu dadea semne ca simte cu adevarat vantul schimbarii. Gandea o Romanie post-Ceausescu, dar teoretic, pentru mult mai tarziu, deloc iminenta: "Trebuie sa fii lipsit de cel mai elementar simt politic ca sa crezi ca si peste zece ani Romania va fi la fel de inghetata cum este in momentul de fata. Inseamna sa nu tii cont de ceea ce se numeste in cei mai banalizati termeni "vointa unui popor"". Acest wishful thinking e maximul de prognoza pe care si-l ingaduia la vremea respectiva. Astazi, textul cu care este adnotata in carte discutia de atunci (Post-scriptum) trebuie sa faca fata unei situatii delicate: a recunoaste ca, desi fata in fata cu un prieten, teama nu lipsea, prudenta nu iesea din functiune, ar fi fost nedelicat fata de Crisula Stefanescu; pe de alta parte, a spune fatis "da, nu credeam ca totul va bascula atat de repede, nu aveam anticorpi pregatiti pentru un alt tip de existenta" ar fi insemnat un harakiri fara echivoc si, probabil, inutil. Intelectualii romani nu si-au metabolizat inca nici reactia la dictatura, nici pe cea la democratie. Ar fi nedrept sa-l facem raspunzator numai pe A. Buzura pentru asta.
Scapat pentru doua luni din marasmul pe care-l presupunea traiul in Romania, Buzura marturiseste cu amara sinceritate: "Mi-a folosit foarte mult aceasta perioada de detasare, cand n-am mai fost preocupat de ce mananc, cu ce ma imbrac, cum scap de frig si de griji." Este starea de spirit care va ramane neintrerupt in fundal, in tot acest dialog. In atare conditii, constructia in utopie nu putea fi decat prudenta: "Exista o sete generala de liniste si cand spun liniste inteleg a avea minimul necesar. Si oamenii nu sunt foarte pretentiosi, vor un minim confort material si spiritual. Cu el asigurat, eu cred ca o noua renastere, mai spectaculoasa decat cele care s-au petrecut pana acum, este posibila." Este aici punctul de vedere al multor scriitori si intelectuali romani de atunci: o viata decenta ar fi deblocat energiile consumate stupid in supravietuire biologica si ar fi facut posibila o redresare rapida a tarii. Posibil, dar deloc sigur, asa cum au dovedit urmatorii 15 ani... Cel mai tulburator lucru din Teroarea iluziei este portretul scriitorului, pe care dialogul il consemneaza automat, fara nici o posibilitate de contrafacere: un om obosit de lupta, motivat doar de indarjirea care continua sa functioneze ca motor. Scopul e difuz, ceva intre pastrarea dreptului la semnatura si - in plan mult mai indepartat - castigarea libertatii de expresie neconditionate. Rezistenta dinauntrul sistemului e considerata de preferat exilului si dizidentei, din ratiuni de tip misionar, s-ar spune, care astazi conving cu greu.
Ca interlocutor, nu se destinde aproape nici o clipa. Amintirile din copilarie si prima tinerete nu pierd nici ele din vedere perspectiva in raccourci. Printre primele scene pastrate in memorie se numara cateva zguduitoare, stocate de viitorul scriitor drept argument "istoric": tatal siroind de sange in jug, la ordinul autoritatilor horthyste; zgomotul usilor mari, taranesti, inchise in mod cu totul exceptional pentru ca intrasera rusii in sat; un cadavru azvarlit dintr-un fel de jeep, la marginea padurii ("or, la noi, in Maramures exista un mare respect pentru morti, in general, pentru moarte"); mitralierele rusesti spulberand icoanele de pe peretii casei etc. O anumita ordine a lumii, bazata pe nedreptate, pe abuz, pe tezaurizarea frustrarii, e deja instituita in constiinta viitorului scriitor. Dialogul din aceasta noua carte nu face decat sa o confirme. In toamna lui '89, Buzura isi dusese cu sine in Germania captivitatea. Lungul interviu lumineaza cand si cand contururile unui prizonierat virtual. Fiecare idee se articuleaza in functie de "ziduri" nevazute: nu crede ca intelectualii romani sunt mai degraba pasivi, asa cum ii sugereaza Crisula Stefanescu. Dar nici ca trebuie facut vreun pas mai decis catre dizidenta explicita, asa cum este ea perceputa in Occident: "Lor nu le pasa de ceea ce am facut eu douazeci de ani pentru cultura romana, de cartile scrise de mine sau de altii, dar as fi foarte important daca as scrie un articol: "Jos cutare sau cutare!". Pe care tot ei l-au aparat. Ieri, desigur." "Detest ignoranta celor de aici (Occident - n.n.). Nu celor de aici vreau sa le fiu util. Stiu ca sunt foarte util acolo, acasa." "Probabil ca voi ajunge si la gestul la care sunt indemnat acum: sa-l injur pe Ceausescu. Dar voi ajunge in clipa in care nu voi mai putea sa scriu si sa public acasa, in clipa in care nu voi mai avea incotro." N-a fost sa fie...
Intrebat - in decembrie '89, dupa caderea Zidului Berlinului! - despre situatia politica din tara, Buzura prefera sa se eschiveze: "E un lucru la care trebuie sa ma gandesc mai indelung." Mai mult, in Post-scriptum aflam despre angoasa ca nu va mai fi lasat sa reintre in tara, despre cum isi pregatise filiere clandestine... de intoarcere acasa! Optiunea pentru rezistenta dinauntru, uneori chiar cu arme discutabile, nu e, nu a fost doar a lui Augustin Buzura. Ea caracterizeaza, pana la urma, un tip de reactie singulara la rasturnarea politica, pe care, in anumite privinte, numai Romania a ilustrat-o. Buzura insa o ridica aici la rang de strategie personala. Merita s-o decupam, din acest dialog despre iluzie si consecintele ei. Povestind despre studentie, isi aminteste cum a fost chemat odata val-vartej acasa la parinti, pentru ca tatal era grav bolnav. Intrat in casa, tanarul medicinist e expediat fara multe vorbe... in grajdul vacii, care avea, se pare, mai multa nevoie de el. O alergie grava o impiedica sa respire. Era nevoie de un veterinar, da telefon de la centru dupa el, nu-l gaseste, converseaza impetuos cu un militian tembel, se ajunge la injuraturi si de aici deriva o reclamatie, de pe urma careia tanarul Buzura va fi chemat sa dea explicatii la Securitate. In ultimul an de medicina, in prag de diploma, afla ca profesorul de socialism stiintific are de gand sa impuna respingerea licentei, motivul fiind acea reclamatie aflata la dosar. Ce e de facut? Depasind panica, Buzura se da peste cap si afla cum suna reprosurile formulate de profesorul cu pricina in sedinta de catedra. In ziua examenului, le contracareaza... cu un citat inventat din clasicii marxismului! Nota 9, stratagema reusita.
Avem aici prototipul a ceea ce as numi "apararea Buzura": o strategie sofisticata si riscata, de contracarare a adversarului cu propriile lui arme, pe care biografia prozatorului a ilustrat-o in mod constient. Dovada, in Post-scriptum, despre relatia cu securistii, cu oamenii regimului, in general: "E adevarat, n-am refuzat niciodata sa discut cu ei, caci numai cunoscandu-i, descifrand din asemenea dialoguri ce stiu si ce nu stiu despre mine, intrebarile si amenintarile lor, uneori violente, alteori sugerate, ma ajutau sa descopar solutiile cele mai bune pentru a ma apara." "Apararea Buzura", ca atitudine cvasi-generala a intelectualului care a prins decembrie '89 sub reflectoarele notorietatii, ramane o schema made in Romania, despre care mai mult s-a vituperat decat s-a glosat. E nevoie de multa onestitate si de multa tarie ca s-o judecam, inainte de-a o lasa sa devina noul pacat originar care ne lipseste. In postfata la convorbirea cu Crisula Stefanescu, scriitorul constata ca "greata si zadarnicia (...), in ciuda timpului trecut de la Revolutie, nu au scazut in intensitate. Dimpotriva. Parodiile au anulat curajul adevarat. Nimic n-a mai ramas intreg, nemurdarit." Crede astazi Augustin Buzura ca supravietuirea culturii in plan public, in anii dictaturii, s-a facut cu un pret moral prea mare? Ca rezistenta dinauntru n-a fost destul? Ca prezentul arata asa si din pricina ei? Mai este, va mai fi oare nevoie de o "aparare Buzura"? Teroarea iluziei nu da un raspuns direct, dar ne lasa sa credem ca intre riscul de a fi asimilat (de-adevaratelea sau doar de catre ceilalti) in armata adversarului si riscul asezarii de bunavoie la zid, Augustin Buzura l-a ales pe primul. Din fericire, partida nu s-a incheiat inca.
*Augustin Buzura, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Stefanescu, Editura Polirom, 206 pag.
Din 9 iulie, în lume și în librării, cartea ,,...în numele celor proscriși”, de Nicolae Florescu, aduce în atenția cititorilor o lucidă și asumată atitudine intelectuală (v. cap. ,,Publicistica”), o radiografie a realității exilului românesc și a receptării critice (v. cap. ,,Anchete și interviuri”), precum și ultimul interviu acordat de N. Florescu fidelei sale colaboratoare, Crisula Ștefănescu.
