Setea de poezie

Romania literară nr. 35/1999

Cronică Literară:
Setea de poezie de Alex. Ştefănescu

  O retorică a stării de grație

Poeta și publicista Crisula Ștefănescu a publicat recent, aproape simultan, două noi cărți: volumul de poeme Semne și piesa de teatru Ana si Satana. Ambele atrag atenția prin luminozitatea și prospetimea matinală a textului, ca și printr-o mereu activă inteligență artistică, datorită căreia cititorul este adeseori luat prin surprindere și întotdeauna cucerit.

   Crisula Ștefănescu s-a născut la 25 iunie 1949 la Caracal, în judetul Olt. În 1972 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București. Între 1972-1978 a fost profesoară de limba franceză în judetul Constanța, iar în perioada 1978-1980 - profesoară de limba română în București. Timp de doi ani - 1980-1982 - a stat fără slujbă, din cauză că a cerut să emigreze în Occident și a intrat în conflict cu autoritățile comuniste. A reușit, în cele din urmă, să emigreze și din 1982 până în 1992 a lucrat la Institutul de Cercetare al "Europei Libere", iar din 1992 până în 1995 - la "Europa Liberă", realizând emisiunea "Controverse-Confluențe Est-Vest". Este stabilită, în prezent, în Germania, în apropiere de München.
Prin versurile pe care le scrie, Crisula Ștefănescu se situează între Lucian Blaga și Magda Isanos. Nu este vorba de influențe, ci de o înrudire spirituală. Poeta are o permanentă sete de poezie. Nu poate trăi nici o clipă prozaic, nu se împacă deloc cu condiția de prizonieră a vieții de fiecare zi. Ea consideră o "înmlăștinare", o "împotmolire în neputință" împăcarea cu "indiferența zilelor pustii".

Cu ardoarea cu care un credincios îți spune rugăciunea, Crisula Stefănescu compune versuri, sperând ca ele să se încarce de poezie. Și miracolul se produce. Situație mai rar întâlnită, dorința de poezie precede poezia. Poeta stăpânește o retorică a stării de grație care nu functionează în gol, care sfârșește aproape întotdeauna prin a instaura starea de grație. Poemele au un ton teatral ("se aud", cum observă cu finețe Nicolae Florescu într-o scurtă prezentare), dar până la urmă declamația se dizolvă în lirism. Aceste poeme pot fi recitate de actori, dar și mai impresionant este să ți le imaginezi recitate. Să le auzi în minte. Un poem ca Tablou cu gară, de exemplu, poate constitui foarte bine textul unui spectacol interior:
"În gara pustiită intră un tren pustiu./ Nimeni nu urcă și nimeni nu coboară./ Din șine ruginite cresc vrejuri de dovleci/ și, prin cârcei, se prind timid de scară.// În gara pustiită intră un tren pustiu./ Nimeni nu urcă și nimeni nu coboară./ Lumina explodează în vrejul de dovleci./ E început de toamnă. Și e seară.
Specialitatea poetei o reprezintă descrierea îndrăzneață a ceea ce în general nu poate fi descris, întrucât aparține metafizicii. A ce miros îngerii? "Îngerii au venit - răspunde poeta - / și răspândeau parfum sfâșietor/ de tinerețe-n loc oprită". "Parfum de tinerețe-n loc oprită" - iată o idee poetică dintre cele mai subtile, care te face să te gândesti nu numai la puritate, ci și la un iz de putrefacție.
Cum este când mori? "Plânge-n mine tare teama - mărturisește poeta -,/ însă Moartea, cum e mama,/ blând mă leagănă la sânu-i,/ și-mi alungă, prin uitare,/ grijile și toată spaima." Rareori a mai reprezentat cineva atât de tulburător atitudinea maternă a Morții fată de alesul (în acest caz: aleasa) ei. În mod paradoxal, tocmai vitalitatea exuberantă o face pe poetă să aibă permanent conștiinta morții. În poemul Perspectivă ea cedează rolul de autor unui personaj - pictorul - și se transformă pe sine într-un personaj, pentru a se vedea de la distanță scufundându-se în neființă: "Un pictor mă pictează-n perspectivă:/ din ce în ce mai mică/ și mai îndepărtată./ Și totuși mai aproape,/ cu fiecare clipă de magicul/ 'A fost cândva, odată...'"

Nu există în poezia românească de dată recentă o mai inspirată reprezentare a familiarizării ființei omenești cu moartea. Poeta prelucrează într-o manieră rafinată o viziune naivă, specifică folclorului românesc: "E toamnă!/ Un soare atât de blând,/ că Moartea stă cu noi în berării/ și, de a toamnei frumusețe îmbătată,/ își uită coasa-n bălării." (München) Așa ceva se poate întâmpla la München numai când există acolo o româncă.

Teatru în versuri, azi!

Piesa de teatru Ana și Satana este o sinteză de genuri: dramă istorică, legendă, poezie populară, comedie neagră, parabolă și, mai presus de toate, poezie. Soțiile unor domnitori români refugiate în mânăstiri în vremuri de restriște își petreceau timpul țesând brocarturi grele, împodobite cu desene fastuoase, lucrate în fir de aur. Cu acele brocarturi (care pot fi văzute și azi în muzeele mânăstirilor) seamănă textul Crisulei Ștefănescu. Este un text cu o lucrătură savantă, baroc, fără legătură cu prezentul, în afară de o anumită experiență a scrisului care nu poate fi decât a unui autor de la sfârșitul secolului douăzeci. Personajele principale ale piesei sunt Vlad Dracula, Satana și Ana din legenda meșterului Manole. Satana de îndrăgostește de inaccesibila Ana - inaccesibilă, pentru că stă zidită într-un lăcaș sfânt, de care diavolul nu se poate apropia - și îi cere lui Vlad Dracula, închis în castelul-temniță de la Vishegrad, să-l ajute să o cucerească pe pământeancă. Drept răsplată, îi promite domnitorului sprijinul pentru a se reinstala în tronul Țării Românești și a se răzbuna pe trădători. După eliberarea sa, Vlad Dracula însuși se îndrăgostește de Ana și nu mai respectă înțelegerea făcută cu diavolul, astfel încât ratează șansa de a fi repus în drepturi cu sprijin ocult. Așezarea laolaltă a unor personaje despre care nu ne-am fi putut închipui că se vor întâlni vreodată, nici măcar în spațiul literaturii, îi permite autoarei să-și imagineze situații dintre cele mai insolite, de genul: Ana povestește, din perspectiva ei, legenda mânăstirii Argeș; diavolul îi mărturisește lui Vlad Dracula, pe un ton plângăret, cât de mult îl face să sufere dragostea lui imposibilă; Vlad Dracula încearcă să o seducă pe Ana pentru Satana, etc. Când se convinge că aliatul său de pe Pământ îl trădează, diavolul convoacă toate forțele întunericului pentru a-l ajuta să-l pedepsească pe trădător. Constituirea unei armate malefice este, la rândul ei, o secvență dintre cele mai expresive ale piesei, secvență compusă în registrul comicului macabru. 

În mod surprinzător pentru un cititor de azi, piesa este scrisă în versuri. Nu este vorba de o folosire mecanică a ritmului și a rimei, ci de un joc de eufonii și asonanțe, de o plimbare liberă a degetelor pe claviatura limbii române. Textul apare, de altfel, din punct de vedere tipografic, sub formă de proză. Cu atât mai mare este pentru cititor surpriza de a descoperi în această "proză" fraze melodioase:  "SATANA: De, ce să fac? Se pare că tot mai mulți spre mine se îndreaptă, plini toți de pofte și de vicii! Eu mi-s ca gheonoaia, care zboară din pom în pom, tot ciocănind în lemn; dacă-l găsește tare și vârtos, pleacă acolo unde e slab și găunos. Umblu și eu din om în om, cercând pe fiecare. Dacă-l găsesc în post și rugăciuni, nu suflu în tăciuni, dar de-l găsesc - și crede-mă că nu e greu deloc - plin de păcate și de vicii, atunci mă umplu și îl umplu de delicii." Dincolo de tehnica frazării există însă poezia propriu-zisă, densă și inactuală, care ar răvăsi sufletele cititorilor dacă cititori ai acestui gen de poezie ar mai exista azi. Iată, ca exemplu, un monolog al Anei, femeia-mânăstire: "Nu știu ce e cu mine. Parcă mai sunt și nu mai sunt în lume. Simt, nu știu cum, că secoli trec și-s tânără mereu. Mi-e carnea ca de piatră, de parcă-am fost de vie în piatră îngropată. Ieri am visat... Dar oare am visat? Că vânturi s-au pornit și-acoperișul mi-au zburat. Deasupra mea nu mai era nimic. Doar cerul gol, bolta înstelată. Și m-am simțit așa de rușinată, de parcă un ochi străin m-ar fi privit prin ochi de geam și aș fi fost cu totul dezbrăcată. Erau doi ochi ca doi cărbuni de jar, doi ochi ca doi luceferi. Și m-am înfiorat în carnea mea de piatră. E curios, dar m-am înfiorat ca o femeie ce simte-n preajmă aburi de iubire. Dar cum să mă-nfior? Sunt doar o mânăstire!" Scrisă într-un stil inteligent, fără nimic desuet, piesa Crisulei Ștefănescu ar părea totuși greoaie dacă ar fi pusă în scenă. Ea ar avea soarta filmului "de artă", despre care telespectatorii vorbesc respectuos chiar în momentul în care acționează telecomanda pentru a vedea un film polițist.

Crisula Stefănescu, Ana si Satana, piesă în cinci acte, București, Ed. "Jurnalul literar", 1999. 80 pag.

Crisula Ștefănescu, Semne, București, Ed. Albatros, 1999 (poeme). 62 pag.