CULTURA / seria a III-a / nr. 26 / 20 iulie 2017
IN MEMORIAM AUGUSTIN BUZURA
CRISULA ȘTEFĂNESCU: CONVORBIRI CONFIDENȚIALE LA RADIO EUROPA LIBERĂ
Îmi este cu neputință să îmi imaginez că Gusti a plecat dintre noi. Cu numai câteva săptămâni în urmă ne-am văzut la Bookfest, respectând acel ritual, din fiecare vară, de a ne întâlni la târgul de carte și de a merge apoi să mâncăm undeva împreună și să stăm de vorbă despre ce s-a mai întâmplat în anul care s-a scurs. Și acum, deodată, aflu că... Nu, nu pot încă să pun, în ceea ce-l privește, verbele la timpul trecut. Cum abia pe 13 iulie, adică a doua zi după înmormântare, am aflat că Gusti nu mai este, am nevoie de timp pentru a realiza toată grozăvia.
L-am cunoscut pe Augustin Buzura la München, în decembrie 1988. Eram pe atunci cercetător analist la secția de cercetare a Europei Libere și mă ocupam de cultură și de fenomenul de dizidență în cultură. Secția de cercetare scotea un buletin informativ, sub forma unei reviste în limba engleză, unde erau publicate lucrările noastre, care comentau evenimente recente sau analizau evoluții politice, fiind o sursă de prima mână pentru informarea mass mediei occidentale, ambasadelor, universităților. Trebuia să fim la curent cu ceea ce se întâmpla zi de zi în România și, în cei zece ani cât am lucrat în secția de cercetare, am stat de vorbă cu foarte mulți oameni de cultură care veneau din țară. Informația pe care ne-o ofereau era confidențială, nu puteam să o folosim în lucrările noastre, unde trebuia să cităm surse, dar ne ajuta să înțelegem mai bine ceea ce se întâmpla, să avem o imagine cât mai nuanțată și mai aproape de realitate. Cum cei pe care îi întâlneam urmau să se întoarcă în țară și să fie luați la întrebări de Securitate, aveam grijă să nu-i expunem, așa că aceste convorbiri aveau loc de obicei acasă sau în câte un restaurant nefrecventat de români, fără să înregistrăm. Despre prezența la München a unui om de cultură din țară știau, de multe ori, foarte puțini. Publicasem în buletinul informativ mai multe lucrări despre Augustin Buzura și îmi doream să îl cunosc personal. Cred că Anneli Ute Gabanyi a fost cea care a „mijlocit” întâlnirea noastră și îmi amintesc perfect, ca și cum ar fi fost ieri, că în seara de 9 decembrie 1988 la ușa apartamentului nostru a sunat Augustin Buzura în carne și oase. Au trecut de atunci aproape 20 de ani și încă am clară în minte această întâlnire. Cred că am fost pentru Augustin Buzura o surpriză toată familia noastră. Am stat la masă și apoi de vorbă până aproape de miezul nopții, ne-am uitat la televizor și Andi, redactor la secția de știri, l-a pus la curent cu ultimele noutăți. Am vorbit de parcă ne cunoșteam de o viață despre cele mai recente evenimente politice, dar și despre soția sa și cei doi copii, Ada și Adrian, despre oamenii cu care se văzuse în Occident, dar și despre lucrurile care îl frământau până la obsesie. Urmarea a fost că până la plecarea sa în țară, ne-am văzut de mai multe ori, uneori din inițiativa lui Augustin Buzura, puțin dezorientat într-o lume căreia nu reușea să-i descifreze mecanismele, spre deosebire de cea de-acasă, căreia, ca să folosesc propriile sale cuvinte, „i le descifrase mai mult sau mai puțin”.
Discuțiile purtate în 1988 s-au continuat cu cele din anul următor, când ne-a vizitat din nou, în momente cruciale pentru noi toți, de maximă tensiune și fierbere, când istoria avea să facă o mare cotitură, pe care încercam să ne-o imaginăm fără să bănuim că va fi mai surprinzătoare decât puteam noi să întrevedem din evenimentele care se succedau amețitor. Am descoperit în acele momente, dincolo de scriitorul cunoscut, preocupat până la obsesie de binele breslei și al cetății, și pe un altul, greu de descifrat la prima vedere, temător în fața unui viitor incert din care se putea naște o lume extrem de diferită de cea de până atunci, la care urma să se adapteze din mers și pe care trebuia din nou să o priceapă în toate articulațiile sale. Augustin Buzura se arăta foarte preocupat de soarta literaturii române, extrem de interesat de ceea ce s-ar putea face pentru impunerea ei în străinătate, se gândea la ce strategii ar trebui adoptate, ce rol ar putea juca exilul în promovarea spiritualității românești. Am vorbit despre cenzură, despre dificultățile pe care le întâmpina ca scriitor în procesul publicării, când îi lua mai mult timp să publice o carte decât să o scrie, despre categoriile de cititori existente. Am vorbit despre cenzură, despre dificultățile pe care le întâmpina ca scriitor în procesul publicării, când îi lua mai mult timp să publice o carte decât să o scrie... și relațiile scriitor-cititor, despre curaj și onestitate, profesionalism și atitudine civică. Îl obseda o întrebare căreia nu putea să-i dea un răspuns clar, decisiv: „ce este mai util pentru societate, cartea, cărțile sau gazetăria?” Înclina, evident, spre carte, deși nu excludea faptul că într-un climat de libertate, într-o democrație, o presă, unde să se schimbe cu adevărat opinii, o presă funcționând după criterii firești, ar putea fi într-adevăr utilă. Considera însă, în acel moment, când în țară gazetăria era doar un simulacru, că prin romanele sale spusese mai mult decât toți gazetarii la un loc, că spusese exact ceea ce trebuia spus despre cenzură și dictatură, că făcea politică prin ceea ce scria, că își făcuse pe deplin datoria. Punea mare preț pe rostirea adevărului ca mod de a educa: „adevăr, adevăr și iar adevăr”. Vedea scrisul ca pe o misiune, o „țăcăneală ardelenească”. „Mi-am zis”, mi se destăinuia Gusti, „că între a-mi face eu cheful în literatură, deci a scrie ceea ce aș fi tentat, și a scrie ceea ce e necesar, trebuie să aleg varianta a doua. Am scris ceea ce am considerat că ar fi necesar să scriu”.
Au fost mai multe asemenea discuții confidențiale. Una dintre aceste convorbiri a fost publicată la editura Polirom, sub titlul „Teroarea iluziei”. Celelalte au supraviețuit sub forma unor însemnări sau înregistrări făcute, bineînțeles, cu acordul lui Gusti. Am dat de ele nu demult, strângând material pentru o carte de convorbiri realizate la Radio Europa Liberă. Fragmentele de mai jos pe care le ofer cititorilor revistei sunt inedite. Acum, când Augustin Buzura nu mai este printre noi, nu știu cum aș putea să-l mi-l mai apropii încă o dată și să mi-l reamintesc pe Gusti decât în acest fel: citându-l nostalgic așa cum mi-a apărut atunci când l-am cunoscut.
Prima discuţie confidenţială cu Augustin Buzura, 9 decembrie 1988. Augustin Buzura a venit pentru prima oară în vizită la noi acasă şi am stat peste trei ore de vorbă. Am discutat mai ales despre ce s-ar putea face pentru cultura română, pentru impunerea ei în Occident, nu numai ca o formă de apărare a acelor scriitori foarte expuşi în momentul de faţă în ţară, dar şi ca o chestiune de prestigiu pentru spiritualitatea românească. Suntem amândoi de părere că este necesar ca numele scriitorilor să circule cât mai mult în afara graniţelor. Am vorbit despre „o strategie” care ar trebui pusă la punct, pentru că există totuşi destui scriitori români în Vest care ar putea face ceva în acest sens. Pentru moment, datorită circumstanţelor politice, datorită confuziei care se face între popor şi regim, România „se bucură” de o presă extrem de proastă în Apus, dar cum politica este schimbătoare, s-ar putea ca în curând situaţia să fie alta. Am fost de acord că ar trebui să se înceapă prin a se traduce masiv din literatura română. Augustin Buzura este de părere că aici nu se face aproape nimic pentru cei din ţară. Se referă nu la Radio Europa Liberă, ci la intelectualii din exil care au legături cu marile cotidiene și edituri din Occident. Ana Blandiana este într-o situaţie foarte dificilă și, dacă nu i se acordă un premiu sau numele ei nu este menționat în marile cotidiene, spune Buzura, în ţară nu se poate face nimic pentru ea. Ar trebui ca tot exilul să se mobilizeze pentru a-i apăra pe cei pe care cade năpasta. S-ar putea vorbi cu Anneli Gabanyi, Herta Müller, Heitmann, Ilisei. Stăm apoi de vorbă despre cenzură. Îmi spune cât de importantă este relaţia personală a scriitorului cu cenzorul, dar şi un anume „şiretlic” al scriitorului, care introduce unele pasaje în carte „cu scopul evident de a atrage atenţia cenzorului”, urmează „târguiala” cu cenzorul şi în final, în anumite condiţii, rămâi cu cartea cum ai vrut de fapt de la început.
Convorbire confidenţială cu Augustin Buzura, 27 decembrie 1988. Augustin Buzura este pentru a treia oară la noi acasă. Am discutat din nou pe îndelete despre şansele literaturii române în ţară şi în Occident. Discuţia a pornit de la precizarea lui Augustin Buzura că a ţinut să ne întâlnim din nou din „interes”: a vrut să mă vadă ca să-l ajut să înţeleagă ce se întâmplă cu el sau cu lumea din Occident. Mecanismele celei de-acasă crede că „le-a descifrat mai mult sau mai puţin”. Răspunsul meu a fost că nu ştiu în ce măsură i-aş putea fi de folos pentru că o anumită timiditate, naivitatea şi optimismul meu, părerea bună pe care o am în general despre semeni, mă împiedică să am o imagine obiectivă a lumii. Buzura îmi spune că el nu suferă de niciuna dintre aceste „boli”, aşa că să încercăm să dăm de firul lucrurilor şi să le aflăm noima împreună. Este uimit nu numai de faptul că occidentalii nu înţeleg dimensiunea grozăviei din România în momentul de faţă, dar se întreabă cum de este posibil ca oameni care au suferit în țară şi au trecut printr-o mulţime de încercări, care trebuie să-i fi marcat sau ar fi trebuit să-i marcheze, îi reproşează lui că nimic „nu mişcă” în România.
În acest context, s-a referit la Ion Negoiţescu şi la Bujor Nedelcovici, cu care, înţeleg, ar fi avut discuţii destul de aprinse. În ceea ce mă priveşte, îi spun, pe Negoiţescu îl cunosc destul de vag. Despre Bujor Nedelcovici am scris când i-a apărut „Le Second Messager” şi-l simt apropiat prin faptul că am scris despre el, dar mai mult nu ştiu. Lui Buzura i se pare că în Occident românii au început să sufere de o „supradimensionare”, în sensul de supraapreciere sau supraevaluare – asta raportat la individ. În special scriitorii. Adică scriitorul să se vadă mult mai „înalt” decât este în realitate. „Şi mi se pare de neconceput”, îmi spune Buzura, „ca un scriitor cu experienţă să nu-şi dea seama de adevărata lui dimensiune”. Deslușesc destulă amărăciune în spusele sale și înțeleg că este rodul discuțiilor pe care le-a avut aici, în Apus, cu confrații. „Iar ceea ce mi se pare caraghios de-a dreptul”, conchide Buzura, „este ca atunci când încerci să urci Everestul, şi nu reuşeşti decât până la o mie de metri, să acuzi Everestul de propriile-ţi neputinţe şi să nuţi vezi propriile limite. Eu cred că ştiu sau măcar am încercat să mă lămuresc despre ceea ce reprezint. Valoarea mea se defineşte în contextul şi în raport cu cititorii mei”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu