Varianta în limba franceză a romanului pentru copii, "ȚUȚU- uimitoarele aventuri ale motanului Țuțu povestite de el însuși", ilustrată de Polina Zinoviev și tradusă în franțuzește de Iulia Niculescu, se află și pe rafturile librăriei Gallimard din Paris. O mare bucurie...

 

Ziarul de Iași - 2.02.2022

  Alex Vasiliu 

                   Dan Eremia Grigorescu - regizorul imaginii fotografice (III)

                 

    Privită din apropiere şi de foarte aproape, în detaliu, Poarta Sărutului impune mai întâi prin grandoare, prin masivitate, pentru ca acoperişul să-ţi trimită gândul spre vecinii cosmici, adânciţi în caligrafierea unor semne pe care urmează să le înţelegem, cândva. 

    Alegându-şi alt unghi, înfăţişând doar un picior al porţii, Dan Eremia Grigorescu decupează încă odată imaginea originală săpată în piatră, inoculând celor două jumătăţi primordiale, celor opt colane de deasupra înţelesuri definitive, chiar transformând partea în întreg virtual. Ce ar fi, cât de mult ar fi dacă ar fi doar aşa? Sau altfel - un chip stilizat cu o frunte brăzdată, cu doi ochi depărtaţi privindu-te fix, între care, ziua, se întinde aleea înfrunzită. Încă o variantă plauzibilă ce îţi rămâne ca o posibilă întrebare şi după ce priveşti Poarta aleasă de Brâncuşi. 

     Mereu altfel ca imagine şi sens, ca o balanţă între ancestral şi modern, de parcă Bâncuşi ar fi cunoscut şi ne-ar fi lăsat semnele misterioase ale unei civilizaţii superioare nouă, fiecare detaliu atrage, fascinează, imprimând peliculei de atunci, ochiului de acum unghiuri şi linii parcă nevăzute cu alte prilejuri. În cazul altor creaţii zămislite de aceeaşi daltă îţi simţi degetele atrase să atingă respectuos piatra - atât de clare, de aproape sunt detaliile înregistrate fotografic. Trecând de la o variantă de imagine la alta, înţelegi uimit că regizorul imaginii s-a dedat numai exerciţiilor de admiraţie.

    Şi Dan Eremia Grigorescu a fost atras, cum altfel?, de spectacolul Parisului frenetic, sau mohorât, sau înflorit, sau stăpânit de îndrăgostiţi, sau calmat de curgerea leneşă a Senei, sau cum altfel ar mai putea fi. Chiar dacă oraşul s-a lăsat surprins pe film alb-negru, îţi vine gândul să cercetezi dacă alt mare poet al imaginii, Brassai, i-a cunoscut creaţiile. Poate că francezul născut la Braşov (de aceea şi-a luat pseudonismul de artist Brassai) a avut prilejul. 

    Cert este că românul reîntors în oraşul luminilor, Grigorescu, s-a plasat prin talent, cultură și sensibilitate, bineînţeles în alt stil, pe aceleaşi coordonate ale modernismului poetic - lotca în stare să înainteze netulburată pe apele schimbătoare ale artei contemporane. Cum a reuşit urmărindu-l pe Brâncuşi, străzile, podurile, clădirile, malurile Senei şi-au păstrat farmecul, savoarea şi romantismul de parcă fi fost privite cu ochii unui îndrăgostit de 20 de ani. Dar un îndrăgostit înţelept, ce reţine, sculptează din imaginea „brută” peisajul, linia, detaliul, climatul interior deschise privirii răbdătoare.

    Toate imaginile, povestirile, reportajele şi poeziile lui Dan Eremia Grigorescu îşi găsesc esenţa în câteva rânduri din confesiunea „Să ne înţelegem”. O reproduc fragmentar, convins de limpezimea autoportretului:

  Dacă această carte nu va plăcea este pentru că am refuzat să fac concesiile necesare spre a fi pe placul cititorilor. […] mi-a făcut plăcere să pun pe hârtie nu ceea ce aş fi putut să scriu de amorul artei, ci ceea ce am scris pentru că am simţit nevoia, în primul rând nevoia de a mă exterioriza fără nici o reţinere. […] Un singur drum, aspru, dar strălucit; o singură speranţă: aceea a reuşitei; o singură forţă: curajul.*

   Poate că o promovare şi mai intensă în marile centre culturale ar impune aşa cum merită opera imagistică a lui Dan Eremia Grigorescu la acelaşi nivel de vizibilitate cu a lui Brassai, a lui Cartier Bresson, ca să dau numai două exemple. Redifuzarea la Televiziune în ţara sa, România, a celor 53 de eseuri pe film ordonate sub titlul „Itinerarii europene”, însoţite de cuvintele sculptate baroc ale lui Dan Hăulică, ar fi un semn de respect, de preţuire a valorilor româneşti izvodite ieri, ce rezistă superb trecerii timpului.

 (Dan Er. Grigorescu - Imagini şi cuvinte. Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Crisula Ștefănescu. Editura Vremea, 2017, pag. 129, 133)

 

   De ziua dorului!

Din volumul "REGATUL FETELOR CU PĂRUL LUNG", Editura BRUMAR, 2021.

UN VISĂTOR DE-AI FI

Să nu te mai întorci la mine?

Până și păsările se întorc la cuib.

Și apele, când se revarsă,

revin în matca lor.

De mine, vrei să cred,

dacă ar fi să pleci,

că n-o să-ți fie dor

și n-ai să te întorci?

De-ai fi actor

care nu mai distinge

hotarul dintre el și rol,

un visător de-ai fi,

ce nu mai poate să despartă

un vis de cruda realitate,

și încă ai știi că tot ce-i între noi,

și nici nu e nevoie să mi-o spui,

e și mai greu de separat

decât un om de umbra lui.

Toate reac

 Impresii de lectură

  

        Lilica VOICU-BREY, Universitatea din Tarragona, Spania

            Crisula ȘTEFĂNESCU: 

          ALEXANDR ZINOVIEV-UN OM AL PARADOXURILOR,

                                                                                               editura AIUS, 2022

           “Am terminat splendida ta carte despre Zinoviev. M-a mișcat, m-a marcat chiar. Mi-amintesc că începutul, adică partea Amintirilor despre omul Zinoviev, mie mi s-a părut enorm de tristă. N-aș putea spune de ce. Poate pentru că vorbești despre singurătatea lui, pe care «o uita» atunci când venea în vizită la voi acasă, despre limba rusă «în care trăia și scria», deși «vorbea fluent» limba germană sau despre «exilul care schimbă perspectiva». Este în orice caz senzația pe care mi-a produs-o. Sigur, este o constatare subiectivă. Tu povestești ca întotdeauna, fără să uiți să redai lucrurilor umbra lor de haz în comentariile tale. 

          Ai reușit să creionezi un portret fidel, adevărat al omului, care își plimbă câinele, care "fură" ziarul și care, la un pahar de vin, emite idei paradoxale, extravagante, cel puțin așa par celor ce-l ascultă, dar care, ai avut grijă să demonstrezi în interviurile cu care îți încununezi cartea, sunt idei, mai ales și în mod cert, clarvăzătoare. Cauză pentru care surprind.  

          Cartea va dăinui. Nu știu dacă l-a cunoscut cineva pe Zinoviev așa cum l-ai cunoscut tu, la distanță scurtă. Mi se pare că este acum de mare actualitate. Important este ca cititorii români să afle că s-a publicat cartea. Trebuie anunțată în continuare.”

                                 

          Notă: Fragment dintr-o scrisoare.

      

 OLTART nr. 2 (43) Mai 2023, pg. 85-86.

În cel mai recent număr al revistei OLTART, nr. 2 (43) Mai 2023, redactorul-șef al revistei, scriitorul Constantin Voinescu, publică o prezentare a romanului BONSAI, Editura AIUS, 2022.

Mă bucură mult atenția și aprecierile domniei sale. 

Constantin VOINESCU: Romanul BONSAI de Crisula ȘTEFĂNESCU, 

                                     între fabulos, liric și oniric 

OLTART nr. 2 (43)  Mai 2023, pg. 18-20

 Crisula ȘTEFĂNESCU

                  “Dumnezeu a lăsat pe pământ două minuni: femeia și poezia”   

                             

 Înainte de a-i citi volumul de poezie PLEDOARIE PENTRU FLUTURI ȘI CER, apărut la editura ECREATOR, colecția POESIS, în 2021, am luat contact cu poezia lui Marin RADA prin intermediul paginii sale de face-book. Poezia domniei sale m-a atras atât prin formă, cât și prin tematică. Este o poezie esențializată, uneori concentrată în numai 17 silabe cum este haiku-ul, formă pe care poetul o cultivă cu asiduitate și talent și pentru care a primit de mai multe ori recunoaștere nu numai națională dar și internațională, fiind premiat în repetate rânduri.  

Cu toată predispoziția sa pentru parcimonie în ceea ce privește forma, universul poetului Rada este imens și cuprinde nu numai pământul și cerurile, ci se întinde cât imaginația poetului. Și tot universul acesta, fără limite, este locuit aproape în exclusivitate de poet și de iubită, căreia, dat fiind dimensiunile universului în care trăiesc, pentru a lua contact cu ea, poetul îi scrie zilnic, îi scrie ori de câte ori vrea să-și mărturisească iubirea. Tot nemărginită!  

Comunicarea cu iubita, rareori directă, prin priviri sau prin atingeri, se face prin cuvinte. Așa cum sculptorul își toarnă statuile în bronz, pentru a dăinui, poetul își toarnă iubirea în cuvinte, cu convingerea fermă că acolo unde cuvântul nu e, nimic nu e. Cum să cuprinzi altfel necuprinsul decât prin cuvânt și cum să  faci universul să dăinuie dacă nu prin iubire? Cuvintele constituie materialul, iar poezia forma prin care iubirea străbate secolele, prin care  învinge timpul și chiar și moartea. Desigur, tăcerea poate fi de asemenea, în anumite momente, grăitoare, dar cum să străbați cu ea veacurile? 

Iubita este în general departe, dar chiar și atunci când pare să fie aproape, poetul nu este niciodată sigur, nu are certitudinea apropierii, pentru că “înlăuntrul unei femei/ doarme o ființă/ necunoscută/ nici măcar de cugetul ei”. Și dacă nici iubita nu știe ce ascunde în suflet, “iubire, teamă, singurătate…”, atunci de unde să știe poetul? Are totuși o certitudine și anume aceea că “în sufletul unei femei/ sunt toate/ comorile lumii,/ toate…”  (Comori)

Cine este această iubită? Este reală sau numai un rod al imaginației, o himeră? Pentru că declarația poetului: “Te iubeam, deși erai/ numai în imaginația mea” descumpănește. Mai ales că undeva poetul declară că este o iubită modelată într-o oglindă: “îți modelam mai întâi zâmbetul,/ cu tot cu dragostea/ din privire,/ apoi mă jucam/ cu părul tău lung/ care îți lovea umerii /alungând așteptarea,/ Te iubeam, deși rămânea/ mereu între noi,/ depărtarea,/ tu erai în imaginația mea/ fără trup,/ numai dragoste,/ numai lumină,/ chemarea!” (Chemarea) Sau, alteori,  era “doar o fata morgana,/ uneori nici atât.”

Oricum, reală sau virtuală, concretă sau o himeră, iubita e pretutindeni, înlăuntrul poetului și în afară. E omniprezentă, o află până și în paharul din care bea, unde vinul are “trup de femeie/ cu sufletul despletit/în toate punctele cardinale”. (Vioara) Nu o vede și nu o aude decât pe ea: îi distinge până pașii între alți pași, după cum se confesează el iubitei, “eu auzeam/ numai pașii tăi” (Pașii tăi)  Și poetul o cântă pe această iubită, convins că menirea lui este să-i înalțe ode, pentru că, deși “Dumnezeu/ a lăsat pe pământ/ două minuni:/ femeia/ și poezia…”, nimic nu ar fi fost de “nu se năștea cel care, și dincolo de moarte, le va iubi pe amândouă..” (Poetul) 

 Dacă prima parte a volumului, intitulată FERICIRILE, este dedicată iubirii, în cea de-a a doua, AL CINCILEA ANOTIMP, poetul continuă să-i scrie iubitei, dar “răpus de marile întrebări” existențiale, îi scrie o scrisoare/la care nu mai așteaptă un răspuns…” Comunicarea cu iubita pare astfel să se întrerupă la nivelul epistolelor. Un aer de melancolie, tăceri, frământări, temeri se lasă acum peste lume: “Îmi e frică/să privesc în oglindă,/ poate nu mai sunt cel ce-am fost/, poate a rămas în trup poezia,/ cuvintele mă știu pe de rost”. (Temeri) și poetul încearcă din răsputeri să-și descopere rostul, sensul existenței sale, dacă pe pământ nu a fost cumva “doar o umbră, semănând peste tot amintiri”, și dorind să refacă “fiecare pas al trecerii prin timp/fiecare clipă, zi, an, anotimp.”  

A sosit momentul bilanțului, timpul rememorării, al stabilirii unei ierarhii pe scara de valori, al comunicării și cu divinitatea: “vreau să am/ un colț de divinitate/ un loc în care/ să mă închin,/ un loc în care/ să plâng,/să suspin,/nimeni nu vreau/ să îmi calce hotarele/ propriului ,,eu”,/ vreau să fiu singur,/ cu sufletul/ ca o carte deschisă,/ în fața lui Dumnezeu.” (Drumuri)  Urmează o întoarcere în timp până în copilărie și o urcare în înalt până la Dumnezeu. Pe această scară, poetul coboară și urcă în căutarea propriului “eu”, cuprins de o asemenea înfrigurare acum, când “tenebrele noptii-s la ușă”, încât constată că “nu mai e timp nici măcar de-o cafea”, că trebuie să-și evalueze întreaga viață și să adune “clipele bune,/ clipele rele, de-a dreapta/ și de-a stânga cugetului… /singuratic.” (Stingher)

 Impresia la lectura volumului este că Marin Rada a ajuns în acel punct al existenței când înțelepciunea și bunătatea iau locul orgoliului tineresc,  când omul înțelege că, la fel ca iubirea, viața este o valoare, poate valoarea  supremă a lumii, o valoare atât de absolută, încât poetul nu poate ucide nicio ființă nici măcar în gând: “O ciută venise/ să bea cerul/ și lumina lunii/ din ape,/ Am pus la ochi arma,/ eraa aproape izvorul,/ tu ți-ai oprit răsuflarea/ ca o piatră arzând,/ ciuta ridicase ochii/ presimțind încordarea,/ tu aveai fața în palme,/ plângând./ Pe lângă mine/ a trecut moartea/ nu știu pentru cine venise/ atât de aproape,/ urlând,/ ciuta s-a pierdut/ în frunzișul speranței,/ eu,/ nu pot să vânez/ nici în gând.” (Nici în gând)  E aici  o trimitere la poezia lui Nicolae Labiș, care va deveni mai explicită într-o poezie ulterioară, fără a fi însă pe de-a-ntregul clară: “Întind mâna, nu arma/ și-i fac un semn/ de iertare,/ fratele meu, Nicolae/ plânge și acum/ prin sertare“. (Remember Moartea căprioarei)

Poeziile sunt fluente, au muzicalitate, versurile se înlănțuie și curg. Se vede în permanență preocuparea pentru cuvântul expresiv, pentru figurile de stil care să-i pună cât mai bine în evidență ideile și gândurile. Poetul merge până acolo unde își cere iertare iubitei dacă nu a găsit poate totdeauna cuvintele cele mai potrivite pentru a învinge depărtările: “Tu să mă ierți/ că n-am găsit cuvinte/ cu care să te mint/ frumos, când greu/ apasă peste trupuri/ depărtarea/care tot crește/ între noi, mereu”. Limbajul este moale, catifelat sau cu foșnet de mătase, lipsesc ironia, violența, agresivitatea de orice fel; totuși, deși fără stridențe, poezia nu este lipsită pe alocuri de tensiune, de neliniști, de furtuni.

În fața efemerului, a trecerii, a curgerii timpului, a inevitabilului, Marin Rada mai are o convingere care-l ajută să înfrunte totul și anume că:  “Poetul nu moare/ niciodată,/ el pleacă, uneori,/ în veșnicie,/ când îl strigă/ pe nume,/ o femeie frumoasă,/ îna inima lui,/ crește un munte / de poezie.”

Marin RADA: Pledoarie pentru fluturi și cer, editura ECREATOR, colecția POESIS,  2021.

       

    George VULTURESCU

DARUL DOMNULUI BORGES (Crisula Ștefănescu)

Poeta Crisula Ștefănescu (n. la Caracal, 25 iunie 1949) este, spre regretul nostru, destul de puțin cunoscută, fiind eclipsată de puternica ei prezență/activitate în decursul celor 12 ani cât a lucrat la Europa Liberă: cercetător-analist la Institutul de cercetare al radioului și, ulterior, redactor al renumitei emisiuni culturale “Controverse-Confluențe Est-Vest”.

A publicat (în limba engleză) nenumărate lucrări/documente, dar și în presa din țară interviuri cu personalități remarcabile ale vieții culturale din România sau din exil, printre care se disting: George Ciorănescu*, Alexandru Busuioceanu**, Dan Er. Grigorescu Negropontes***, Sergiu și Ioana Celibidache (x. Cu Augustin Buzura publică convorbirile Teroarea iluziei (Ed. Polirom, 2004), iar cu Nicolae Florescu volumul Valoare și adevăr (Ed. Aius, 2021). Ca traducătoare stau dovadă cărțile: Ana Blandiana - Poezii/Poems, în colaborare cu Inta Moruss-Wiest și Richard Wiest; Octavian Paler, Poeme/Poems, 21 de poezii, Ed. Albatros, 1998.

Dintre volumele sale de poezie notăm: Vraja orei, Ed. Jurnalul literar, 1998; Semne, Ed. Albatros, 1999; Poarta cu săruturi/The Gate of Kisses, Ed. Institutul Cultural Român, 2004; Plecarea șarpelui, Ed. Galateea, Germania, 2005; Darul Domnului Borges, Ed. Brumar, 2010, cu o ediție ”revizuită și adăugită”, cu același titlu, la Ed. Aius, 2022; Faleze cu dragoste, Ed. Vinea, 2022; Regatul fetelor cu părul lung, Ed. Brumar, 2021; În țara minunilor, Ed. Aius, 2022. De curând a publicat și un roman - Bonsai, Ed. Aius, 2022.

Activitatea Crisulei Ștefănescu, deși n-a fost îndreptată constant asupra poeziei, impune printr-un fluid liric original și viguros care merită toată atenția. M-a tentat să urmăresc acest ”fluid”, fertilizator, precum la anumite date, revărsările Nilului. Cu precădere am fost atras de imaginarul ”domeniu”, ”rupt” din vis, Eichendorf. Autoarea ne face să credem că este un ”dar”, însă cele două variante ale cărții sale - cea din 2010 de la Ed. Brumar și cea din 2022, de la Ed. Aius - nu îmi par o re-novare a unui castel (Familia Eichendorf a pierdut, prin vreme, castelul Lubowitz), o schimbare doar a unui proprietar, ci o re-cucerire...

Pretextul ales din Darul Domnului Borges atacă un motiv des utilizat, mai ales după 1989, acela al exilului. Nu circumstanțelor istorice, socio-culturale le face față autoarei, ci resorturilor interioare, rupturilor sufletești, biruite prin forța unui imaginar care re-construiește, re-populează și re-desenează chipurile absente ale unei ”obârșii” (de ”băștinași” scufundați în mitul unui locus amoenus), unde ”femeile se cheamă Ana” și ”bărbații se cheamă Manole” (O țară de departe). Substratul liric al cărții e vraja visului: autoarea crede că puterea imaginarului poate re-vedea, re-întrupa: ”urmează să mă inventez”, spune un vers din Cine ești. Nu e, așadar, de mirare patronajul ales - Borges, care ”visa tigri”, nu e de mirare că acceptă acest ”dar” care însumează și puterea de ”a te deghiza” într-un ”nume mare”, dar și consonanța la energetica unui loc care devine al tău și care se înstăpânește asupra ta.

Desigur, știm, alături de autoare, că ”ficțiunea este încorporată în viață” (de la Mario Vargas Llosa citire), însă nu mulți înțeleg că orice ”dar” este și primejdios. Borges lasă câteva “poteci” care, nu-i așa,”se bifurcă” și la autoarea noastră: primejdie, neliniște, ezitări și o atracție spre neverosimil, exploatate la tot pasul, pentru că ea crede în semantica unui dar - dacă îl poți trăi cu ardență, dacă te identifici cu partea lui auriferă sau doar lutoasă.

Lecția poetei, lecția cărții, ar fi - după o ”vorbă” a lui Faust -, aceasta: ”sentimentul e totul,/ numele nu-i decât sunet și fum” (pg. 125). Dacă ne amintim bine, cei care i-am citit poezia mai de demult, autoarea se declara deschisă acestui crez: ”M-am convertit la o religie senzuală,/Sunt când liană, când zeitate...” (Convertire, în vol. Poarta cu săruturi, 2004). Accentul cade nu numai pe cel care îndrăznește să viseze, ci și spre puterea de a purta visul, “cum pomul ține un altoi,/ ca mortul care-și duce viața/ La Judecata de apoi” (Îngerul orb).

Pentru că sunt vise după calapodul broderiilor - dantelăriile, mătăsurile fac una cu pânza -, dar sunt și vise-scenografii, vise-picturale ale unui ”pictor nehotărât” care schițează un tablou iarna și îl va picta în primăvară (Tablou schițat), sau ale unuia care desenează ”toată ziua nori” (pag. 54-55). Dar autoarea coboară în străfunduri, până la sentimentul că… poți muri în somn: ”Mi-e atăt de frică, încât nu pot s-adorm/ decât cu ochiul stâng ușor deschis/veghind ca nu cumva să mor în vis” (Veghind cu ochiul stâng), sau că îți vezi...”propriul cadavru”. Avem aici un dialog desăvârșit, precum în meditațiile schimnicilor din munții Neamțului: ”Ce faci aici?” l-am întrebat/cu glasul sugrumat de groază./” “Îmi adun puteri pentru drum”/mi-a spus liniștit.”/ ”Care drum? a murmurat/partea din mine/care între timp pornise/spre cer” (pag. 57).

Aceste primejdii mișcate de forța imaginarului sunt ”insule” de realitate crudă (sau “fanteziile noastre despre real”, după expresia lui Berkeley) așezate pe un ”fir” de poveste, a cărui narațiune este vizibilă sub stratul lecturilor: un ”domeniu” realist-fantastic, Eichendorf, undeva în Germania, pe malul râului Vils (care se varsă în Dunăre); un dublet al autoarei Crisula - Cris de Eichendorf, care va fi sunată la telefon de nimeni altul decât Borges, poetul argentinian cu care va avea o cină comună împreună cu Josef von Eichendorff. Desigur, orice fantezie are și un dram de… realitate: în literatura germană, chiar a existat un renumit poet al romantismului - Josef von Eichendorff (1788-1857), legat de pleiada celebră : Achim von Arnim, Clements Brentano, Friedrich Schlegel, dar aceste ”personaje”, real-istorice, fac bine legendei: o sporesc, precum fața nevăzută a lunii mărește ”misterul” ei… Și, tot la fel, în substratul domeniului Eichendorf vedem misterul unei case de ”obârșie” a poetei, o stradă ”cu nume imperial” (Bulevardul Antonius Caracalla din Caracal).

Însă explorarea propriilor trăiri, schimbările de planuri (prin unghiuri surprinse cinematografic) intră în ”jocul” cerut de instanța visului (Borges și Joseph von Eichendorff) : ”...Are să fie destul de amuzant/și, orice-ar fi, până la urmă,/ o să petrecem bine împreună!” (Indignarea criticii). Accentuez pentru unghiurile, numite de mine, “cinematografice”: ele dezvăluie, întotdeauna, un perimetru scenic, care cere un … "spectacol”! Și vă indic câteva astfel de scene (Caracalenii, Cină cu Joseph von Eichendorff, Balada cioplitorului, Inel de logodnă...), dar textul intitulat ”Caracalenii” este de o savoare a unui talent capabil să observe, și să redea, registrele caracterologice ale unei localități pline de un realism caragialian, cu personaje trasate veridic: ”Sami evreul”, ”Bibi turcul”; ”neamțul Kaneta”, ”Gigi Opincaru” sau ”Tabacu, cizmarul,” cu gura plină de cuie”. Nici partea feminină” nu se poate uita: tronează în ea Didina, ”o vestală între papornițe și rogojini”, sau Florica (soția cizmarului) ”cu sandale cu toc, din piele de porc”.

Titlul trimite, desigur, la Caracal (locul de naștere al poetei), desemnează un topos cu particularități cioplite din amintiri, parcă pe un lemn crud și nu pe luciul hârtiei: Orașul în care m-am născut, Strada cu nume imperial, Orașul copilăriei, Casa copilăriei, Clopotul din sat… etc. Sunt, toate, tablouri votive pe pereții imaginari ai unei… biserici interioare, unde se aud voci care dau sens și trecutului și prezentului: ”Sunt invadată de chipurile și vocile/celor pe care i-am cunoscut,/lumea mea se alcătuiește din lumile lor/ și viața mea din viețile lor,/ ca fagurele din miere,/ ca buretele de apă...” (Invazie). Dar figurile tutelare ale acestor ”litografii îmbătrânite” (Orașul copilăriei) sunt ale părinților, adevărate oaze mirifice prin care energia locului tămăduiește răni, reînvie și susține legea firii din postulatul eminescian: ”știința morții și a reînturnării”.

*

Stilistic și metaforic, firul narativ al ”telefonului” de la Borges, în noapte, se susține prin cuvinte-laviuri, cu jocuri de ape: ”Ca într-o galerie de oglinzi,/ mă văd la nesfârșit multiplicată:/ cea care am fost,/ prin cea care exist, spre cea ce nu mai fi-va,/ probabil,/niciodată.” (Clipa prezentă), prin dialoguri-fără-destinatar (”Unde, unde sunteți?/ Unde? Unde v-am pierdut?…” (Unde sunteți) care se-ntorc cu greutatea unor precepte: ”Să iei mereu cărarea inimii!/ și ține minte: numai cărarea ei nu minte!” (Cărarea inimii).

Toate poemele au o familiaritate care te atrage, pe care o știi, la care ai fost/ești părtaș; insidios, versul pare a te cerceta, a te provoca să-l susții, să-l duci mai departe ca pe o proprie cruce. Cine n-ar semna acest gând: ”Eu sunt femeia nisipurilor,/ aud, clipă de clipă,/în mine nisipul cum curge/ prin oase,/ prin creier,/ prin sânge” (Femeia nisipurilor). Simțim această greutate tragică a nisipului în aceste versuri, e în ea o nostalgie blagiană după lutul alcătuirii, dar nu e o nostalgie vetustă, apăsătoare; nu e una a încremenirii, ci pare smulsă din țâțânile timpului prin tușele viguroase ale unui arhitect de vise-grădini: ”De ce să nu clădim castele de nisip?” se întreabă autoarea dându-ne a înțelege că ”secretul armoniei” stă ”între nisip și vânt” (Grădina de nisip). Nu altfel ne spune Borges: ”Pentru că nici cartea, nici nisipul nu au început și nici sfârșit”. Are dreptate Tudorel Urian să spună despre această poezie că este “trăire și filozofie”, că avem versuri care ”deschid porți de reflecție spre marile adevăruri ale vieții” (Caligrafia angoasei, prefață la vol. Poarta cu săruturi…ed. cit.).

Dacă ar trebui să rezum problematica sensibilă a acestei poezii pe care o scrie Crisula Ștefănescu aș alege două poeme grele de reflecții despre viață și trecere, despre omenescul care se ruinează în carnea trupurilor. În primul rând, Mesteacănul cu completarea, după tăiere, intitulată In interiorul mesteacănului, o autoscopie a trupului bântuit de frigul morții, o meditație amară, trasată în linii simple, fără nici o afectare filozofardă: ”Dorm în interiorul mesteacănului tăiat./ Mă ghemuiesc acolo, în inima lui,/ și ascult seva care curgea odată,/ ...Urmăresc cu degetul tulburătoarele lini curbe/ lăsate de anii care au trecut./ Pipăi, din interior, carnea lui albă ca de pește /și mă înțep, câteodată, în așchiile viitoare...” (pag.71). E aici o delicată regresiune în ”nefăcutul” oului barbian și o putere de țâșni spre un viitor, dureros (“mă înțep”, zice poeta), un plonjon în cercurile încă netrasate în trunchi - ”mă înțep în așchiile viitoare”, precum ”nenăscuții câini” ai lui Nichita…

Celălalt poem, Fereastra fără casă, este de asemenea tulburător: nu numai o răscolire a timpului, a neantului din timpul dat unui om, ci o prăbușire umană: ”Tu stăteai pe un scaun alb/ deasupra vulcanului/ care clocotea de lavă încinsă/ și eu te priveam/ de la o fereastră fără casă. Rămăsesem descuiată pe dinafară ,/lumina plutea îngerească/ și inelul de pe degetul meu/ începuse să se topească.” (pag. 94).

E timpul ca această poetă să fie citită cu fidelitate, pentru a-i vedea profunzimile, pentru a o așeza la locul meritat, câștigat deja de anvergura scrisului său.

____________________________________

Note:

x George Ciorănescu, Paginide jurnal. Portrete. Amintiri,Ed. ICR,Buc.2003;

George Ciorănescu și Exilul românesc, ICR,2007;

Corespondență /Alexandru.Ciorănescu - George Ciorănescu, 1946-1964, Ed. Bibliotheca, 2021;

George Ciorănescu, Confesiuni absurde, Ed. Brumar, 2010.

xx Alexandru Busuiocean , Poezie și cunoaștere,Ed.Aius,2021.

xxx Dan Er,Grigorescu Negropontes, Imagini și cuvinte, Scrieri alese, Ed. Vremea,2017.

ONLINE.FLIPPINGBOOK.COM

Poesis-aprilie 2023

This interactive flipbook is created with FlippingBook, a service for streaming PDFs online. No download, no waiting. Open and start reading right away