Jurnalul literar nr
1/ianuarie 2000
Cornelia ȘTEFĂNESCU: "Desprinderea de
semne de-ntrebare"
Am citit
volumul de poezie Vraja orei de
Crisula Ștefănescu (Editura "Jurnalul literar", 1998) cucerită fiind de
atâtea sinuozități
ale trăirii personale, exteriorizate cu o concretețe stăruitoare a imaginilor,
în tot atâtea implicări în profunzimile
și necunoscutele sale. După lectură, am desprins un vers, din multele
memorabile, și l-am folosit drept titlu. Poate pentru haloul său de mister și
singularizare a emoțiilor, poate fiindcă deslușisem în el o sinteză posibilă
concentrării sugestive de exprimare: "Pian bolnav./O muzică scrâșnită./Carnea doare./ Iubesc
tăcerile, desprinderea de semne de-ntrebare./Pian
bolnav pentru iubiri bolnave./De-atâta renunțare mă simt precum atunci/ când îi
băteau pe cruce carnea sfântă-n cuie lui Isus/ și, năucite de atâta resemnare,/ghirlandele
de îngeri plângeau acolo sus." (Pian bolnav)
Mi se păruse că sufletul Crisulei Ștefănescu,
poetă, comunică prin acest vers de încordare și reverie, totodată lipsit de
ostentație, tot ce a înțeles să nu sacrifice din natura sa de sensibilă
comentatoare a sufletului confruntat, în întregul volum, cu detalii de viață.
Confruntare de o subiectivitate seducătoare. Am găsit aici, gradat,
incertitudini, neliniști ori deslușiri, în acumulări de elegante
disponibilități confesive: "Ce dor
mi-era de tine,/ ce-aș fi vrut/ să vii tăcut/ și să mă legeni între pleoape"
sau "Mie mi-e dor de noi de-aseară/când ne-acordase Dumnezeu/ pe a lumii magică vioară." (Viori), după
cum am găsit oscilări imprevizibile între înverșunări lucide, prefigurând realități,
intuind, asociind, reabilitând valori: "Înlănțuită-s de iubire și speriată/că lanțurile ar putea într-o zi
să-mi cadă./ Un Prometeu iubindu-și vulturul și stânca./ Așa că eu lui Dumnezeu
nu-i cer înaltul/ nici viață făr' de bătrânețe sau de moarte,/ ci doar să-mi
lase lanțurile toate." (Rugă pentru lanțuri) și între elogiul trupului
cu mirajul său complex de sensuri și cu
bogăția plasticii sale: "De ce sunt
toată mângâieri,/un fel de muzică înaltă,/când până ieri am fost doar șoaptă?"
(De ieri sunt toată mângâieri) sau: "Oh coapsele mele/pe care mâinile tale nu
reușeau să se odihnească niciodată." (Vanitate). Este în aceste
poezii, lumea văzută de o femeie în același timp rănită și senină: "Mâna ta pe umărul meu a obosit./ Ne cresc
alge pe ani și cuvintele adorm nerostite." (Oboseală), dar
și perplexă și fericită: "Iubirea
lui și dorul lui de m-ar ajunge,/ eu nu în stană de piatră m-aș preface,/ ci în
femeie cu sâni grei, pocnind de sânge." (Cum te-am iubit)
Cuvintele au consistență fie că
simbolizează combustii, ca în imaginea de mai sus, fie convenția frigului la
care apelăm pentru a face mai expresivă ispitirea singurătății: "peste cetatea stinsă ce sunt/, gata să cadă/
își plimbă frigul arcușul pe arborii fragili. (Iarna) În tot cazul,
metafore cutezătoare rostesc neliniștile trupului, dându-i dreptul de a exista din
carne și simțuri, pe câmpul reprezentării artistice.
În poezia Crisulei Ștefănescu este evidentă
fascinația timpului, mai precis, fascinația exercitată asupra poetei de timpul
care trece. Este captivantă descoperirea în paginile volumului a acelei
paranteze de rostire unicat, cu un bogat conținut emoțional: "Clopotele ascunse în trupu-mi/ bat de
vecernie." (Amurg), stârnire de contrarietăți ce se fixează în memorie
ca un oftat înăbușit în fața copleșitoarei evidențe. Timpul este prezență
obsesivă. Poeta experimentează fuga "în
căutarea timpului care se surpă" (Rămâi ceea ce ești), își pune ordine
în ani: "Pe cei frumoși i-am
uitat/Mi-au rămas numai acei/ ce carnea și sufletul mi-au crestat". (Anii),
le măsoară efectul trecerii, care: "Mi-a
tot scurtat din partea de vecie (Timpul), transferându-le materialitatea în
durere: "De așteptare și de rugă mă
dor anii". (Așteptare) Cât ecou trezește în poezia Crisulei Ștefănescu
asocierea dintre scurgerea anilor și revelația sa dureroasă se degajă din
obsesiva interogație: "Lumina ce se
naște mă doare ca-ntrebarea/la care, blestemată/nu mai găsesc răspuns/în ce
moment mor macii, de se sfârșește vara/care abia începuse și care s-a și dus?"
(În ce moment mor macii). Un amănunt se cere semnalat. Nicicând, timpul,
intens ca manifestare, nu este și generos ori creator. El pune pe gânduri,
ofilește, apasă, distruge. El transpune într-o enumerare severă, care abundă în
sugestii, epica dezrădăcinării: "Fără iubire,/ fără țară,/ fără mamă,/ fără
limbă,/ fără tată,/ fără bunici,/ fără trecut,/ fără copilărie,/ fără casă,/
fără prieteni,/ fără vecini,/ fără dușmani,/ fără rădăcini,/ fără speranță,/
fără tei,/ fără dorință de viață,/ fără voi toți, dragii mei." (Dezrădăcinare).
Crisula Ștefănescu a avut înscrisă în destinul
său experiența ruperii de toate legăturile sufletești și materiale, invocate
parcă dintr-o necesitate obiectivă prin luciditatea înscrierii, fără vreo
omisiune, a motivelor ruperii de străvechimea pământului și a familiei, de
respirația tihnită a paradisului locurilor pierdute. Emoția trăirii celor mai
alambicate sentimente palpită în subtextul evocării relevante, de mai sus.
Ana Blandiana, pe
coperta a IV -a a cărții de poezie Vraja
orei, și Alexandru Ciorănescu în prezentarea atât de afectuoasă intitulată Cris, care deschide cartea, nu uită episodul-destin
din viața poetei. Pentru accentul propriu de înstrăinare și singurătate a
acestui episod, schimbă ea imprevisibil sunetele și ritmul încercate de orga,
emblematic elegiacă, ale îmbrățișării prezentului prin trecut: "Îmi este atât de milă de trecut/
Coboară amintirea până la bunici, apoi dispare./ Se șterge timpul ca nimic.
Întreg trecutul nostru e fără apărare." (Mi-e milă de trecut), ale
solidarității afective:"La Luxemburg
lângă cetate/mi-a fost deodată dor de noi" (La Luxemburg), ale măștii
incomode a reproșului nedrept: "Mamă
trebuia să mă naști/în lumea tinereții fără bătrânețe/ și a vieții făr de
moarte/acolo unde nu sunt despărțiri." (Mamă trebuia să mă naști)
Cu Ana și Satana, piesă în cinci acte (Editura
"Jurnalul literar", 1999), încerc să deslușesc insistența în
proiecția literară, alta decât poezia, a acestei femei echilibrate și discrete,
când o întâlnești și îți vorbește zâmbind. Cuceritor atentă, însă, la cuvinte,
când, scriindu-le, reușește să le transforme în aluzii, dar și în esențe, în
complicități ale interpretării, dar și în evidențe ispititoare, în mișcări
gingașe sau asocieri estimative responsabile, în perspective și în insistente
reveniri.
Piesa
preia nemurirea baladei Meșterul Manole
și o reinventează, folosind nume, situații și, mai ales, sensul profund al
mitului zidirii și creației, regândindu-l în mentalitatea zilelor noastre: "M-am săturat de rude și de prieteni
ce-ți stau aproape doar pentru trădare", reflectează Vlad Dracul. Dar,
dacă un asemenea gând surprinde un conflict uman general valabil tuturor
timpurilor, marșul diavolilor sub fluturarea vorbelor: "Din greșeală în greșeală spre victoria finală" nu
răspunde decât servituților unui anume timp, de neînlocuit în reconstituirea, parafrazarea
și, mai ales, îngânarea fertilă în ironie a istoriei nu prea îndepărtate.
După doisprezece ani de recluziune,
datorată "vărului" Ștefan cel Mare și "cumnatului" Mathias Corvin, "pe amândoi i-am ajutat să se așeze-n tron",
Dracula este asmuțit de Satana să se implice din nou în viața puterii, tocmai
pentru că îl știe ahtiat de putere. Cu fanatica demnitate a Domnului, acesta se
exprimă mereu "tronul meu",
"pământul meu", precum
Satana "spurcații mei", când își îndeamnă
pe o pagină întreagă supușii "la
sforării și profanare".
Istoria este evocată într-o manieră
tragică și burlescă, dar corectă. Circumstanțele dramatice ale revenirii la
mitul zidirii apar odată cu exprimarea de către Satan a straniei ambiții de a fi iubit de o "mănăstire", îndrăgostit de Ana, femeia zidită în ea,
cutremurată de tragismul finalului meșterului Manole, și de trivialitatea
meschină și respingătoare a Diavolului. Raționalul și iraționalul, posibilul și
imposibilul, poezia simțămintelor și vulgaritatea lor, luciditatea și
halucinațiile dialogurilor, asigură textului bogăție lexicală demonstrată prin
uriașa faună dezlănțuită a dracilor, vrăjitoarelor, a călăilor, a țiganilor.
Cuprinsă în dezinvoltura limbajului, presărat cu parabole și proverbe, în
montajul, ca o adevărată stratagemă lingvistică, a realității convențiilopr din
abruptul dialog cu lumea a celor doi. Ei sunt ciudat alături în complexa
reînviere a vechiului mit, poveste tristă și fantastică, respirând
actualitatea luptei pentru putere, a jocurilor politice, a slăbiciunilor
omenești în fanteziile imagistice create de Crisula Ștefănescu. Ele au ceva de
utopii logice, într-un decor de isterie și de culoare, de travestiuri și de
emoții livrești.
Citisem, odinioară, și am reținut din
opera lui Unamuno, un gând relevant. Opera de artă continuă să trăiască după ce
a fost produsă și își sporește valoarea pe măsură ce, cu trecerea anilor, se
bucură de ea noi generații, întrucât fiecare pune acolo ceva din spiritul său.
Abrupt și îndrăzneț, când depasează ecourile istoriei și metafora mitului,
consider că exercițiului literar al Crisulei Ștefănescu i se potrivește
strategia interpretativă propusă de marele scriitor spaniol.
Andi Ștefănescu, Nicolae Florescu, Cornelia Ștefănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu