Publicat
în Jurnalul literar, aprilie 1994,
ulterior prefața volumului de debut Vraja
orei, editura Jurnalul literar 1998.
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Cris
Credeam
că o cunosc bine pe Crisula Ștefănescu, buna mea prietenă din München, pentru noi Cris.
Este adevărat
că prietenia noastră a fost și este și acum sever condiționată de distanța la
care ne-au aruncat, ca pe atâția alții, împrejurări cunoscute, care au devenit
banale în acest sfârșit de veac în care trăim. Am avut totuși prilejul să o văd
atât cât credeam că e de ajuns ca să-mi dau seama de calitățile și de meritele
ei omenești și profesionale. Nu voi vorbi aici despre aceste merite, între
altele pentru că acum îmi dau seama că nu am cunoscut-o atât de bine pe cât îmi
închipuisem. Profitând de ignoranța mea și de distanța dintre noi, a știut să
tacă, lucu pe care nu-l rabdă toți poeții, în așa fel încât până acum nu am
avut de unde să știu că a cultivat și cultivă poezia. Am fost mirat să aflu și
am fost și mai mirat după ce am citit versurile despre care nu știam nimic.
Cris e o
femeie deosebit de calmă și, ca să zic așa, de ascunsă. Trece printre probleme
ca și când s-ar plimba printr-un parc, fără comentarii, ca și când problemele
ar fi făcute să se rezolve singure. E totuși solid ancorată în realitate, dar
s-ar spune că plutește deasupra ei. Această
caracterizare nu i se potrivește deloc, ba chiar e la antipodul inspirației ei.
Cunoscând
cele două ipostaze, poezia ei mărturisește prezența implicată a două
personalități: una reală și alta imaginată. Cea din urmă cultivată în taină,
secretă, discretă, cochetă, nu iese în scenă pentru că mocnește în adâncime și
nu se manifestă decât în versuri. Din
acest punct de vedere seamănă cu un vulcan sau o pisică, pentru că la fel ca
ele face explozie pe neașteptate. Placiditatea nu apare în versurile ei decât
ca o mărturie a neliniștii. Poeziile-i sunt mai degrabă izbucniri. Imaginația
se desfășoară pe axa unei preocupări constante și transcedente.
Omniprezența
melancoliei și a dezamăgirii trebuie înțeleasă poate ca un conflict al
speranței cu condiția umană, ca durerea unei fericiri uitate pe care trezirea
din somn o transformă în scânteie și scrum. Spun poate pentru că totul pare
îndoielnic și pentru că toate conflictele cu realitatea sunt numai bănuieli ce
rămân fără explicație, precum tot ce e esențial. Se simte un iz sau o fervoare
panteistă, care nu e însă credință, ci o pasiune fără satisfacție și fără
răspuns. Inspirația e, de cele mai multe ori, o cercetare, o întrebare, o
nedumerire. Nu lipsește totuși dragostea de
viață și nici chiar dragostea de dragoste, totul implicat într-un văl lânced de
suferință care vine de departe. Temele sunt caracteristice: tristețea, frica, furtuna, absența, moartea, suferința,
adică ceea ce depune o ceață și un întuneric peste frumusețea luminoasă a
vieții.
Formal, e o lungă levitație ca și imaginația. Versificația
e de multe ori stârnită dinadins, ca să răspundă durerii, când cuvintele nu mai
sunt de ajuns. În felul acesta, poezia Crisulei nu e construcția frumuseții
gingașe, a unei fericiri spulberate. E reconstrucția universului dărâmat, din
care amintirea nu a păstrat în adânc decât
spaima furtunii care l-a prefăcut în ruine. Nu este lumea așa, e
greutatea unei lespede pe un mormânt și la fel asupra poetului, care nu mai e
decât un convalescent. Poetul tânjește după speranță, dar unde e zâmbetul speranței,
care e viitorul unei societăți convalescente, într-o lume îmbătrânită ce se
caută prin ruine și cenușă fără să se mai recunoască? Fibra poetică a fost
cutremurată de memorie, dezordinea nu e produsul minții, ci al trecutului
recent, al domniei urii, cu ruina valorilor, cu conștiința că totul nu mai e
nici real, nici posibil. Când știu,
spune Crisula, că îngerii sunt triști,
sfinții bolnavi, că după zi nu vine altă zi, ci totdeauna noapte. O
sensibilitate torturată, o viață a cărei frăgezime și bucurie s-a stins, fac
din această poezie un glas nou ce trebuie ascultat.
 | |
| Crisula Ștefănescu și Alexandru Ciorănescu în vizită la familia Chihaia |
 |
| Alexandru Ciorănescu, Crisula Ștefănescu, Crăciun 1990. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu