Intelectualul ca figură publică, interviu cu Ana Blandiana (fragment)

       Interviul, purtat cu Ana Blandiana la Berlin,  a fost transmis la Europa Liberă  în cadrul emisiunii Controverse-Confluențe Est-Vest. 

Vă ofer mai jos un fragment.

Crisula Ștefănescu: Sunteți de câteva luni la Berlin. Care este motivul acestei șederi mai îndelungate?

A.B. Suntem la Berlin, vorbesc la plural pentru că sunt împreună cu soțul meu, Romulus Rusan, ca invitați DAD, ai Serviciului German de Schimburi Academice. Este vorba de o invitație veche, de dinainte de 1989, la care atunci nu am putut răspunde din motive obiective, ca să spun așa, n-am primit viza, și la care imediat după revoluție nu am putut răspunde pentru că niciodată nu ne-am îndurat, nu ne-am îndurat să dăm o jumătate de an din viața românească pentru a sta în Germania.  De data aceasta am venit pentru că, stând aici, particip la definitivarea apariției cărții mele Sertarul cu aplauze, romanul care mi-a apărut anul trecut în România și care va apărea în Germania în luna august și va fi lansat la Târgul de carte de la Frankfurt, ca principală apariție a editurii Steiger. Am descoprit abia acum, în ultimii ani în ce măsură apariția unei cărți poate să însemne mai mult decât predarea manuscrisului la editură, adică poate să însemne un întreg program de lansare a ei prin lecturi publice, prin discuții publice sau cu comisiile redacționale ale marilor ziare. Particip la tot acest program legat de apariția cărții mele și mă bucur și mi se pare că e important tot ceea ce fac, pentru că mi se pare important nu numai pentru mine ca scriitor, este important și pentru problemele noastre, ale țării noastre, pentru că, de fiecare dată -evident legat și de tematica volumului care apare- de la literatură se trece la politică, se trece la problemele românești și, în felul acesta, pot fi clarificate multe lucruri. România poate fi pusă într-o lumină bună, o lumină pe care o merită, lumina pe care i-o dau intelectualii ei. În orice caz, de fiecare dată când sunt obosită, și în ultimul timp mi s-a întâmplat destul de des, pentru că este vorba de un program și un ritm foarte susținut, mă gândesc cât de important este să se vadă, să apară din partea României în prim planul atenței europene și oameni ca mine, scriitori, intelectuali, să se știe că în România există și asemenea oameni, nu numai cei care pun probleme aici, intrând ilegal, sau cei care o reprezintă, așa cum o reprezintă, în mod oficial.

C.Ș. Sertarul cu aplauze este una din puținele cărți de sertar din țară.

A.B. Da, este adevărat. S-a teoretizat destul de mult despre faptul că n-a existat literatură de sertar în România. Nu-mi dau seama în ce măsură este adevărat. În orice caz, dacă ne gândim la extraordinarele cărți de memorii care au apărut după decembrie 1989, nu este adevărat. Și, în orice caz, nu este adevărat în ceea ce mă privește. După cartea de nuvele pe care am publicat-o în 1982 și care se numea Proiecte de trecut, am avut brusc sentimentul că îmi schimb felul de a mă exprima literar. Am avut brusc sentimentul că dincolo de literatura pe care voi continua să o scriu, de poezie, care încă se mai putea publica, încă mai publicam oficial la acea oră, trebuie să încep să scriu o carte în care să fiu în mod absolut eu însămi. Simțeam cum lucrurile merg în mod constant înspre rău. Simțeam cum cenzura se înăsprește și că este din ce în ce mai greu să treci de ultimele ei faze. Dar mai ales simțeam că această înăsprire a vieții în general și a terorii duce la apariția unei cenzuri interioare,  în momentul în care cartea pe care o scrii, o scrii cu gândul că va apărea. 

C.Ș. Și atunci v-ați propus să scrieți o carte  fără această teamă...

A. B. Exact. Mi-am propus să scriu o carte în care să nu fiu amenințată de propria mea grijă de a scrie...

C.Ș. ...de a formula...

A.B. Exact, de a formula în așa fel încât să pot spune cât mai mult, dar ținând cont de ceea ce, în ultimă instanță, se putea scrie. În felul acesta am început să scriu Sertarul cu aplauze, deci în condițiile în care aș fi putut totuși să public.  Întâmplarea sau nu întâmplarea a făcut ca pe parcurs să apară înterdicțiile. După 88, interdicția nu s-a terminat și nu s-ar mai fi terminat fără revoluție. Am scris aici, în Germania un text, Cartea care mi-a salvat viața. Formula este poate puțin patetică, dar este exactă. Fără această carte, fără conștiința că ceea ce trăiesc trebuie să treacă în această carte și că este mai important că trece și rămâne în carte decât ceea ce se petrece în realitate, deci că trebuie să suport tot ceea ce există în realitate ca să pot să scriu ceea ce suport, mi-ar fi fost și mai greu. În ultimă instanță, suferința devenea materia primă a cărții mele. Cu acest sentiment am scris cartea, fără nici un fel de gând nu numai de a încerca să o public, dar cu conștiința  că ea probabil nu va apărea în cursul vieții mele.  Pentru că nu am fost niciodată atât de optimistă încât să îmi închipui că eu o să trăiesc mai mult decât dictatura pe care o trăiam. Cartea nu era terminată la revoluție, dar erau scrise mai mult de 350 de pagini și mi-a trebuit curaj... curajul de a citi ceea ce scrisesem până atunci pentru că totul se schimbase atât de violent și atât de total,  încât mi-era teamă ca tonul cărții mele să nu se mai potrivească.  Peste vreun an de la revoluție, la sfârșitul anului 90, începutul anului 91, însă am ajuns într-un moment în care am simțit brusc că dacă nu mă întorc puțin la viața mea de dinainte, în pielea mea de scriitor, dacă nu voi ieși puțin din vârtejul public în care trăiam pentru a relocui în mine pentru cât de puțin, va fi rău cu mine, că o să mă pierd. 

C.Ș. Și cum ați reușit? Erați  și sunteți extrem de solicitată în viața publică.

A.B. Pur și simplu am dispărut împreună cu manuscrisul cărții mele, m-am dus pentru câteva luni la mama și mai întâi am citit cartea. A fost momentul cel mai greu. Iar faptul că la sfârșitul lecturii ei am descoperit nu numai că rezista, dar căpăta valențe noi în funcție de ceea ce trăisem în continuare, a fost poate cea mai mare bucurie și cel mai mare succes pe care l-am trăit în viața mea și în fața mea însămi. Atunci am adăugat ultimul capitol. Ultimul capitol este scris în 91 și este nu numai încheierea cărții, dar și privirea mea, perspectiva mea, asupra lucrurilor din acel moment, de după revoluție.

                    

În apartamentul Anei Blandiana și Romulus Rusan la Berlin. În mijloc, Andi Ștefănescu.  Foto Crisula Ștefănescu