Luceafărul nr 41/24
noiembrie 1999
UN GLAS DIN DIASPORA
de BARBU CIOCULESCU
Ca și mersul
reformelor politice, întregirea literaturii naționale prin absorbția celei din
diaspora s-a efectuat cu pași mici, șovăielnici, pe nisipurile mișcătoare ale
unei tranziții cu momente de calamitate, notificând starea de
perplexitate/turbulență a unei societăți extrase tocmai dintr-o prea
îndelungată, maladivă somnolență.
Operația s-a efectuat, totuși, cu o recoltă
privită la început de unii cu mefiență, de alții cu generoase bonificații,
pentru ca, după un deceniu, producția literară a scriitorilor români sau de
expresie românească de altunde să devină un câștig cotidian al vieții noastre
artistice, avidă, la rândul ei, să se înscrie în circuitul universal. Cazul cel mai interesant, cel mai instructiv,
mai lesne de supus analizei a aparținut poeziei și dramaturgiei, din motive
opuse, cu punctul sinergic în mijloacele de expresie, respectiv pe tabla
relației tradiție-inovație.
Mai simplu, fiecare
exilat a luat cu sine limba vorbită -cultă și populară- a momentului rupturii
și, într-o altă ordine, a fost supus stimulilor traiului și gândirii într-o
altă limbă. Indiferent de curentul aparținător, artistul desțărat a dus cu sine
un depozit de timp, spațiu și limbă și a suferit o traumă, diferind de evoluția
lucrurilor de acasă și de traumele de mai înainte, aspect sub care literatura
care s-a născut de aici se înscrie nu
numai ca un capitol aparte, complementar în ansamblul literaturii noastre, dar
și ca un cert element de comparație, în care comună rămâne tematica eternă a
artei.
Vom afla, astfel,
în cele două volume de versuri ale scriitoarei din diaspora, Crisula Ștefănescu
- Vraja orei, din 1998, și Semne, din 1999- o certă conștiință lirică,
registrul unei formații de mediu modernism, zăcământul liric eminescian,
blagian, al liricii interbelice și al anilor șaptezeci, cu o puternică
personalitate feminină, aceasta în seria dotărilor la vedere și imediat
analizabile.
Despre ceea ce am
numi starea în lume, poeta se pronunță chiar în poezia cu care se deschide Vraja
orei: "Intimidată de pădure,/ pământ și aer, foc și vânt, /mă joc,
uitând de toți și toate,/cu-ncețoșata germinare/a lumii noastre/prin cuvânt." (Intimidată de pădure) Ductul este
modern, piesele lexicului aparțin tradiției interbelice, persistente, de
altminteri în lirica noastră feminină până în deceniile șapte-opt, când au
sucombat asaltului naturalist al optzecismului.
Când, în poemele sale, întâlnești
construcții de genul: "munți de tăceri",
"îngeri triști", "bolnave viori", "vis senzual", "ceas de vrajă", "dor de depărtări", în
suită cu forme originale, surclasând lenea materialelor, într-o dinamică
depășitoare: (precum "Pasăre cosită
de vânt/într-o amiază de vară,/între cer și pământ legănare, /între cer și alt
cer/ o eroare - Autoportret), situezi
poetul în categoria celor care și-au învins condiția debuturilor. Iar dovada o constituie nu doar poemul
cu care se închide Vraja orei
(Dezrădăcinare: "Fără iubire,/
fără țară,/ fără mamă,/ fără limbă,/ fără tată,/ fără bunici,/ fără trecut,/ fără
copilărie,/ fără casă,/ fără prieteni,/ fără vecini,/ fără dușmani,/ fără rădăcini,/
fără speranță,/ fără tei,/ fără dorință de viață,/ fără voi toți, dragii mei."),
ci volumul următor, Semne.
Aici, notația
elegiacă se maturizează o dată cu personalizarea insului liric, în puternică
ascensiune: "Eu trec prin viață ca
printr-o vamă/ între două ținuturi/ care se cheamă, poate, la fel." Metafora capătă
contur, rotunjime, către viziune: "Era în asfințit./Eram pe-un drum acoperit cu
pietre mari de râu,/o funie-mi trecusem peste brâu/și-ndurerată trăgeam un
înger după mine,/ un fluture enorm, fragil, /cu fața străvezie de copil." (Trăgeam
un înger după mine).
O profundă și muzicală senzorialitate, pe
deplin feminină, celebrează bucuria de a fi, chemarea iubitului, cu notații
mistice și un foarte viu sentimet al firii, al trecerii vremii, hotărnicind un
eu vulnerabil: "În timp ce alergăm/
se face iarnă/, soarele ploaie,/ ploaia, la rândul ei, zăpadă,/ Ne cresc pe
tinerețe noduri/ și din pădurile de spaime/ ies animale mari de pradă/. În timp
ce alergăm se face iarnă".
Un Tablou
cu gară devine parabolă existențială, cu acute străfulgerări ale luminii,
prin zădărnicia clipei: "În gara pustiită intră un tren pustiu./Nimeni
nu urcă și nimeni nu coboară./Din șine ruginite cresc vrejuri de dovleci/și,
prin cârcei, se prind timid de scară/ În gara pustiită intră un tren pustiu./ Nimeni
nu urcă și nimeni nu coboară./Lumina
explodează în vrejul de dovleci./ E început de toamnă. Și e seară."
Poeta, absolventă a Facultății de
Filologie din București, profesoară de limba franceză în județul Constanța și
de limba română la București, emigrează în Occident în anul 1982, spre a deveni
cercetător analist la Institutul de cercetări al postului de radio Europa Liberă, iar ulterior, redactor,
tot acolo, al emisiunii "Controverse-Confluențe Est-Vest".
Un mai bun cunoscător decât noi
al evoluție sale lirice și mai ales al personalității scriitoarei, Alexandru
Ciorănescu numește temele liricii ei
-tristețea, frica, absența, moartea, suferința - "adică ceea ce depune o ceață
și un întuneric peste frumusețea luminoasă a vieții". Și, "formal, o lungă levitație, ca și
imaginația". Ne mai vorbește și despre o
anumită dualitate a poetei, decelabilă în cele două volume, dar pe care noi o
marcăm mai cu seamă în piesa ei de teatru Ana
și Satana, poem dramatic în care Vlad Dracula apare îndrăgostit de Ana
meșterului Manole, întrupată în mănăstire, stranie tramă care merită o
cercetare aparte.
