George VULTURESCU
DARUL DOMNULUI BORGES (Crisula Ștefănescu)
Poeta Crisula Ștefănescu (n. la Caracal, 25 iunie 1949) este, spre regretul nostru, destul de puțin cunoscută, fiind eclipsată de puternica ei prezență/activitate în decursul celor 12 ani cât a lucrat la Europa Liberă: cercetător-analist la Institutul de cercetare al radioului și, ulterior, redactor al renumitei emisiuni culturale “Controverse-Confluențe Est-Vest”.
A publicat (în limba engleză) nenumărate lucrări/documente, dar și în presa din țară interviuri cu personalități remarcabile ale vieții culturale din România sau din exil, printre care se disting: George Ciorănescu*, Alexandru Busuioceanu**, Dan Er. Grigorescu Negropontes***, Sergiu și Ioana Celibidache (x. Cu Augustin Buzura publică convorbirile Teroarea iluziei (Ed. Polirom, 2004), iar cu Nicolae Florescu volumul Valoare și adevăr (Ed. Aius, 2021). Ca traducătoare stau dovadă cărțile: Ana Blandiana - Poezii/Poems, în colaborare cu Inta Moruss-Wiest și Richard Wiest; Octavian Paler, Poeme/Poems, 21 de poezii, Ed. Albatros, 1998.
Dintre volumele sale de poezie notăm: Vraja orei, Ed. Jurnalul literar, 1998; Semne, Ed. Albatros, 1999; Poarta cu săruturi/The Gate of Kisses, Ed. Institutul Cultural Român, 2004; Plecarea șarpelui, Ed. Galateea, Germania, 2005; Darul Domnului Borges, Ed. Brumar, 2010, cu o ediție ”revizuită și adăugită”, cu același titlu, la Ed. Aius, 2022; Faleze cu dragoste, Ed. Vinea, 2022; Regatul fetelor cu părul lung, Ed. Brumar, 2021; În țara minunilor, Ed. Aius, 2022. De curând a publicat și un roman - Bonsai, Ed. Aius, 2022.
Activitatea Crisulei Ștefănescu, deși n-a fost îndreptată constant asupra poeziei, impune printr-un fluid liric original și viguros care merită toată atenția. M-a tentat să urmăresc acest ”fluid”, fertilizator, precum la anumite date, revărsările Nilului. Cu precădere am fost atras de imaginarul ”domeniu”, ”rupt” din vis, Eichendorf. Autoarea ne face să credem că este un ”dar”, însă cele două variante ale cărții sale - cea din 2010 de la Ed. Brumar și cea din 2022, de la Ed. Aius - nu îmi par o re-novare a unui castel (Familia Eichendorf a pierdut, prin vreme, castelul Lubowitz), o schimbare doar a unui proprietar, ci o re-cucerire...
Pretextul ales din Darul Domnului Borges atacă un motiv des utilizat, mai ales după 1989, acela al exilului. Nu circumstanțelor istorice, socio-culturale le face față autoarei, ci resorturilor interioare, rupturilor sufletești, biruite prin forța unui imaginar care re-construiește, re-populează și re-desenează chipurile absente ale unei ”obârșii” (de ”băștinași” scufundați în mitul unui locus amoenus), unde ”femeile se cheamă Ana” și ”bărbații se cheamă Manole” (O țară de departe). Substratul liric al cărții e vraja visului: autoarea crede că puterea imaginarului poate re-vedea, re-întrupa: ”urmează să mă inventez”, spune un vers din Cine ești. Nu e, așadar, de mirare patronajul ales - Borges, care ”visa tigri”, nu e de mirare că acceptă acest ”dar” care însumează și puterea de ”a te deghiza” într-un ”nume mare”, dar și consonanța la energetica unui loc care devine al tău și care se înstăpânește asupra ta.
Desigur, știm, alături de autoare, că ”ficțiunea este încorporată în viață” (de la Mario Vargas Llosa citire), însă nu mulți înțeleg că orice ”dar” este și primejdios. Borges lasă câteva “poteci” care, nu-i așa,”se bifurcă” și la autoarea noastră: primejdie, neliniște, ezitări și o atracție spre neverosimil, exploatate la tot pasul, pentru că ea crede în semantica unui dar - dacă îl poți trăi cu ardență, dacă te identifici cu partea lui auriferă sau doar lutoasă.
Lecția poetei, lecția cărții, ar fi - după o ”vorbă” a lui Faust -, aceasta: ”sentimentul e totul,/ numele nu-i decât sunet și fum” (pg. 125). Dacă ne amintim bine, cei care i-am citit poezia mai de demult, autoarea se declara deschisă acestui crez: ”M-am convertit la o religie senzuală,/Sunt când liană, când zeitate...” (Convertire, în vol. Poarta cu săruturi, 2004). Accentul cade nu numai pe cel care îndrăznește să viseze, ci și spre puterea de a purta visul, “cum pomul ține un altoi,/ ca mortul care-și duce viața/ La Judecata de apoi” (Îngerul orb).
Pentru că sunt vise după calapodul broderiilor - dantelăriile, mătăsurile fac una cu pânza -, dar sunt și vise-scenografii, vise-picturale ale unui ”pictor nehotărât” care schițează un tablou iarna și îl va picta în primăvară (Tablou schițat), sau ale unuia care desenează ”toată ziua nori” (pag. 54-55). Dar autoarea coboară în străfunduri, până la sentimentul că… poți muri în somn: ”Mi-e atăt de frică, încât nu pot s-adorm/ decât cu ochiul stâng ușor deschis/veghind ca nu cumva să mor în vis” (Veghind cu ochiul stâng), sau că îți vezi...”propriul cadavru”. Avem aici un dialog desăvârșit, precum în meditațiile schimnicilor din munții Neamțului: ”Ce faci aici?” l-am întrebat/cu glasul sugrumat de groază./” “Îmi adun puteri pentru drum”/mi-a spus liniștit.”/ ”Care drum? a murmurat/partea din mine/care între timp pornise/spre cer” (pag. 57).
Aceste primejdii mișcate de forța imaginarului sunt ”insule” de realitate crudă (sau “fanteziile noastre despre real”, după expresia lui Berkeley) așezate pe un ”fir” de poveste, a cărui narațiune este vizibilă sub stratul lecturilor: un ”domeniu” realist-fantastic, Eichendorf, undeva în Germania, pe malul râului Vils (care se varsă în Dunăre); un dublet al autoarei Crisula - Cris de Eichendorf, care va fi sunată la telefon de nimeni altul decât Borges, poetul argentinian cu care va avea o cină comună împreună cu Josef von Eichendorff. Desigur, orice fantezie are și un dram de… realitate: în literatura germană, chiar a existat un renumit poet al romantismului - Josef von Eichendorff (1788-1857), legat de pleiada celebră : Achim von Arnim, Clements Brentano, Friedrich Schlegel, dar aceste ”personaje”, real-istorice, fac bine legendei: o sporesc, precum fața nevăzută a lunii mărește ”misterul” ei… Și, tot la fel, în substratul domeniului Eichendorf vedem misterul unei case de ”obârșie” a poetei, o stradă ”cu nume imperial” (Bulevardul Antonius Caracalla din Caracal).
Însă explorarea propriilor trăiri, schimbările de planuri (prin unghiuri surprinse cinematografic) intră în ”jocul” cerut de instanța visului (Borges și Joseph von Eichendorff) : ”...Are să fie destul de amuzant/și, orice-ar fi, până la urmă,/ o să petrecem bine împreună!” (Indignarea criticii). Accentuez pentru unghiurile, numite de mine, “cinematografice”: ele dezvăluie, întotdeauna, un perimetru scenic, care cere un … "spectacol”! Și vă indic câteva astfel de scene (Caracalenii, Cină cu Joseph von Eichendorff, Balada cioplitorului, Inel de logodnă...), dar textul intitulat ”Caracalenii” este de o savoare a unui talent capabil să observe, și să redea, registrele caracterologice ale unei localități pline de un realism caragialian, cu personaje trasate veridic: ”Sami evreul”, ”Bibi turcul”; ”neamțul Kaneta”, ”Gigi Opincaru” sau ”Tabacu, cizmarul,” cu gura plină de cuie”. Nici partea feminină” nu se poate uita: tronează în ea Didina, ”o vestală între papornițe și rogojini”, sau Florica (soția cizmarului) ”cu sandale cu toc, din piele de porc”.
Titlul trimite, desigur, la Caracal (locul de naștere al poetei), desemnează un topos cu particularități cioplite din amintiri, parcă pe un lemn crud și nu pe luciul hârtiei: Orașul în care m-am născut, Strada cu nume imperial, Orașul copilăriei, Casa copilăriei, Clopotul din sat… etc. Sunt, toate, tablouri votive pe pereții imaginari ai unei… biserici interioare, unde se aud voci care dau sens și trecutului și prezentului: ”Sunt invadată de chipurile și vocile/celor pe care i-am cunoscut,/lumea mea se alcătuiește din lumile lor/ și viața mea din viețile lor,/ ca fagurele din miere,/ ca buretele de apă...” (Invazie). Dar figurile tutelare ale acestor ”litografii îmbătrânite” (Orașul copilăriei) sunt ale părinților, adevărate oaze mirifice prin care energia locului tămăduiește răni, reînvie și susține legea firii din postulatul eminescian: ”știința morții și a reînturnării”.
*
Stilistic și metaforic, firul narativ al ”telefonului” de la Borges, în noapte, se susține prin cuvinte-laviuri, cu jocuri de ape: ”Ca într-o galerie de oglinzi,/ mă văd la nesfârșit multiplicată:/ cea care am fost,/ prin cea care exist, spre cea ce nu mai fi-va,/ probabil,/niciodată.” (Clipa prezentă), prin dialoguri-fără-destinatar (”Unde, unde sunteți?/ Unde? Unde v-am pierdut?…” (Unde sunteți) care se-ntorc cu greutatea unor precepte: ”Să iei mereu cărarea inimii!/ și ține minte: numai cărarea ei nu minte!” (Cărarea inimii).
Toate poemele au o familiaritate care te atrage, pe care o știi, la care ai fost/ești părtaș; insidios, versul pare a te cerceta, a te provoca să-l susții, să-l duci mai departe ca pe o proprie cruce. Cine n-ar semna acest gând: ”Eu sunt femeia nisipurilor,/ aud, clipă de clipă,/în mine nisipul cum curge/ prin oase,/ prin creier,/ prin sânge” (Femeia nisipurilor). Simțim această greutate tragică a nisipului în aceste versuri, e în ea o nostalgie blagiană după lutul alcătuirii, dar nu e o nostalgie vetustă, apăsătoare; nu e una a încremenirii, ci pare smulsă din țâțânile timpului prin tușele viguroase ale unui arhitect de vise-grădini: ”De ce să nu clădim castele de nisip?” se întreabă autoarea dându-ne a înțelege că ”secretul armoniei” stă ”între nisip și vânt” (Grădina de nisip). Nu altfel ne spune Borges: ”Pentru că nici cartea, nici nisipul nu au început și nici sfârșit”. Are dreptate Tudorel Urian să spună despre această poezie că este “trăire și filozofie”, că avem versuri care ”deschid porți de reflecție spre marile adevăruri ale vieții” (Caligrafia angoasei, prefață la vol. Poarta cu săruturi…ed. cit.).
Dacă ar trebui să rezum problematica sensibilă a acestei poezii pe care o scrie Crisula Ștefănescu aș alege două poeme grele de reflecții despre viață și trecere, despre omenescul care se ruinează în carnea trupurilor. În primul rând, Mesteacănul cu completarea, după tăiere, intitulată In interiorul mesteacănului, o autoscopie a trupului bântuit de frigul morții, o meditație amară, trasată în linii simple, fără nici o afectare filozofardă: ”Dorm în interiorul mesteacănului tăiat./ Mă ghemuiesc acolo, în inima lui,/ și ascult seva care curgea odată,/ ...Urmăresc cu degetul tulburătoarele lini curbe/ lăsate de anii care au trecut./ Pipăi, din interior, carnea lui albă ca de pește /și mă înțep, câteodată, în așchiile viitoare...” (pag.71). E aici o delicată regresiune în ”nefăcutul” oului barbian și o putere de țâșni spre un viitor, dureros (“mă înțep”, zice poeta), un plonjon în cercurile încă netrasate în trunchi - ”mă înțep în așchiile viitoare”, precum ”nenăscuții câini” ai lui Nichita…
Celălalt poem, Fereastra fără casă, este de asemenea tulburător: nu numai o răscolire a timpului, a neantului din timpul dat unui om, ci o prăbușire umană: ”Tu stăteai pe un scaun alb/ deasupra vulcanului/ care clocotea de lavă încinsă/ și eu te priveam/ de la o fereastră fără casă. Rămăsesem descuiată pe dinafară ,/lumina plutea îngerească/ și inelul de pe degetul meu/ începuse să se topească.” (pag. 94).
E timpul ca această poetă să fie citită cu fidelitate, pentru a-i vedea profunzimile, pentru a o așeza la locul meritat, câștigat deja de anvergura scrisului său.
____________________________________
Note:
x George Ciorănescu, Paginide jurnal. Portrete. Amintiri,Ed. ICR,Buc.2003;
George Ciorănescu și Exilul românesc, ICR,2007;
Corespondență /Alexandru.Ciorănescu - George Ciorănescu, 1946-1964, Ed. Bibliotheca, 2021;
George Ciorănescu, Confesiuni absurde, Ed. Brumar, 2010.
xx Alexandru Busuiocean , Poezie și cunoaștere,Ed.Aius,2021.
xxx Dan Er,Grigorescu Negropontes, Imagini și cuvinte, Scrieri alese, Ed. Vremea,2017.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu