Reproduc mai jos o cronică la Teroarea iluziei, cronică pe care am descoperit-o de curând.
După cum rezultă din Cuvântul
înainte semnat de Crisula Ştefănescu, volumul Teroarea iluziei
(Augustin Buzura, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula
Ştefănescu, cuvânt înainte de Crisula Ştefănescu, post-scriptum de Augustin
Buzura, Editura Polirom, 2004) reprezintă transcrierea unei lungi convorbiri
avute cu Augustin Buzura în decembrie 1989, la München. Autoarea însăşi se
minunează că a putut să lase să treacă anii fără să revină asupra unui proiect
ce putea fi valorificat încă din 1989. La acea vreme de profunde schimbări,
realizatoarea interviului era cercetăto-analist la secţia de cercetare a
postului de radio „Europa Liberă” şi se ocupa de cultură şi de fenomenul de
disidenţă din cultură. În cei zece ani în care a lucrat la secţia de cercetare
a „Europei Libere”, Crisula Ştefănescu a publicat în jur de o sută douăzeci de
lucrări, comentarii ori analize ale unor evenimente sau fenomene politice şi
culturale. A stat de vorbă cu foarte mulţi oameni de cultură care veneau din
ţară, având mare grijă să nu îi expună în mod inutil. Întâlnirea cu Augustin
Buzura s-a desfăşurat la sfârşitul anului 1989, într-un context special, după
căderea zidului Berlinului şi după schimbările de regim ce au avut loc în
aproape toate ţările comuniste est-europene. Reportera „Europei Libere” îi
propune prozatorului să înregistreze discuţiile lor şi, spre surprinderea ei,
autorul Orgoliilor acceptă. Redescoperind ulterior dialogul înregistrat,
Crisula Ştefănescu reţine caracterul spontan al schimbului de idei şi contată
faptul că dialogurile din frământatele zile de decembrie 1989 nu şi-au pierdut
interesul până azi. Acesta este motivul care o determină să încredinţeze
tiparului schimbul de idei avut odinioară, într-un context extrem de important,
acela al aşteptării încordate a unui eveniment hotărâtor pentru destinul ţării.
Oscilând între speranţă şi încredere, Augustin Buzura îşi pune o serie de
întrebări grave, la care speră ca evenimentele să îi ofere un răspuns cât mai
grabnic.
Cartea are şi un post-scriptum purtând
semnătura lui Augustin Buzura, în care prozatorul îşi exprimă profesiunea de
credinţă. Scriitorul nu a uitat nimic din temperatura momentului în care a
acordat acest interviu, deşi, între timp, s-au scurs cu repezeală cincisprezece
ani. Autorul Orgoliilor mărturiseşte că nu şi-a expus niciodată în totalitate
rănile deoarece nu s-a aşteptat nici la „recunoştinţa patriei”, nici la
înţelegerea sau admiraţia cuiva. În ceea ce priveşte convingerile sale, acestea
nu au fost modificate în timp. Ieri, ca şi astăzi, indiferent de consecinţe şi
contexte, a spus şi a scris exact ceea ce i s-a părut moral, corect, în
consonanţă cu propriile sale convingeri. Sub acest aspect, ideile exprimate par
să constituie o reluare a articolelor programatice reunite în volumul Bloc
notes din 1981. Înainte de toate, Augustin Buzura reconstituie
atmosfera terifiantă din ţară din epoca în care a fost realizat interviul,
oferindu-ne o mărturie veridică despre maniera în care a trăit anii
totalitarismului. Recunoaştem în aceste rânduri mâna unui scriitor de vocaţie,
care ştie să îşi toarne ideile pe hârtie într-o manieră fascinantă. În timpul
dictaturii comuniste, Augustin Buzura scria din nevoia de a se simţi liber şi
nu pentru a fi considerat curajos, virtute extrem de uşor de pastişat. Într-o
lume în care totul era parodiat, prozatorul a fost cuprins de două sentimente
care nu au scăzut în intensitate nici după Revoluţie. Parodiile au anulat
curajul adevărat, astfel încât nimic nu a rămas întreg, nemurdărit. Durerile,
spaimele şi întrebările notate de Crisula Ştefănescu în acele zile de cumpănă
şi îngrijorare trimit spre o lume ce îşi aşteaptă dreapta pomenire în studii,
romane şi evocări deoarece numai cunoscând trecutul putem înţelege prezentul.
Romancierul găseşte cuvintele potrivite pentru a zugrăvi profunda nelinişte
trăită în acele zile de răscruce, când se temea atât de lumea ce trebuia să
moară, cât şi de ceea ce avea să se nască. În cărţile scrise până atunci, a
fost preocupat de raportul omului cu istoria, cu o istorie brutală, apăsătoare.
L-au mai interesat feţele terorii, viaţa în condiţiile de lagăr şi cele două
impulsuri vitale în vreme de teroare: dragostea şi moartea. Consideră însă că
nu ar fi putut să scrie dacă nu s-ar fi elibera în forul său interior de
constrângerile unei societăţi totalitare. Scriitorul crede cu tărie că „suntem
cărţile noastre” şi că nimeni nu ne iartă pentru ceea ce nu am făcut sau nu
am putut face. Mai mult, prozatorul afirmă că, în judecarea unei cărţi,
contextul în care ea a fost scrisă nu are nici o importanţă, după cum nu au
importanţă nici suferinţele, bucuriile, privaţiunile. Un scriitor există -
sună convingerea lui Augustin Buzura - prin fărâma de eternitate pe care a
reuşit să o încredinţeze hârtiei. În timpul interviului, simte însă că, mai
important decât orice teorie despre roman, despre literatură în general, era
răspunsul la câteva întrebări fundamentale ce nu puteau fi amânate. Prozatorul
se întreabă, înainte de toate, ce va face cu propria lui viaţă? Ce vom face
după? Poţi fi liber doar când reuşeşti să îţi învingi frica şi accepţi că ţi se
poate întâmpla orice, chiar şi să mori? Despre literatura de sertar afirmă că
nu a existat decât ca scuză pentru frică şi neputinţă. Într-o perioadă în care
se ştia dinainte ce merge şi ce nu merge, cenzura şi Securitatea au convieţuit
nişte scuze enorme pentru cei laşi. În ceea ce îl priveşte, prozatorul a făcut
ceea ce credea că i se potriveşte şi raţiunea şi datele avute la dispoziţie în
acel moment de mare cotitură au fost învinse de imensa sa putere de a se
autoiluziona că oamenii pot fi altfel, că vor fi altfel după dispariţia
factorilor stresanţi. Făcând o radiografie minuţioasă a existenţei sale sub
totalitarism, Augustin Buzura ajunge la nişte concluzii elocvente: „Oricât
m-aş strădui, nu-mi ajung cuvintele pentru a descrie dezgustul şi neliniştea
care mă încercau în fiecare zi, epuizarea fizică şi psihică însoţite de jena
cumplită de a fi obligat să alergi de dimineaţa până seara după hrană, să te
umileşti pe la toţi măcelarii şi crâşmarii, să cerşeşti pe la mai-marii
finanţelor Uniunii Scriitorilor câteva sute de lei…” Aflat mereu în vizorul
Securităţii, prozatorul nu a ştiut niciodată când se va trece pragul labil de
la ameninţare la faptă. Redă extraordinara forţă a zvonurilor din acel timp şi
se întreabă cine putea face atunci diferenţa dintre adevăr, minciună şi
intimidare? Conştiinţa vulnerabilităţii îl ajută să îşi învingă frica, să facă
numai ceea ce i se părea obligatoriu din punct de vedere moral. Făcea imposibilul
ca să se comporte normal, să scrie ca şi cum ar fi trăit în cea mai liberă
dintre ţări, lăsând impresia că toată agitaţia securiştilor îl lasă indiferent.
Buzura a jucat cu succes rolul omului foarte sigur pe el şi pe relaţiile lui
din ţară, mai ales din străinătate. Stimulat de interviu, vorbeşte de sine ca
de o persoană a cărei putere de iluzionare şi candoare îl emoţionează mai ales
azi, când lucrurile au devenit limpezi. Dacă radiografia ororilor trecutului
este firească, putem constata însă că nici prezentul nu îl satisface deplin,
deoarece nu se ridică la valoarea iluziilor de odinioară, devenind sursa de
numeroase decepţii mai ales în plan profesional. Îl şochează îndeosebi
nemaipomenita lipsă a culturii, a simţului realităţii şi al celui istoric. Este
uluit de faptul că, pentru a accede în băncile din faţă ale culturii, noii
„calibani” folosesc exact aceleaşi mijloace ca şi activiştii de odinioară, ce
negau valoarea cărţilor pentru a-şi apăra posturile. Mai mult, orientarea
politică a ajuns să ţină locul cărţilor. Şocat de stagnarea în care trăim,
scriitorul a ajuns să fie obsedat de conotaţia ironică din celebrele versuri
ale lui Eminescu: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost, aşa rămânem”.
Sunt afirmaţiile unui om decepţionat, care se aştepta la mult mai mult de la
lumea în care trăieşte şi care este profund dezamăgit îndeosebi de viaţa
literară românească de după 1989.
Revenind la atmosfera de odinioară,
Augustin Buzura mărturiseşte că, la sfârşitul anului 1989, trebuia să plece la
obişnuita adunare a Grupului Gulliver din Amsterdam. În aceeaşi perioadă mai
avea două invitaţii: în Anglia, de la un departament al Ministerului de
Externe, şi la Universitatea din Heidelberg, de la profesoul Klaus Heitmann, la
catedra căruia lucra şi criticul Sami Damian. În ciuda reproşurilor unor
confraţi, scriitorul se decide să plece deoarece proiectele Grupului Gulliver
din Amsterdam referitoare la dialogul cu intelectualii din Est i se păreau
extrem de interesante. Textul rostit la înfiinţarea grupului, în 1987, a fost
publicat în volumul Tentaţia risipirii din 2003. Călătoria a fost
făcută şi din nevoia ieşirii din acel lagăr chinuitor şi încremenit care era
ţara în acei ani de teroare. Ca om de ştiinţă profilat pe cunoaşterea
psihicului uman, Buzura a anticipat ura ce se întâmplă de multe ori, realul a
depăşit coordonatele imaginarului, revolta periferiei culturale, asediul
mahalalelor spiritului depăşind orice aşteptare, atât ca intensitate, cât şi ca
durată. La sfârşitul anului 1989, scriitorul încă mai visa la dispariţia lungii
nopţi totalitare şi aduna informaţii indispensabile despre ce se scria, cum se
scria, care erau discuţiile cele mai frecvente în literatură. Obsesiile
dureroase de atunci a trebuit să le păstreze pentru sine, deoarece agonia comunismului
atinsese paroxismul şi toată lumea era contaminată de politică. Scriitorul
pleacă spre Germania cu sentimentul dureros că nu se va mai întoarce sau, mai
exact, că nu va fi lăsat să intre în ţară, aşa cum l-au ameninţat cei care i-au
înmânat paşaportul. În ciuda sfaturilor de a rămâne în Occident, ideea era de
neconceput pentru prozator. Odată ajuns la München, el a început să caute chiar
o serie de filiere posibile privind întoarcerea sa clandestină în ţară.
Augustin Buzura dezvăluie semnificaţiile interioare ale drumului pe care l-a
parcurs, călătoria geografică fiind dublată de o incursiune în labirinturile
propriului for interior: „A fost, probabil, cea mai complicată călătorie din
viaţa mea, un drum interior împotriva fricii, a laşităţii, a morţii. Căci,
oricât de multe lucruri ştii despre libertate, demnitate, curaj, viitor, măsura
lor adevărată, gustul lor real le afli abia când eşti pus în situaţia de a le
exprima, apăra, abia când realitatea te obligă să te măsori în fapte”. În
Occident, constată că lumea nu cunoştea dimensiunea reală a spaimelor şi
durerilor noastre. Tot aici, încearcă să trăiască în viitor, să anticipeze ceea
ce avea să se întâmple peste puţin timp. Viitoarea libertate i se părea
însoţită de spaime şi mai mari decât cele pe care le trăise. Are şansa să vadă
căderea zidului Berlinului şi îl urmăreşte timp îndelungat imaginea fantastică
a pianistului care cânta în timp ce zidurile erau dărâmate. La Londra, are
ocazia să vorbească în mod necenzurat la microfonul postului de radio BBC, fără
să îi pese de ceea ce îl aştepta în ţară la întoarcere. Prozatorul face apoi
portretul Crisulei Ştefănescu, în casa căreia a cunoscut şi a reîntâlnit o
seamă de personalităţi marcante ale exilului românesc. Tot în locuinţa
Ştefăneştilor era pus la curent cu noutăţile politice importante ale
momentului. Ideea de a avea o discuţie înregistrată l-a surprins deoarece, în
convorbirile de până atunci, a întors deja lucrurile pe toate feţele şi nu ştia
ce ar mai fi putut spune. Cu toate acestea, propunerea a fost acceptată
imediat. Citind azi dialogul de odinioară, prozatorul rămâne surprins de calmul
şi siguranţa de odinioară. Gândul îi era însă acasă deoarece nu voia să
lipsească de la Evenimentul apropiat ce trebuia să zguduie, în mod inevitabil, şi
România. Buzura s-a întors acasă cu o certitudine, privită cu neîncredere de
către cei din ţară. Peste câteva zile istoria însă i-a dat dreptate, cerând şi
la noi raţia ei de sânge, de speranţă şi de iluzii.
 |
| Crăciun 1994. Augustin Buzura cu familia în vizită la noi. În fotografie: Richard Wiest, Adrian Buzura, Babi Buzura, Crisula Ștefănescu, Nicolae Stroescu, Augustin Buzura, Monella Ștefănescu-Kaplan. Foto Andi Ștefănescu |
 |
| Nicolae Stroescu, Augustin Buzura, Monella Ștefănescu-Kaplan. Foto Andi Ștefănescu |
 |
Crăciun 1994. Simona Schwerthoeffer, Adrian & Baby Buzura, Andi Ștefănescu, Nicolae Stroescu, Augustin Buzura, Monella Stefanescu Kaplan. Foto Crisula Stefanescu |
 |
| Crăciun 1994. Pavel & Matei Chihaia, Monella Kaplan, Babi & Ada & Augusti Buzura, Alexandru & Galatea Ciorănescu, Moussy Chihaia. Foto Andi Stefanescu |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu