Titu POPESCU- Poezie și teatru

Jurnalul literar 7-8/aprilie 2000

Titu POPESCU

  Poezie și teatru

   Am o lectură relativ restrânsă a poeziei Crisulei Ștefănescu- aceasta și din cauza prezenței ei parcimonioase în publicistica literară. Am descoperit-o în revista poetului Alexandru Lungu, de la Bonn, ARGO (a cărei apariție tocmai ne-a fost anunțată că a fost suspendată), deci între pagini care se alcătuiau cu o anume pretenție. M-a frapat stilizarea dezinvolturii sale de a-și asuma feminitatea. Era o poezie a senzualismului bucuros să se derobeze de asperități, esențializându-se în imagini frapante, într-o caligrafie a contururilor încordate. Când am avut ocazia de a i-o spune, m-a avertizat că acolo se găsește o vârstă mai fragedă a trăirilor sale lirice. De aceea, cele două cărți primite- una de poezie, una de teatru- le-am citit sub semnul unui avertisment.

    Semne (Ed. Albatros, 1999) cuprinde un set liric compact,  preocupat în special de felul cum cronologia influențează strategia exprimării. Relația este divulgată de la început: "Trec din cuvânt în alt cuvânt/ca dintr-o vară în altă vară/și-aș vrea să-mi crească rădăcini/ și să rodesc spre seară."  Dar această relație nu mai stă sub semnul victoriei temperamentale, ci sub cel al nostalgiei recuperative. Nostalgia implică timpul în reflecția asupra vieții, în jurul adevărului inexorabil al trecerii: "Eu trec prin viață ca printr-o vamă/ între două ținuturi/ care se cheamă poate la fel." Experiența este resimțită, feminin, ca o împresurare: "Merg în cerc, încet, spre sud,/sudul cercului mă strânge/și din cer picură sânge."

    Lamento-ul timpului îi populează disperările și cu semnale lansate în transcendent, chemând ajutoare în care ne este din ce în ce mai dor să credem. Vin în sprijin "îngeri-căprioare", dar trăirea lirică nu poate evita puternica teamă existențială care face legătura între macro și micro univers: "Toate cuvintele au fost spuse./Toate ororile au fost săvârșite./Toate lumile au fost inventate./Mâinile noastre se sărută speriate." Poezia devine letopisețul acelor evenimente personale în timpul cărora "se face iarnă" și care desfigurează mai vechile încrederi: "Ne cresc pe tinerețe noduri/și din pădurile de spaime/ ies animale mari de pradă."

   Tonul este, în general, de o sobrietate limpede, uneori coborât în constatări: "Fără păcat și fără rău,/ noi am uita de Dumnezeu."

Observarea restrângerilor impuse de timp nu este atât de inspiratoare precum erau odinioară proclamațiile de personalitate. Corectitudinea clară a versului de acum este corespondentul, în noua etapă, a coborârii tensiunii din etapa precedentă.

    Tema divinității interogate intră de drept în registrul liric al marilor neliniști. Interogația nu are dramatism, ci formulări exacte în limitele nostalgicului: "Și-ntimp ce-ademenită de viziuni sacrale,/eu, Doamne orbecăi întru încredințare,/ în jurul meu e atâta taină sfântă,/ că toate lucrurile plâng și cântă". Postularea miracolului de a fi determină întreaga trenă a deducțiilor trăite în ecourile interiorității, inclusiv unele reminiscențe ale poeziei senzualismului. "Auzi carnea cum foșnește, o auzi acum, iubite?"- dar și aceasta pe proiecția eternității: "Vei avea și veșnicia ce secunda ne-o va da". Elegia timpului se toarnă aproape de la sine în regrete de romanță. Acestea sunt uneori formulate deasupra cutiei de rezonanță a coincidențelor "atâta tihnă și vâltoare,/ atâta patimă și-atâta nepăsare".

   Câștigând în gravitate, poezia a pierdut ceva din culoare. Adevărul de acum elimină ludicul provocator. Echivalențele preferă acum relația livrescă: "Mă plimb prin orașul copilăriei ca printr-o litografie îmbătrânită" sau înscenarea letalului: "Tata-și potrivește crucea și adoarme iară",  picturalitatea redusă la perspectivă: "Un pictor mă pictează-n perspectivă/ din ce în ce mai mică și mai îndepărtată" sau romantismul solitudinii: "și mi-a vârât deodată-n suflet/icoane de singurătate".

   Poezia recuperării se servește acum de caligrafia care limpezește estetic întrebările, relevă neliniștile, cristalizează apelurile; adică le face vizible în magma sufletească ce le conține. Într-un fel, caligrafia este suverană și aceasta l-a determinat pe Nicolae Florescu- după cum mărturisește pe ultima copertă a cărții - să audă în "simplitatea calmă" a acestei poezii "sunetul cântului."

  Cu această carte a Crisulei Ștefănescu se statornicește trecerea începută în volumul anterior Vraja orei (Ed. Jurnalul literar, 1998) de la "neliniștile trupului" (Cornelia Ștefănescu) la fascinația timpului.

    O experiență poetică în genul dramatic este piesa în cinci acte Ana și Satana (Ed. Jurnalul literar, 1999). Replicile sunt înțesate cu asonanțe, rime interioare, ritm, dar așezate în fluxul continuu al prozei, care păstrează mai bine firescul zicerii îngrijite. Textul piesei este de o curățenie... poetică; interesant experiment: acesta servește minunat transmiterea gândurilor prin replici. Vioiciunea corespondențelor  poetice dinamizează schimbul de replici, potrivindu-le în jocul alternanțelor rostirii.  Ele se așează una pe tăietura celeilalte, ca un mozaic al oralității, ca un joc rafinat al dialogului. Autoarei îi reușește experiența rară de a deduce dramaticul din elementele poeticului. Ceea ce a scris aici Crisula Ștefănescu este mai mult și altceva decât o piesă în versuri, fiindcă a știut să elimine balastul de convenționalitate.

    Piesa exploatează contaminarea a două motive mitice -mitul faustic și mitul jertfei manoliene- pe fundalul istoric al vremii lui Vlad Țepeș. Construcția dramatică folosește ingenios aceste coincidențe de motive asamblate într-o viziune originală.  Planurile glisează între realul atestat și imaginarul mitologic, între trecut și prezent - fiindcă există multe trimiteri la situații și evenimente imediate. Această referire directă, în contextul dramatic al unei istorii revolute extinse în mit, este posibilă numai prin suplețea limbajului, care găsește rezolvări fericite pentru toate intențiile auctoriale. Sensul puterii, păstrarea demnității, logica istoriei, puterea iubirii și a sacrificiului, limitele raționalului, poezia simțurilor, raportul individului cu lumea -sunt câteva din acestea. Totul se traduce dramatic prin situarea inventivității lingvistice  în concretul scenic al tramei imaginate.  Efectele sunt de cea mai mare intensitate -poetice, compoziționale, fantastice, incisive, livrești, sentențioase, burlești, comice, politice în cele din urmă.

    Piesa este, în totul, o reușită, una dintre rarele noastre valori dramaturgice din 90 încoace.