Crisula ȘTEFĂNESCU: MIHAI DIMITRIE STURDZA LA EUROPA LIBERĂ
REVISTA BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE, Anul 5, Nr. 10 , iulie-decembrie 2020, p. 107-116.
Evocare
MIHAI DIMITRIE STURDZA LA EUROPA LIBERĂ
Abstract: This is a very personal evocation, as Mrs. Delia Balaican asked me
to talk about Mihai Dimitrie Sturdza from the perspective of someone who
was in his immediate vicinity for about ten years at the Radio Free Europe.
I met Mihai Sturdza in 1985, when he came from Paris to Munich for an
interview to fill a vacancy in the Free Europe Research section. Mr. Sturdza
was employed and assigned to the same office as me.
Our research papers were published every two weeks in Report on Eastern
Europe and sent to major Western dailies, embassies, politicians and political
experts on Eastern European issues.
In 1992, following a restructuring of the Radio, we both switched to
Broadcasting, where Mr. Sturdza was given the task to write especially for
the Political Program.
Mihai Sturdza lost his father when he was about four years old, being raised
by his mother, who had instilled onto him a certain delicacy and sensitivity.
As a teenager, he was imprisoned for refusing to denounce an alleged antistate conspiracy and he often told me about the horrible, unimaginable
famine that political prisoners had suffered in communist prisons. The
abundance in which the West lived seemed to him almost indecent when
compared to the poverty in which the people lived in Romania in the years
before Ceausescu's fall.
Mihai Sturdza was a tall, presentable man, well dressed, who moved with
innate distinction, spoke little and always had a smile in his eyes. It was his
discretion that I appreciated and which he cherished as well in those around
him. I would like to mention his extraordinary modesty. He never spoke of
his princely origin and behaved like an absolutely normal man, without self sufficiency or arrogance.
Keywords: Mihai Dimitrie Sturdza, evocation, Radio Free Europe, princely
origin.
Fig. 1, Mihai Dimitrie Sturdza – portret făcut acasă la familia Ștefănescu, München, 1989. Arhiva personală Andi și Crisula Stefănescu Pe Mihai Dimitrie Sturdza l-am cunoscut în anul 1985, când a
venit la München pentru un interviu în vederea ocupării unui post liber în
Secția de Cercetare a Europei Libere. Eram singură în birou când ușa s-a
deschis și a apărut directorul Departamentului de Broadcasting, Vlad
Georgescu, care, după ce m-a salutat, s-a tras înapoi și a lăsat să intre
înaintea sa un bărbat impozant și distins, de vreo 50 de ani. Normal ar fi
fost să-l însoțească Annelie-Ute Gabanyi, șefa Secției de Cercetare, dar
Mihai Dimitrie Sturdza venea la recomandarea expresă a lui Vlad Georgescu cu care era prieten și care-i făcea onorurile casei! După
prezentările de rigoare, domnul Sturdza - pentru că așa aveam să-i spun o
viață - a rămas cu mine în birou pentru următoarele câteva zile, a vizitat
secțiile radioului, inclusiv Biblioteca, și a avut interviul pentru care venise.
La începutul anului 1986, trimisă de Radio, am plecat la o
specializare în Statele Unite, unde am urmat cursuri de politologie la
University of Virginia, în Charlottesville, și acolo am aflat din scrisorile
primite că Mihai Dimitrie Sturdza, angajat între timp, fusese repartizat în
același birou cu mine. Așa că atunci când am revenit la München, l-am
găsit instalat pe domnul Sturdza la masa de lucru din fața mea; și așa avea
să rămână ani și ani de zile, în pofida schimbărilor ce vor surveni în
carierele noastre, ale amândurora.
La Radio Europa Liberă, munca în Secția de Cercetare începea la
8,30 dimineața, când fiecare dintre noi trecea pe la căsuța lui poștală de
unde își lua File-ul, un teanc de hârtii xeroxate, de diverse culori, însumând
vreo două sute de file, majoritatea în englezește, care cuprindea știrile
agențiilor de presă, articolele de fond ale marilor cotidiene occidentale,
lucrările publicate de secțiile de cercetare în ziua respectivă, precum și
Monitoring-ul românesc, cu transcrierea emisiunilor de la Radio București
din ultimile 24 de ore, dar și un Monitoring Reports, cu știri sau emisiuni
monitorizate la radiourile celorlalte țări din Europa de Est, traduse în
englezește și publicate sub forma unui caiet de vreo 20 de pagini.
Până la prânz, așezați față în față, la birourile noastre, citeam File-ul, comentând ceea ce ni se părea mai interesant, exclamând neîncrezători
sau surprinși, când dădeam de câte o informație mai neobișnuită, selectând
și punând deoparte, în dosare, anumite articolele care consideram că ne-ar
putea fi de folos. Venea apoi la rând lectura presei, a ziarelor și revistelor
care ne soseau cu regularitate din țară. Cum eu mă ocupam cu precădere de
cultură, iar domnul Sturdza, de subiecte cu caracter politic, diplomatic și
economic, fiecare se apleca, cu prioritate, asupra a ceea ce corespundea
domeniului său. Dacă însă descopeream ceva care ar fi putut să-l intereseze
pe celălalt, puneam deoparte respectivul articol sau i-l semnalam imediat.
Lucrările noastre erau publicate într-un buletin al Radioului,
Report on Eastern Europe, care apărea la fiecare două săptămâni.
În ultimii trei ani în afară de aceste lucrări, împreună cu domnul
Sturdza şi Paul Gafton, pregăteam, prin rotaţie, și un Daily Report, o prezentare zilnică, în engleză, a evenimentelor politice din ţară, într-o
formă extrem de concentrată, aproape nişte pastile; trei-patru ştiri care să
nu depăşească zece rânduri fiecare și să fie gata până la ora nouă
dimineața. Când eram responsabili cu aceste rapoarte zilnice, veneam de
obicei devreme, pe la șase dimineața; cele câteva ştiri necesitau lectura în
regim de urgență a telegramelor de presă internaţionale, a Monitoring-ului
şi a presei româneşti.
Buletinele respective şi lucrările noastre erau trimise marilor
cotidiene occidentale, ambasadelor, politicienilor, politologilor și experţilor
în probleme est-europene.
Deși foarte ocupați și uneori sub stress, mai ales când aveam de
scris o lucrare până la prânz, totuși ne luam din când în când timp și pentru
cărți și reviste care erau doar indirect legate de activitatea noastră la radio.
Mi-amintesc de pildă că, într-o zi, prin 1987, în preajma sărbătorilor de
iarnă, domnul Sturdza mi-a adus de acasă toată colecția „Revistei Muzeelor
şi Monumentelor pe 1984-1985”, de care am fost captivată și am citit-o cu
nesaț. Preocupările sale legate de heraldică și istorie mi-au stârnit interesul
și stăteam adesea de vorbă despre lucruri care mie îmi erau mai puțin sau
aproape deloc cunoscute; despre partidele istorice, perioada interbelică,
despre polemicile de dinainte și de după căderea comunismului. Unele cărți
le-am citit la recomandarea sa expresă, altele le-am căutat în urma unor
discuții, dorind să mă pun la curent, să înțeleg anumite fenomene sau
evenimente al căror sens era mai greu de descifrat. Învățasem în țară o
istorie distorsionată, mincinoasă, deficitară și încercam din mers să
ordonez și să înțeleg lucruri trecute, citind cărțile pe care le găseam la
biblioteca Radioului sau, după ’90, cumpărând din țară, în special
memoriile unor oameni politici.
În 1992, în urma unei restructurări a Radioului, am trecut împreună
cu domnul Sturdza la Broadcasting, fiind preluați amândoi de către Nicolae
Stroescu-Stânișoară, în acel moment director al Departamentului. Mie mi-a
fost încredințată o emisiune nouă, de 50 de minute, Controverse -
Confluențe, Est-Vest, iar domnul Sturdza a primit sarcina să scrie în
special pentru Programul Politic, dar și alte programe, de câteva ori fiind și
invitatul emisiunii de care mă ocupam. Noile circumstanțe ne-au despărțit însă, dat fiind că la
Broadcasting nu exista un birou liber, astfel că am fost repartizați fiecare
cu altcineva. Despărțirea s-a dovedit însă de scurtă durată: noul meu coleg
de birou a ieșit foarte curând la pensie și domnul Sturdza și-a reluat locul
vis-à-vis de mine. Astfel, timp de aproape zece ani, până la mutarea
radioului la Praga în iunie 1995, am fost mai mult decât colegi de Radio -
ne-am petrecut aproape tot timpul împreună, zi de zi, în aceeași încăpere.
Rândurile de față se alcătuiesc într-o evocare extrem de personală,
în care orice accent privind persoana publică și opera celui care a fost
Mihai Dimitrie Sturdza a fost exclus din plecare. Țin să subliniez acest
lucru, deoarece atunci când doamna Delia Bălăican mi-a solicitat o evocare
pentru „Revista Bibliotecii Academiei Române”, am fost invitată să scriu
despre Mihai Dimitrie Sturdza din perspectiva celui care s-a aflat în
nemijlocita sa apropiere la Radio Europa Liberă.
Domnul Sturdza era un bărbat înalt, prezentabil, întotdeauna bine
îmbrăcat. Se mișca cu o distincție înnăscută, vorbea puțin și cu un zâmbet
în ochi. Nu l-am auzit niciodată ridicând glasul. Era de o discreție pe care
aș putea-o califica drept "model", pe care i-am apreciat-o și pe care domnul
Sturdza o aprecia la rândul său la cei din jur. La un moment dat, când erau
alegeri în Franța, mi-a spus, așa, deodată: Dacă nu câștigă Mitterand,
câştig eu. Dacă nu, trebuie să mai stau 2-3 ani aici. Nu am înţeles de ce,
care era raționamentul, care erau motivele, dar nu l-am întrebat nimic.
Dacă nu a venit cu explicația, însemna că atât putea să-mi spună. Până la
urmă, a câștigat Mitterand ... Și eu! Pentru că am continuat să fiu colegă cu
domnul Sturdza! Erau lucruri confidențiale și este pentru prima oară când
amintesc de discuțiile noastre particulare.
Aș dori să menționez în mod special și extraordinara sa modestie,
faptul că niciodată nu vorbea de obârșia sa princiară. Se comporta în
relațiile cu ceilalți ca un om absolut normal, fără suficiență sau aroganță
nobiliară, deși sunt convinsă că era mândru de descendența sa, cum mândru
era și de urmași, de cei doi băieți și de nepotul său. Când Alessandro
Cifarelli, întâlnindu-l pe culoar, îi striga de departe: Ce faci, Prințe?,
domnul Sturdza îl bruftuluia amical: Lasă, domne, asta cu prințe!
Părea să se simtă mult mai bine să fie abordat prietenește, ca în
relațiile cu Vlad Georgescu, care i se adresa pur și simplu cu Mihalache…
De Vlad a rămas atașat până la urmă. L-a vizitat la spital chiar cu câteva zile înainte de sfârșitul atât de tragic al acestuia și mi-a povestit zguduit
cum l-a găsit și cum a încercat să-i dea un pic de speranță, acolo unde
medicii nu mai lăsau niciuna, gândindu-se că unde nu mai e nicio speranță,
nu mai există nici putere de a lupta cu răul.
Rămas orfan de tată când avea vreo trei-patru ani, domnul Sturdza
fusese crescut de mama sa, pe care am avut bucuria s-o cunosc după 90,
când am venit în țară și am vizitat-o în apartamentul de pe lângă Parcul
Tineretului, și de cele două bunici, care i-au transmis o anume delicatețe,
sensibilitate, pe care nu știu în ce măsură o au sau cât de evidentă este în
cazul bărbaților crescuți și sub aripa ocrotitoare a tatălui. Iubea nespus
florile și se bucura că în biroul nostru erau plante, ba chiar adusese și
dânsul vreo două de la Paris. Când auzea ceva care nu-i plăcea, de multe ori nu spunea nimic,
însă se înroșea la față. Iar când era felicitat sau i se făcea câte un
compliment se înroșea până în vârful urechilor, ca o fecioară stânjenită,
care nu știa ce să spună și atunci se bâlbâia ușor, tăgăduind: Ei, nici chiar
așa!
Vorbeam adesea despre copilăria și tinerețea noastră, petrecute
într-o țară comunistă, fapt ce ne marcase mai mult decât credeam sau am fi
vrut. În interviuri, domnul Sturdza a vorbit despre anii de detenție, când
adolescent încă, la terminarea liceului, a fost închis pentru că refuzase să
denunțe un presupus complot anti-statal - fictiv de altfel. Nu știu dacă a
menționat însă un lucru despre care mie mi-a vorbit de mai multe ori:
despre foamea înfiorătoare, de neimaginat, de care au suferit deținuții
politici în temnițele comuniste și despre cât de impresionat a fost și cât de
recunoscător le rămăsese acelor deținuți politici mai în vârstă, care-și
rupeau câte o bucată din biata lor felie lor de pâine neagră, făcută din
tărâțe, și o dădeau celor mai tineri spre a-i ajuta să supraviețuiască.
Abundența în care trăia Occidentul îi părea aproape indecentă când o
compara cu sărăcia în care trăisem noi și se trăia încă în țară în anii de
dinaintea căderii lui Ceaușescu. Adesea, aproape de ora plecării, când
începeam să vorbim despre masa de seară, își amintea de prânzurile din
țară, de la moșie, din copilăria sa: de macaroanele cu brânză sau de cartofii
la cuptor, feluri de mâncare aproape nelipsite de pe masă. Și îndeosebi de faptul că se mânca o singură dată pe săptămână carne, duminica, iar uneori,
în mod excepțional, și în timpul săptămânii, dacă aveau oaspeți.
Aș aminti aici și de gesturile mai mult decât amabile, aș spune
grațioase, pe care le făcea. În pauza de prânz, care era de vreo două ore,
domnul Sturdza pleca de obicei la Staatsbibliothek, pentru a consulta
diverse documente care-i trebuiau pentru cărțile la care lucra. Nu de puține
ori, la întoarcere, trecând pe lângă Käfer, intra și se întorcea la Radio cu
două prăjiturele frumos ambalate pentru pauza de cafea de la ora patru. Așa
cum, de fiecare dată, când revenea din vacanță sau din Franța, avea pentru
mine o mică atenție, de cele mai multe ori vestiții biscuiți normanzi sau din
Bretania, ambalați în acele cutii de metal, minunat decorate.
Dacă domnul Sturdza era încântat de Radio ca instituție, nu era
prea fericit să fie departe de Paris, unde pleca ori de câte ori avea ceva mai
mult timp liber. Odată chiar mi-a spus: Münchenul pe lângă Paris e ca un
sat pe lângă o metropolă. Soția sa, Isabelle, venea din când în când și, cum
ne căsătorisem în aceeași zi, mi-amintesc de o toamnă însorită când am
sărbătorit împreună cu familia Sturdza 20 de ani de la nuntă la noi acasă.
Am rămas în relații apropiate și după închiderea radioului la
München. Ne-am văzut atunci când mai apărea prin capitala Bavariei,
pentru a merge la bibliotecă sau să rezolve anumite treburi administrative,
sau când ne duceam noi la Paris. Ne-am revăzut, bineînțeles, de fiecare
dată când ajungeam în țară la târgurile de carte. Stăteam la taclale la o
cafea, uneori la târg, alteori la o cafenea, de cele mai multe ori vis-à-vis de
Biserica Rusească, nu știu de ce, dar acolo se stabilise locul nostru de
întâlnire.
Ne vedeam, normal, și la lansări. Mi-amintesc, între altele, de
lansarea cărții lui Șerban Orăscu, Post-ceaușismul: o tranziție fără sfârșit,
la Editura Vremea, cu care ocazie domnul Sturdza m-a prezentat doamnei
Silvia Colfescu, care avea să-mi publice ulterior un roman epistolar și două
volume despre Dan Er. Grigorescu-Negropontes, la a căror lansare a ținut
să fie prezent. Sau de vizita mea la standul Editurii Simetria, unde apăruse
FAMILIILE BOIEREȘTI DIN MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ,
volumul I, carte al cărei coordonator și co-autor era și care fusese distinsă
de Asociația Editorilor din România cu premiul „Cea mai frumoasă carte a
anului”, lucru care-l făcuse foarte fericit. În încheiere aș vrea să amintesc însă de un alt gest al său, care
spune mai mult decât toate vorbele patriotice rostite de unii și alții în
diverse ocazii: Mihai Dimitrie Sturdza, integrat perfect în Franța, cu
familie în Franța, a cerut în mod expres ca trupul să-i fie adus în țară și să
fie înmormântat la Iași. Gestul său aș spune că transmite un mesaj clar
pentru posteritate într-o epocă atât de cețoasă, de nesigură, de bizară…
Fig. 2, Mihai Dimitrie Sturdza, Enciclopedia istorică, genealogică și
biografică, coperta, vol.I, București, Editura Simetria, 2004,
„Cea mai frumoasă carte a anului”.
Fig. 3, Mihai Dimitrie Sturdza, Crisula
Ștefănescu, În vizită la familia Sturdza,
Paris, 1999, Arhiva personală
Andi și Crisula Stefanescu
Fig. 4, Crisula Ștefănescu, Mihai Dimitrie Sturdza, București, Târgul de carte, mai 2011. Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu
Fig. 5, În vizită la familia Sturdza. Mihai Sturdza, Isabelle Sturdza,
Dimitri Sturdza, Andi Ștefănescu, Paris, 1999,
Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu
Fig. 6, Regina Ana, Crisula Ștefănescu, Mihai Dimitrie Sturdza, în biroul de la Secția de cercetare a Radioului Europa Liberă, München, 1991. Arhiva personală Andi și Crisula Stefanescu
Fig. 7, Mihai Dimitrie Sturdza,
Principesa Sophia, Crisula Ștefănescu,
München, Radio Europa Liberă, 1991. Arhiva personală
Andi și Crisula Stefanescu
Fig. 8, Principesa Sophia, Mihai
Sturdza, Crisula Ștefănescu,
Pincipesa Margareta,
München, Radio Europa Liberă, 1991,
Arhiva personală
Andi și Crisula Stefanescu
Crisula ȘTEFĂNESCU München, noiembrie 2020
Mihai Sturdza în Cafeteria de la Radio Europa Liberă. Foto: Crisula Ștefănescu.
