Titu POPESCU: Surprizele contextului, cronică la volumul de debut, Vraja orei.

  Cronică la volumul de debut, Vraja orei.

    Titu POPESCU: Surprizele contextului, ARGO 18/1998

     Pe doamna Crisula Ștefănescu am citit-o de câteva ori în reviste- și totdeauna cu acea încântare a lecturii care simte calitatea partenerială a autorului. Așteptam, deci volumul, pe care Editura  Jurnalul literar ni l-a dăruit recent.

     Pare că versul este singura modalitate cu acces la fața ascunsă a personalității autoarei: între poetă și discurs intervine o intimitate ce înfrăgezește expresia și-i conferă amploarea autenticității: "Intimidită de pădure,/pământ și aer, foc și vânt,/ mă joc, uitând de toți și toate,/ cu-ncețoșata germinare,/ a lumii noastre prin cuvânt." Poate că simplificarea expresiei nu este decât regia acestei intimidări, fiindcă sub diafanitatea mărturisirii așteaptă un semn adânc ce stă să se ivească "Clopotele ascunse-n trupu-mi/ bat de vecernie."

    Iată,  din sentimentul atât de omenesc al așteptării, cum poate poeta să înfioare metafore nostalgice: "Te-am așteptat la poarta cu săruturi. Lumina caldă de amurg se prelingea încet pe fluturi".

    Din inevitabilele spaime existențiale se dezghioagă imagini-semnale despre "cetatea stinsă ce sunt, gata să cadă". Ritualul simplu are tresăriri intens participative: "Ce dor mi-era de tine,/ce-aș fi vrut/ să vii tăcut și să mă  legeni între pleoape"; "În ploaia întețită, uite, zboară pești"; "mie mi-e dor de noi de-aseară, când ne-acordase Dumnezeu pe-a lumii magică vioară".

   Poezia ei este o caligrafie de o integrală feminitate.  Se imploră iubire și agentul acesteia -iubitul, se destăinuie convertiri invuabile: "M-am convertit la o religie senzuală". Un tablou reține lascivitatea poetei trecută în extaz: "Iubitul stă cu mâna pe coapsa-mi alungită,/Coboară din albastru, vapoare lungi și moi./Mi-e gura rană vie și carnea răvășită/de spaima zilei crude cu muced gust de ploi". Hiperbola senzualității este contondentă: "O mână nevăzută, cât muntele crescută,/ prin găuri mă culege și lacomă și mută".

   Trebuie să recunoaștem că teluricul feminin are o superbie a lui, ceea ce  poeticește devine legitimare a fatalității: "Așa că eu lui Dumnezeu nu-i cer înaltul,/ nici viață făr' de bătrânețe sau de moarte,/ci doar să-mi  lase lanțurile toate".

    Poate în voluptatea de a accepta stă fiorul grației în poezia Crisulei Ștefănescu. Toposul  dânsei, paradisiac, este un peisaj al senzațiilor, în care tactilitatea este obligatorie, iar îngerul-șef conduce operațiuni înfiorate: "De ieri sunt toată mângâieri" - ni se confesează mai departe- "un fel de muzică înaltă", simțită în intimitate conspirativă, căci altfel "ce păcat, ce păcat, că din nou s-a luminat!"

   Grandioasă, fresca simțirii nu poate accepta decât, eminescian, contopirea cu firea întreagă.  Totul este spre biruința celui de Al doilea eu al meu,  ca revers medaliat al celui vizibil.