Crisula ȘTEFĂNESCU

                  “Dumnezeu a lăsat pe pământ două minuni: femeia și poezia”   

                             

 Înainte de a-i citi volumul de poezie PLEDOARIE PENTRU FLUTURI ȘI CER, apărut la editura ECREATOR, colecția POESIS, în 2021, am luat contact cu poezia lui Marin RADA prin intermediul paginii sale de face-book. Poezia domniei sale m-a atras atât prin formă, cât și prin tematică. Este o poezie esențializată, uneori concentrată în numai 17 silabe cum este haiku-ul, formă pe care poetul o cultivă cu asiduitate și talent și pentru care a primit de mai multe ori recunoaștere nu numai națională dar și internațională, fiind premiat în repetate rânduri.  

Cu toată predispoziția sa pentru parcimonie în ceea ce privește forma, universul poetului Rada este imens și cuprinde nu numai pământul și cerurile, ci se întinde cât imaginația poetului. Și tot universul acesta, fără limite, este locuit aproape în exclusivitate de poet și de iubită, căreia, dat fiind dimensiunile universului în care trăiesc, pentru a lua contact cu ea, poetul îi scrie zilnic, îi scrie ori de câte ori vrea să-și mărturisească iubirea. Tot nemărginită!  

Comunicarea cu iubita, rareori directă, prin priviri sau prin atingeri, se face prin cuvinte. Așa cum sculptorul își toarnă statuile în bronz, pentru a dăinui, poetul își toarnă iubirea în cuvinte, cu convingerea fermă că acolo unde cuvântul nu e, nimic nu e. Cum să cuprinzi altfel necuprinsul decât prin cuvânt și cum să  faci universul să dăinuie dacă nu prin iubire? Cuvintele constituie materialul, iar poezia forma prin care iubirea străbate secolele, prin care  învinge timpul și chiar și moartea. Desigur, tăcerea poate fi de asemenea, în anumite momente, grăitoare, dar cum să străbați cu ea veacurile? 

Iubita este în general departe, dar chiar și atunci când pare să fie aproape, poetul nu este niciodată sigur, nu are certitudinea apropierii, pentru că “înlăuntrul unei femei/ doarme o ființă/ necunoscută/ nici măcar de cugetul ei”. Și dacă nici iubita nu știe ce ascunde în suflet, “iubire, teamă, singurătate…”, atunci de unde să știe poetul? Are totuși o certitudine și anume aceea că “în sufletul unei femei/ sunt toate/ comorile lumii,/ toate…”  (Comori)

Cine este această iubită? Este reală sau numai un rod al imaginației, o himeră? Pentru că declarația poetului: “Te iubeam, deși erai/ numai în imaginația mea” descumpănește. Mai ales că undeva poetul declară că este o iubită modelată într-o oglindă: “îți modelam mai întâi zâmbetul,/ cu tot cu dragostea/ din privire,/ apoi mă jucam/ cu părul tău lung/ care îți lovea umerii /alungând așteptarea,/ Te iubeam, deși rămânea/ mereu între noi,/ depărtarea,/ tu erai în imaginația mea/ fără trup,/ numai dragoste,/ numai lumină,/ chemarea!” (Chemarea) Sau, alteori,  era “doar o fata morgana,/ uneori nici atât.”

Oricum, reală sau virtuală, concretă sau o himeră, iubita e pretutindeni, înlăuntrul poetului și în afară. E omniprezentă, o află până și în paharul din care bea, unde vinul are “trup de femeie/ cu sufletul despletit/în toate punctele cardinale”. (Vioara) Nu o vede și nu o aude decât pe ea: îi distinge până pașii între alți pași, după cum se confesează el iubitei, “eu auzeam/ numai pașii tăi” (Pașii tăi)  Și poetul o cântă pe această iubită, convins că menirea lui este să-i înalțe ode, pentru că, deși “Dumnezeu/ a lăsat pe pământ/ două minuni:/ femeia/ și poezia…”, nimic nu ar fi fost de “nu se năștea cel care, și dincolo de moarte, le va iubi pe amândouă..” (Poetul) 

 Dacă prima parte a volumului, intitulată FERICIRILE, este dedicată iubirii, în cea de-a a doua, AL CINCILEA ANOTIMP, poetul continuă să-i scrie iubitei, dar “răpus de marile întrebări” existențiale, îi scrie o scrisoare/la care nu mai așteaptă un răspuns…” Comunicarea cu iubita pare astfel să se întrerupă la nivelul epistolelor. Un aer de melancolie, tăceri, frământări, temeri se lasă acum peste lume: “Îmi e frică/să privesc în oglindă,/ poate nu mai sunt cel ce-am fost/, poate a rămas în trup poezia,/ cuvintele mă știu pe de rost”. (Temeri) și poetul încearcă din răsputeri să-și descopere rostul, sensul existenței sale, dacă pe pământ nu a fost cumva “doar o umbră, semănând peste tot amintiri”, și dorind să refacă “fiecare pas al trecerii prin timp/fiecare clipă, zi, an, anotimp.”  

A sosit momentul bilanțului, timpul rememorării, al stabilirii unei ierarhii pe scara de valori, al comunicării și cu divinitatea: “vreau să am/ un colț de divinitate/ un loc în care/ să mă închin,/ un loc în care/ să plâng,/să suspin,/nimeni nu vreau/ să îmi calce hotarele/ propriului ,,eu”,/ vreau să fiu singur,/ cu sufletul/ ca o carte deschisă,/ în fața lui Dumnezeu.” (Drumuri)  Urmează o întoarcere în timp până în copilărie și o urcare în înalt până la Dumnezeu. Pe această scară, poetul coboară și urcă în căutarea propriului “eu”, cuprins de o asemenea înfrigurare acum, când “tenebrele noptii-s la ușă”, încât constată că “nu mai e timp nici măcar de-o cafea”, că trebuie să-și evalueze întreaga viață și să adune “clipele bune,/ clipele rele, de-a dreapta/ și de-a stânga cugetului… /singuratic.” (Stingher)

 Impresia la lectura volumului este că Marin Rada a ajuns în acel punct al existenței când înțelepciunea și bunătatea iau locul orgoliului tineresc,  când omul înțelege că, la fel ca iubirea, viața este o valoare, poate valoarea  supremă a lumii, o valoare atât de absolută, încât poetul nu poate ucide nicio ființă nici măcar în gând: “O ciută venise/ să bea cerul/ și lumina lunii/ din ape,/ Am pus la ochi arma,/ eraa aproape izvorul,/ tu ți-ai oprit răsuflarea/ ca o piatră arzând,/ ciuta ridicase ochii/ presimțind încordarea,/ tu aveai fața în palme,/ plângând./ Pe lângă mine/ a trecut moartea/ nu știu pentru cine venise/ atât de aproape,/ urlând,/ ciuta s-a pierdut/ în frunzișul speranței,/ eu,/ nu pot să vânez/ nici în gând.” (Nici în gând)  E aici  o trimitere la poezia lui Nicolae Labiș, care va deveni mai explicită într-o poezie ulterioară, fără a fi însă pe de-a-ntregul clară: “Întind mâna, nu arma/ și-i fac un semn/ de iertare,/ fratele meu, Nicolae/ plânge și acum/ prin sertare“. (Remember Moartea căprioarei)

Poeziile sunt fluente, au muzicalitate, versurile se înlănțuie și curg. Se vede în permanență preocuparea pentru cuvântul expresiv, pentru figurile de stil care să-i pună cât mai bine în evidență ideile și gândurile. Poetul merge până acolo unde își cere iertare iubitei dacă nu a găsit poate totdeauna cuvintele cele mai potrivite pentru a învinge depărtările: “Tu să mă ierți/ că n-am găsit cuvinte/ cu care să te mint/ frumos, când greu/ apasă peste trupuri/ depărtarea/care tot crește/ între noi, mereu”. Limbajul este moale, catifelat sau cu foșnet de mătase, lipsesc ironia, violența, agresivitatea de orice fel; totuși, deși fără stridențe, poezia nu este lipsită pe alocuri de tensiune, de neliniști, de furtuni.

În fața efemerului, a trecerii, a curgerii timpului, a inevitabilului, Marin Rada mai are o convingere care-l ajută să înfrunte totul și anume că:  “Poetul nu moare/ niciodată,/ el pleacă, uneori,/ în veșnicie,/ când îl strigă/ pe nume,/ o femeie frumoasă,/ îna inima lui,/ crește un munte / de poezie.”

Marin RADA: Pledoarie pentru fluturi și cer, editura ECREATOR, colecția POESIS,  2021.