Crisula Ștefănescu:  Ce este timpul?

Întrebare grea, cu multiple posibile răspunsuri, și, în cele din urmă, fără răspuns. Din câte știu, nimeni nu a aflat ce este timpul.

La o ședință a cenaclului “Apoziția”, din München, vorbind despre timp, Alexandru Ciorănescu aprecia că a fi vorba de o imponderabilă a cărei natură nu o vom putea afla niciodată; pe de altă parte, dacă nu putem spune ce este timpul, am putea spune totuși ce nu este. Dar chiar și așa, fără să știm ce este, toți trăim, spunea domnia sa, mai mult sau mai puțin, “sub fiorul timpului.”

Mi-au venit în minte aceste lucruri citind cartea de poezie “TIMPUL DIN CEASURI” a doamnei Mihaela Albu, apărută la editura AIUS în 2017. Volumul începe cu un poem-întrebare, care aparent încearcă să răspundă tocmai acestei probleme existențiale fundamentale, grave, despre care vorbeam: timpul. “Poate fi timpul pus în poveste/ din ceasurile spânzurate pe perete?” Dacă povestea nu este altceva decât viața “ce deapănă firul/nesfârșirea?”, atunci “Poate fi pus în poveste/din gândul meu/când ceasuri întregi/nu privesc niciun cadran/Timpul?”

Nu aflăm răspunsul. Nu-l aflăm, pentru că nici Poeta, care deschide o ușă și intră “în camere pline de întrebări” nu l-a aflat și așteaptă, continuă să aștepte, “mereu răspunsuri”. “Câte vor veni?” se întreabă Mihaela Albu. Dar vor veni vreodată? ne întrebăm noi…

Ceea ce e sigur, în această lume copleșită de incertitudini, este faptul că “timpul curge fără nicio sfială” și de trecerea lui se leagă neliniște, deznădejde, înserare. Iar “graba cu care vine toamna” e de-a dreptul înspăimântătoare. Trecerea timpului înseamnă trecerea anilor… Reciproca nu mai este însă valabilă: dacă până la un punct trecerea anilor înseamnă trecerea Timpului, vine și acel moment când “trecerea anilor oprește Timpul” și ... “De după deal /Cea fără de chip/Stă la pândă”…

Timpul… Omul… “Ce cutezanță e /Să înțelegi de ne-nțelesul!” scrie undeva Mihaela Albu. Și îi dăm dreptate…

n Neamu şi alţi 33